Nu trec cinci minute din acest „Prietenie cu folos“, ca unul din personaje isi si expune revolta fata de genul comediei romantice, unul din care filmul lui Will Gluck face indubitabil parte. E o luare de pozitie care va fi repetata ulterior, integrarea acesteia in context fiind de fiecare data la fel de fortata. Trebuie, nu trebuie, când Dylan (Justin Timberlake), când Jamie (Mila Kunis) se lanseaza in ironii care mai de care mai acide fata de filmul siropos. Ce trebuie noi, spectatorii, sa intelegem e ca „Friends with Benefits“ e orice, numai o comedie romantica obisnuita nu, si ca protagonistii sai nu au nimic in comun cu cupluri precum cel consacrat de Meg Ryan si Tom Hanks in filmele lui Nora Ephron (pe care personajul lui Kunis o ia in balon).
Ceva diferente cu siguranta exista. Prima si cea mai evidenta e ca Jamie, si nu numai ea, injura ca un birjar. Pe cât de aseptice din punct de vedere lingvistic sunt majoritatea comediilor romantice de la inceputuri pâna in prezent, pe atât de incarcat imprecativ e filmul lui Will Gluck. Cel mai probabil, asa s-a si dorit, ca frecventa vocabulei „fuck“ si a derivatelor sale sa furnizeze un zgomot suficient de mare pentru a dezlipi o eticheta pe care, de altfel, filmul o merita din plin. Argoul are rolul de a dinamita adevaratul mandat al filmului, mecanismul cel mai rudimentar prin care aceasta se realizeaza fiind simpla alaturare a injuraturii cu obiectul injurat („bullshit Hollywood cliché“).
O a doua diferenta majora e data de frecventa si durata scenelor de sex. Filmate de un operator care ar trebui sa primeasca Oscarul pentru pudoare, secventele care au loc intr-un pat si depind de doi ocupanti sunt destul de multe si dureaza mai mult decât scenele normale de sex din filmele care nu sunt porno. Bine, ele nu sunt niciodata foarte serioase, nimic nu e vreodata serios pâna la capat in sitcom sau in comedia romantica. Poate sa crape pamântul, fara o poanta care sa marcheze momentul nu prea se poate. Asa si in filmul lui Will Gluck, Dylan si Jamie fac sex mai des decât se spala pe cap, dar e un sex cu accente de stand up, adica mai mult se râde decât se presteaza. Is it possible to laugh while fucking? Iata o intrebare atribuita muzicianului Frank Zappa careia filmul ii furnizeaza un raspuns.
Impreuna, ocarile si sexul sunt doua erezii necesare, dar nu suficiente pentru ca „Prietenie cu folos“ sa poata fi pozitionat ca o comedie romantica total atipica. Dat fiind ca filmul e asa cum e, iar termenul de referinta real al spectatorului mediu nu poate fi modificat, solutia pe care Gluck a gasit-o a fost de a crea un termen de referinta secund, unul imaginar, de data aceasta. Din când in când, Dylan si Jamie se uita la un DVD. E un film in film si un spoof in care ridiculizat e un intreg gen. Fata de aceasta parodie, „Friends with Benefits“ e mai destept decât teorema lui Fermat. Ingenioasa, potlogaria consta in coborârea stachetei pentru a pune in valoare atletul.
Brandingul de tara, la apogeu
Ea e headhunter, el e art director si totodata tinta ei. Ea il convinge pe el sa accepte slujba propusa, el o persuadeaza pe ea sa-i devina iubita, in urma unei discutii care decurge dupa principiile clasice ale unei sedinte de vânzari. Pentru a o convinge pe Jamie, Dylan ii prezinta acesteia toate avantajele pe care sexul le presupune (si numai avantajele). Inainte de a incheia contractul, vânzatorul si cumparatorul isi expun, din nou, raspicat, conditiile. De indata ce cad de acord, se semneaza (adica cei doi pun mâinile deasupra unei Biblii electronice si spun „Jur“), astfel ca, dupa minute bune de negociere, contractul poate intra, in sfârsit, in vigoare.
In cadrul acestei activitati recreative, doua culturi se confrunta. El e din Los Angeles, vazut aici ca fiind un centru al mioritismului american (mai mult verde, spatii largi, oameni mai cumsecade care nu se grabesc niciodata), ea e din New York, unde toata lumea injura, se grabeste sau si una, si alta. Ea ii arata lui Rockefeller Plaza, Brooklyn Bridge si Times Square, unde se intâmpla sa aiba loc un flash mob (fenomen de care el, autor al unui blog cu milioane de vizitatori pe luna, stia doar din auzite pâna atunci), el ii arata ei plaja si literele gigantice de pe dealul Hollywood. Trebuie sa fii nebun sa nu vrei sa te muti in New York, ii explica la un moment dat Jamie lui Dylan, si cam asta ar trebui sa credem si noi, judecând dupa cum arata New York-ul in filmul lui Gluck. Toate imaginile in care apar orasele de bastina ale celor doi arata ca si cum ar fi fost platite de primariile aferente sau de Ministerul american al turismului. E un PR mai mult sau mai putin interesat, caruia i se adauga proslavirea marilor companii americane (ce e valabil pentru New York, e valabil si pentru revista GQ – n-ai cum s-o refuzi, daca esti intreg la cap), discutiile despre ce inseamna sa fii american, respectiv simbolul suprem al americanismului, adica steagul national, aninat in cazul de fata de o barca americana din anii ’30.
Ideea e ca America e grozava, oriunde te-ai duce, ca poti gasi o slujba chiar si pe timp de criza, ca odata cu slujba, poti gasi si Dragostea Adevarata si ca toate astea impreuna dau cu totul altceva decât o comedie romantica sau, Doamne fereste, un bullshit.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 340