La putina vreme dupa asaltul israelian asupra navei turcesti Mari Marmara, intr-o tensiune internationala sporita de blocada contra Gazei, Iranul a anuntat intentia de a trimite ajutor umanitar populatiei din regiune, chiar daca ar fi nevoie ca navele sale sa fie escortate de temutele forte Pasdaran, gata de lupta. O provocare mai explicita adresata Israelului, pentru recentele incidente, nici nu se putea! Douazeci de mii de iranieni s-au oferit ca voluntari pentru aceasta actiune, iar seful Semilunii Rosii iraniene, Abdulrauf Adibzadeh, a anuntat ca, pe lânga hrana si medicamente, Iranul intentioneaza sa trimita si o nava-spital, cu aparatura si personal capabil sa performeze operatii chirurgicale. Acelasi purtator de cuvânt a declarat ca ajutoare pentru Gaza vor sosi si prin Rafah, Egipt, unica frontiera pe care teritoriul Palestinei nu o imparte cu Israelul. N-a intârziat raspunsul Ministerului de Externe israelian care specifica faptul ca Iranul foloseste orice pretext ca sa-si atinga scopul: distrugerea statului Israel, stergerea lui completa de pe harta lumii.
Cum s-a ajuns aici? Cât amar de vreme tensiunea din Orientul Mijlociu va mai ameninta constant pacea lumii? Povestea, desi foarte veche, are unele aspecte mai noi demne de toata atentia.
Intr-un discurs rostit nu prea mult timp dupa 11 septembrie 2001, primul-ministru israelian Ariel Sharon era de parere ca ofensiva Occidentului impotriva terorismului islamic – acompaniata nu numai de trupe dar si de promisiunea de a rezolva, o data si pentru totdeauna, conflictul israeliano-palestinian – impingea Israelul oarecum in pozitia Cehoslovaciei din ajunul Conferintei Internationale din 1938. Aceasta in sensul ca, daca se considera revendicarile asupra Palestinei drept singurul mare impediment al convietuirii pasnice dintre Occident si lumea araba, Israelul ar putea fi, mai curând sau mai târziu, sacrificat, asa cum altadata democratiile europene au sacrificat democratia cehoslovaca, lasând tara la cheremul si buna voia lui Hitler si Mussolini.
In fervoarea razboiului impotriva terorismului arab, Europa si America vor avea sa abandoneze Israelul propriului sau destin.
Câta dreptate avea Ariel Sharon, cel putin partial, constatam abia astazi. Antipatia pentru Israel a crescut considerabil din 2001 incoace si nu putini sunt cei ce chiar afirma ca prezenta statului israelian in zona e, practic, neavenita si nefasta pentru stabilirea unor relatii politice si economice mutual satisfacatoare intre euro-americani si arabi. Putin importa ca razboiul din Liban, in 2006, operatiunile militare subsecvente din Gaza, au fost determinate de atacurile concertate intreprinse asupra Israelului de catre Hezbollah si Hamas. Nu conteaza: ceea ce lumea a vazut la televizor si in ziare au fost coloane de refugiati, victime civile, copii raniti – totul ca urmare a unui raspuns pe care opinia publica mondiala l-a etichetat drept disproportionat din partea Israelului.
Situatia e malignizata si de faptul ca guvernele israeliene ce s-au succedat in ultimele decenii nu au reusit sa proiecteze o imagine credibila a dialogului cu autoritatea palestiniana, sa satisfaca minimele cerinte ale traditionalilor aliati, Statele Unite si Occidentul european. In timpul lui Bush Jr. nici Sharon nici Olmert nu au putut realiza retragerea din Gaza si stabilirea unei platforme politice solide in zona. Cu atât mai mult nu o face acum Netanyahu, in ciuda semnelor de nerabdare si a tonurilor tot mai putin amicale in relatiile cu Washingtonul si, in special, cu presedintele Obama. Dimpotriva, s-ar putea spune: colonizarea se extinde si niciunul dintre implanturile ilegale din Iudeea nu a fost lichidat de armata, extremistii israelieni vorbind tot mai mult despre statul israelian Iudeea, asta in vreme ce armata, in Cisiordania, practica o politica dura cu protestatarii palestinieni. Imprejurare extrem de critica, ce ii pune intr-o situatie dificila chiar si pe filo-israelini.
Dar justifica, oare, toate aceste acte punerea in discutie a legitimitatii statului Israel, asa cum o fac multi in lumea araba, mai cu seama Iranul?
Intr-un articol din „New York Times“, remarcabilul politolog si istoric Tony Judt (Directorul Institutului E. M. Remarque de la New York University) abordeaza tocmai aceasta problema. Israelul, spune el, este un stat ca orisicare altul din lume, stabilit de multa vreme si recunoscut oficial, pe plan international. Comportamentul gresit al guvernantilor lui nu pot sa delegitimeze statul in nici un fel, tot asa cum devieri similare de comportament guvernamental ale Coreei de Nord, Sudanului sau chiar Statelor Unite ale Americii nu au pus nici o clipa in discutie legitimitatea acestor tari. Când Israelul incalca reguli ale dreptului international, el trebuie chemat la ordine: si poate fi chemat la ordine, tocmai pentru ca este un stat care s-a angajat sa respecte principiile dreptului public international. Dincolo de legitimitate sau nu, exista critici ai Israelului care ar dori pur si simplu ca acesta sa nu mai existe. Asta, spune Judt, e o politica a strutului, fiindca tot astfel flamanzii nationalisti ar dori disparitia Belgiei, bascii separatisti disparitia Spaniei… Cât despre Israel, ori de câte ori are de combatut critici de orice natura, se ajunge mai intotdeauna la problema legitimitatii, ceea ce exprima simptomatic izolarea de fapt a Israelului. Si asta cu atât mai mult cu cât, dintr-un motiv sau altul, ori mai degraba printr-un complex de imprejurari, cordonul ombilical cu Statele Unite pare tot mai subtire, gata sa se taie…
Atacul asupra navei turcesti Mari Marmara a fost fara indoiala o miscare extrem de gresita. Pe de o parte a atras oprobiul singurei democratii stabile din zona, Turcia, care rezista islamismului extrem si, in ciuda umilintelor suferite din partea Uniunii Europene, e un important pion NATO in zona. Pierderea Turciei ar insemna un prejudiciu enorm pentru Statele Unite si Europa Occidentala, pentru echilibrul general in aceasta atat de turmentata arie si… chiar pentru Israel. In acelasi timp, Hamas, Hazbollah si fanaticii din Teheran exulta ca dupa o mare victorie si arunca din nou pe masa argumentul legitimitatii.
In ciuda greselilor guvernului Natanyahu, cred ca nu se pot uita 43 de ani de lupta a unui stat legitim pentru supravietuire intr-o arie in care nu e dorit si unde cel mai slab joaca acea carte a terorismului care a produs mii si mii de victime. Necesitatea dialogului si a acceptarii reciproce e mai stringenta ca oricand. A abandona acum Israelul destinului sau (cum spunea Ariel Sharon), cu marile amenintari din partea Iranului care are arma nucleara si a Hamasului revigorat, ar putea fi o greseala fatala. La Teheran nu se gandeste prea mult, iar Hamasul imparte cu cei dintai atât negationismul cat si teoria ilegitimitatii. Da, Israelul trebuie sa se abtina de la provocari. Da, fanaticii colonisti trebuie sa se retraga si, da, la un moment dat dialogul trebuie reluat, cu buna credinta si rationalitate.
Sa nu uitam insa ca, in aceeasi masura in care problema palestiniana priveste Israelul, ea priveste deopotriva intreaga lume araba!
Autor: DUMITRU RADU POPAApărut în nr. 279