Sari la conținut
Autor: Liviu G. STAN
Apărut în nr. 253

Invidia, boldul si antena

    Braila, ca orice oras, are propriul ei folclor urban. Iar folclorul ei urban, ca orice folclor urban, se distinge printr-un detaliu brut si progresist al trecutului. Care este detaliul cel mai pregnant al folclorului urban brailean? Antenele. Antenele Epocii de Aur. Pe zeci de blocuri din acest oras poti zari veritabile lanuri de antene ruginite, strâmbe si rupte, ramase din acele timpuri intunecate când românul avea suflet de pioner si vointa de animal industrial. Insa aceste antene nu au ramas montate doar pe acoperisurile blocurilor, ci au esuat si in paradisul gospodaresc al cetateanului. Functia lor in prezent? Aceea de intaritura. Adica, a devenit o „chestie“ de cârpit alte „chestii“.

    De cum te afunzi pe stradutele inguste si labirintice din anumite zone rau-famate ale orasului, precum cartierele Viziru sau Vidin, ai vaga impresie ca ai nimerit in turbaria virgina a unei civilizatii nascute din materii reziduale. Altfel spus, e ca si când te-ai plimba printr-un ghetou din Kazahstan. De jur imprejur, se intinde un Egipt compus din garaje de tabla, fortificate cu placi de carton presat si cu ceva ce ar putea fi descris ca o pânza de fiare indoite si innodate – oricum, ceva ca rupt parca din reveriile futuristilor sovietici – si tot soiul de gradini. Gradini cu legume si pomi fructiferi, gradini cu porci, gaini si rate, gradini cu flori, gradini cu Olcituri, Dacii 1300, Skoda, Lada si Lastunuri, invaluite in deplina desfatare a unei rugini pistruiate cu gainat de pasari, gradini cu pensionari social-democrati care joaca table, horcaie si fluiera excitati dupa fetite de liceu si gradini cu mârlanasi supraponderali care „o pun“ de un gratar suspinând pe versurile maestrului Florin de la Caransebes. Trendul care domneste peste tot acest peisaj? Intrebuintarea cât mai practica a fostelor antene. Oriunde iti arunci privirea, dicteaza antena. Antena pe post de bolta, gratii din antene sudate, bare de batut covoare din antene sudate, sape din bucati de antena sudate, schelete ale chioscurilor pentru tomberoane din antene sudate, basoreliefuri pentru portile garajelor si pentru usile centralelor de cartier din elementi de antena sudati si, nu in ultimul rând, antene infipte in pamânt pe post de araci.
    Stau si ma gândesc ca poate cea mai importanta functie sociala a antenei, asa cum s-a transmis ea din comunism si pâna in primii ani ai postdecembrismului, a fost aceea ca a servit si ca o „arma“  rentabila in amplul fenomen al reglarii de conturi cetatenesti…
    Ei bine, de aici iesim din art-nouveaul comunitarian si demaram cu scârtâit de roti in plina paradigma a convietuirii ca un act de barbarie.
    De exemplu, un amic imi povestea zilele trecute cum familia lui – o familie simpla de catolici, deci cultivând din plin simtul comuniunii sociale – a fost realmente terorizata intre anii 1990 si 1994 de un vecin de bloc care locuia in acea perioada cu un etaj deasupra lor si care dezvoltase o reala obsesie din dorinta de a le face imposibila exercitarea dreptului natural si euforic de a fi „telespectatori“.
    – Dar ce anume il deranja? l-am intrebat curios.
    – Numarul de elementi ai antenei.
    – Adica?
    – E simplu. Se simtea umilit ca familia mea avea cea mai buna antena din acel bloc, ca prindeam inca patru posturi in afara de TVR.
    – Si ce probleme v-a facut?
    Infigea bolduri in cablul care facea legatura dintre mufa televizorului si antena. Dar nu taia niciodata cablul. Nu smulgea niciodata elementii antenei. Nimic. Doar infigea bolduri. Atât. In fiecare saptamâna, odata cu caderea noptii, timp de patru ani, douazeci de bolduri (niciodata unul in plus sau in minus), cu constiinciozitatea unui stahanovist. Nu se stie cum, dar nimeni, nici un locatar nu si-a dat seama de ritualul pe care vecinul lor il practica. Era silentios, eficace si atent ca soarecele când opereaza sacii dintr-un hambar. Numai pâna intr-o zi, când a fost prins in flagrant de catre tatal amicului meu care, fara sa chibzuiasca prea mult, a hotarât ca cea mai buna metoda de pedepsire ar fi aceea de a-l târi prin tribunale. Bineinteles, nu au ajuns niciodata in fata instantei. Cazul era prea absurd. Astfel ca zilele cu bolduri in antena au continuat, ceea ce i-a adus pe parintii lui la pragul disperarii. Vecinul lor era de neoprit.  Nu stiau cum sa mai procedeze. Mai intâi au devenit bolnavi cu nervii. Apoi insomniaci. Apoi le-a pierit pentru o perioada chiar si pofta de mâncare. Apoi au inceput sa apara certurile la cutite. Trebuiau sa actioneze intr-un fel – dar nu in orice fel –, cât mai repede cu putinta. Era pusa in joc nu doar armonia familiala, dar si banii cheltuiti pe acea antena. Asa ca, in lipsa de orice alta idee, au zis ca cea mai buna forma de contraatac ar fi imitatia. Asadar au recurs si ei la acelasi procedeu. Au inceput sa-i infiga bolduri in antena. El infigea. Ei infigeau. El incepuse sa infiga de doua ori pe saptamâna. Ei hotarâsera ca vor trebui sa o faca de trei ori, ba chiar de patru daca ar fi fost necesar pentru a-l infrânge.  In scurt timp, ceea ce incepuse ca o scurta riposta a atins stadiul unei lupte pentru suprematie bazata parca pe celebrul principiu american de last man standing. Ori de câte ori se intâlneau, fie accidental, fie intentionat, se luau  subit la injuraturi, se blestemau, se scuipau, se huiduiau. Au tot dus-o in acest fel vreun an de zile, pâna in vara lui 1994, când ofensiva vecinului lor a incetat brusc.
    – Care a fost motivul?
    – Televiziunea prin cablu. A fost primul din blocul nostru care, stii cum se spunea atunci, „si-a tras cablu“. Intelegi? Era primul.
    – … ( am tacut )
    Bun.
    Acum, un alt caz, ceva mai recent si putin diferit.
    Anul 2006. Zi frumoasa de primavara. Miasma coplesitoare de copaci infloriti. Ma plimbam linistit pe bulevardul Independentei, prin dreptul C.E.C.-ului. La un moment dat aud doi batrâni tipând: „uite ma, acolo sus! Iar a dat strechea in asta!“. Unul dintre ei arata cu degetul spre acoperisul unui bloc cu opt etaje. Curios sa vad despre ce-i vorba, m-am apropiat de ei cu pasi repezi, insa pâna sa apuc sa privesc punctul pe care-l indica degetul batrânului, am fost „bruiat“ de un zgomot puternic. Buuuuuuf! Batrâneii au izbucnit in râs. Ce sa fie? Peste aripa unui Jeep alb care stationase in parcarea din fata blocului se intindea o pata enorma de balegar. Resturile pungii in care fusese balegarul fluturau peste acea pata. Buuuuf! Alta punga. Batrâneii râdeau sa se prapadeasca. O noua pata, insa de data aceasta pe geamul lateral. Eu eram complet buimacit. Totul se petrecea la o distanta de vreo 10 metri de mine si nu stiam ce sa cred. Aveam senzatia acuta ca am nimerit accidental in preludiul unei micute revolutii de cartier si ca aceasta punga cu balegar reprezenta partea ei soft, ca avea sa urmeze munitia de distrugere in masa, in speta chiuvetele, damigenele, cazile, bibliotecile si televizoarele.  Am vrut sa-i intreb pe cei doi batrânei daca-l cunosc cumva pe cel sau cea care arunca, dar acestia disparusera pe nesimtite.
    Peste câteva zile aveam sa aflu din paginile unui ziar local ca un locatar din blocul cu pricina, fost inginer-mecanic pe vremea lui Ceausescu la „Drumuri si Poduri“, isi incropise un soi de catapulta cu banda de cauciuc din ultimile doua antene care mai ramasesera pe acoperis si ca tintele speciale ale pungilor cu balegar pe care le catapulta erau numai masinile straine. Prins de politisti in plina actiune, transportat la sectie si intrebat ce anume l-a determinat sa catapulteze acele pungi, el le-a dat urmatorul raspuns (citez din articol): „Ce vreti, mai, oameni buni, doar sunt si eu om ca tot omul! Ma rodea invidia ca, dupa treizeci de ani de munca pe santiere, eu am un nenorocit de ARO, iar canaliile astea capitaliste se plimba in masini de lux!“. Am incheiat citatul. Apropo, Jeep-ul alb apartinea cumnatului sau…
    Bun.
    Deci, in ambele cazuri avem de-a face cu sfânta meteahna a invidiei. Antena a fost doar intrumentul ei de expresie. Care ar fi morala? Trebuie sa mai existe vreo morala când e vorba de invidie? Nu. Dar se cere o micuta constatare: comunistii au construit si au lasat in urma lor tone de lucruri inutile si greu de epuizat, cum ar fi antenele din Braila.