Inventarea tenisului (47)

Ca orice spectacol – si tenisul este, orice s-ar spune, un spectacol exceptional! –, sportul alb a avut înca de la începuturile sale moderne o acuta nevoie de dramaturgie inspirata. Termenul ca atare este folosit de istoricul Jean-Christophe Piffaut în sensul cel mai strict. Tenisul nu are, cel mai adesea, scenarii prestabilite, dar frecvent scenariile lui efective bat orice dramaturgie literara. Show fiind, mai mult, show-bussines, industrie autentica, turneul de tenis si mai cu seama apogeul sau, finala, manifesta adesea o patologica nevoie de punere-în-scena.
Fireste, exista în competitiile tenisistice, mai mari sau mai mici, pericolul unei previzibilitati obiective. În ultimii ani, de pilda, rar s-a întâmplat ca în turneele de Grand Slam, pe tabloul masculin, sa existe alti semifinalisti în afara celor din Big Four (Federer, Nadal, Djokovici, Murray). Monotonia a fost sparta, când si când, de câte un Tsonga, Bersych si Ferrer – si ei monotoni, dar la alt nivel. Din acest punct de vedere, e de înteles „foamea“ publicului de surprize si „angoasa“ organizatorilor de a nu pierde previzibilitatea. Ca director de turneu la Roland Garros, evident ca îti doresti „finala de vis“, sa zicem un meci Nadal-Federer sau Djokovici-Nadal. Ca simplu spectator platitor de bilet, îti doresti cu însufletire action, dinamica, imprevizibilitate. Ce poate fi mai dramatic decât parasirea prematura a turneului din partea unui cap de serie impozant? Sa ne amintim episodul Söderling, 2009, de la Roland Garros (suedezul l-a învins pe superfavoritul Rafael Nadal în optimi de finala!) sau episodul Federer, 2013, de la Wimbledon (ucraineanul Stakhovski l-a eliminat înca din turul al doilea pe septuplul campion al gazonului londonez!). Ce lovituri de teatru, ce intensitate a emotiei!
Ei bine, nici prima finala din istoria moderna a tenisului nu a fost ocolita de asemenea coup de tonnerre! Prima editie a primei competitii tenisistice a erei moderne a debutat într-o zi de luni. Era 9 iulie 1877. La turnir luau parte douazeci si doi de jucatori, fireste, toti de sex masculin. Femeile vor avea dreptul sa ia startul la Wimbledon abia în 1884. Cu toate ca turneul nu numara prea multi competitori, din pricina conditiilor meteo nefavorabile (aceleasi si astazi, noroc cu acoperisul aplicat arenei centrale de trei ani încoace!), finala s-a disputat abia pe data de 18 iulie. În runda ultima se întâlneau Spencer Gore si William Marshall. Audienta a fost una record, cu toate ca sportul alb înca nu câstigase sufragiile aristocratiei britanice, suficient de reticenta în fata noului joc cu racheta. Doua sute de spectatori au luat loc în tribuna, în acea zi de miercuri, pe la amiaza, pentru a asista la triumful lui Gore, în trei seturi. Multa lume s-a mirat de audienta partidei, caci tenisul nu era pe-atunci decât un moft monden si un sport de „nisa“.
Explicatii exista însa pentru un asemenea interes. Practic, nu atât finala a fost cea care a declansat fascinatia legata de tenis, ci meciul semifinal dintre Spencer Gore si John Moyer Heathcote. Acesta din urma era un distins membru aristocratic al All England Lawn Tennis and Croquet Club de la Wimbledon. În schimb, Gore era un personaj mult mai „colorat“, desi facea si el parte din high life-ul londonez. Sir Spencer practicase sportul numit Racket, un fel de tenis beneficiind de alte reguli si mai ales de o urâta reputatie, caci fusese inventat în temnitele puscariilor din Londra. Semifinala promitea o batalie crunta între un „bad boy“ si un „good guy“. Un fel de meci între John McEnroe si Björn Borg din anii 1980. Finala l-a opus pe acelasi „baiat rau“ Gore unui ins respectabil 100 %, precum William Marshall. Suspansul l-a avut câstigator pe neofit, iar una dintre temele traditionale ale tenisului fusese deja inventata…