În linia marilor interprete
A te duela într-o singura seara cu toate cele patru roluri principale feminine din opera „Povestirile lui Hoffmann“ de Offenbach este o provocare serioasa! Istoric vorbind, doar soprana engleza Josephine Barstow a reusit o asemenea performanta. Olympia, Antonia, Giulietta, Stella sunt eroine definite prin partituri de vocalitati diferite, de la coloratura lejera (Olympia) la Fach-ul liric spre spint (Antonia) si liric (Stella), mergând pâna la o tesatura frecvent abordata de mezzosoprane (Giulietta). Privind tot în tunelul timpului, exceptând rolul Stella, de mica întindere, celelalte trei personaje au mai fost abordate în spectacol sau pe disc doar de o mâna de cântarete, printre care faimoasele Ninon Vallin, Beverly Sills, Anja Silja, Joan Sutherland, Edita Gruberová, Carol Vaness, Catherine Malfitano, Virginia Zeani. Trebuie subliniat ca performanta vocala, care aproape frizeaza absolutul, nu ramâne stinghera. Firesc, caracterologia eroinelor este total diferita, de la papusa Olympia la cântareata suferinda Antonia, de la diva Stella la curtezana Giulietta, asa încât evantaiul dramatic apare larg si complicat, vizând transformari radicale de la act la act, posibile numai printr-o actorie rafinata, de înalta clasa.
Iata ca, din 2007, realizarea Josephinei Barstow nu mai este singulara. Elena Mosuc a creat la Opera de Stat din Hamburg toate cele patru personaje si le-a reluat în 2010 pe prima scena lirica elvetiana, la Zürich. Dupa o cariera începuta spectaculos, sub semnul rolurilor de coloratura, cu înalte performante în teritoriul belcantoului romantic, reputata soprana a continuat evolutia catre partiturile lirice si catre cele care reclama accente ce vizeaza teritoriul spint. Nu le-a abandonat pe niciunele, asa cum deseori se petrece printre colegele ei. Dupa douazeci de ani de cariera, tehnica solida îi permite mentinerea unei bogate palete repertoriale. În timp, se stie, confirmarile au venit rapid, succesele la Scala din Milano, la Operele din Viena, Berlin, München, la Arena din Verona, la Tokyo si în multe alte locuri, au validat-o drept una din importantele soprane ale momentului.
O cântareata-actrita totala
Opera „Povestirile lui Hoffmann“ abunda în versiuni. Fata de originalul lui Ernest Guiraud, cel care a finalizat partitura lasata neterminata de Offenbach, editiile Choudens si Fritz Oeser au fost cele mai cântate pâna când, de curând, în 2005, Christophe Keck si Michael Kaye au propus variante destinate Operelor din Lausanne, respectiv Lyon si Hamburg. Toate versiunile sunt derivate din original, introduc arii, coruri si scene noi, efectueaza taieturi, schimba ordinea actelor, aleg preferential între recitativele vorbite si cântate, într-un cuvânt, propun o multitudine de modificari. În 2010, ambitioasa Opera din Zürich a combinat editiile Keck si Kaye, rezultând un spectacol lung, poate prea lung si dificil de cântat pentru toti principalii. În plus, dilatarea excesiva a tempilor de catre seful de orchestra David Zinman a dus la un discurs dezlânat, fara fior, nerv si tensiune, cu recitative mult prea lent rostite. Doar actul venetian, al Giuliettei, a facut exceptie… si chiar în sens invers, celebra barcarola parând putin prea rapid condusa, departe de linistea si poetica unei plimbari pe canalele lagunei. Una peste alta, noroc cu interpretii!
Ca Olympia, Elena Mosuc a expus acrobatiile si stratosfericele acute ale ariei „Les oiseaux dans la charmille“ cu spectaculozitate, puritate si preciziune de sunet, cu sarm si impecabila muzicalitate. Specialitatea casei! Pentru rol, regizorul Grischa Asagaroff a conceput papusa creata de fizicianul Spalanzani cu chipul lui Marylin Monroe. Nu este o noutate. Vincent Paterson a imaginat un look similar pentru Anna Netrebko într-o productie cu „Manon“ de Massenet la Los Angeles. Dar reusita Elenei Mosuc a fost mai mare. Asemanarea figurii, machiajul, coafura, miscarile mâinilor, costumatia au dus cu gândul direct la celebrul star american. Nu este nicio exagerare. Soprana l-a studiat în amanuntime, cu directionare catre expresii si tinuta, adaptându-si gestualitatea la automatismele de papusa mecanica.
Ca Antonia, Elena Mosuc si-a expus cu priceperea-i binecunoscuta frazarea fluida, plina de moliciuni si inflexiuni în aria „Elle a fui, la tourterelle“, si-a valsat cu omogenitate glasul în scenele cu poetul Hoffmann, a emotionat profund în finalul de act. Sunt virtuti care îi valorizeaza linia vocala de sorginte belcantista, totul pus în slujba expresivitatii. Sunetele floteaza, arta pianissimelor, sensibilitatea în cânt si atitudine sunt prezente peste tot. Intensa în traire, cu joc scenic activ, artista îsi demonstreaza si aici, o data în plus, calitatile de cântareata-actrita. Asa a fost si în continuare, în dificilul act al Giuliettei care, în versiunea Keck-Kaye, comporta muzica multa. Elena Mosuc a cântat si a jucat la perfectiune, zugravind atât subtil cât si incitant frivolitatea eroinei. Ca si în Gilda sau Violetta, în Lucia sau Mimì, în Elvira sau Liù – amintesc doar câteva din rolurile sale definitorii –, a dovedit ca este o artista completa.
Continuând ideea similitudinii cu vedetele, regizorul i-a pregatit Elenei Mosuc pentru micul rol al divei Stella, un look – dar numai un look, fara… excese! – à la Madonna. Nimic mai usor de împlinit, Elena Mosuc este o vedeta.
A supune prin înfricosare
Ar fi fost normal sa notez acum câteva aspecte despre interpretul rolului titular. Dar impresia cea mai puternica, dupa cvadrupla eroina, mi-a produs-o bas-baritonul francez Laurent Naouri, care a preluat toate cele patru roluri negative, Lindorf, Coppelius, Dr. Miracol, Dapertutto, obsesiile si blestemul lui Hoffmann. Aici, problema se pune altfel decât la iubitele poetului, ce veneau din lumi diverse, reale sau ireale. Cei patru sunt de fapt unul singur, cu profil structural identic, malefic, de piaza-rea, aparut sub patru masti. Interpretarea de catre un singur cântaret este aproape o obisnuinta. La Zürich, Naouri – un Mefisto în smoking –, a fost realmente sinistru prin sarcasm, nuantari maligne si insinuari serpesti, zeflemea la adresa unor întregi lumi pe care le domina, le supunea prin frica. „Je triomphe par la peur“ a fost credo-ul sau, rostit cu înfricosatoare articulatie a cuvântului. Vocea a sunat penetrant si autoritar, desi mici semne de uzura se mai strecoara pe alocuri. Pacat ca versiunea Keck-Kaye a eliminat cunoscuta arie „Scintille, diamant!“ din actul Giuliettei. Pacat! Mi s-a parut ca înlocuitoarea nu a avut acelasi impact.
Hoffmann a fost italianul Vittorio Grigolo, un glas fara personalizare timbrala deosebita, aspru, fara rotunjimi si câteodata opac. Tehnic este perfectibil, cel putin la utilizarea unor mezzevoci în locul emisiei în falsetto. Cânta însa cu usurinta si siguranta tineretii, cu daruire si pasiune, inspirat în frazarea cantilenelor iar acutele sunt sigure. Dezinvoltura în scena, expansivitatea si temperamentul sanguin îl fac sa para mai degraba un gigolo foarte terre-à-terre, decât un poet visator, cu aura vegheata de Muza versului, aici de Nicklausse. Pentru acest important personaj, managementul Operei a ales-o pe mezzosoprana Michelle Breedt, o artista cu timbru placut si frumoasa linie vocala, însa prea putin daruita ariei „Vois sous l’archet fremissant“.
În roluri mai mici, dar cu pondere bine definita în economia actiunii, au cântat Martin Zysset (Andrès, Cochenille, Pitichinaccio, Franz), Benjamin Bernheim (Spalanzani), Giuseppe Scorsin (Crespel), Wiebke Lehmkuhl (Vocea mamei Antoniei) s.a.
Regizorul Grischa Asagaroff, secondat de semnatarii decorurilor (Bernhard Kleber) si costumelor (Florence von gerkan), de light-designer-ul Jürgen Hoffmann, a reusit sa modernizeze povestea fantastica a lui Offenbach, pastrându-i misterul si mesajul.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 272