Asa cum unii mestesugari îsi fauresc câte-o unealta speciala, pe lânga sculele standard ale profesiei lor, am adoptat si eu, ca împletitor de gânduri, o regula neîntâlnita în logica sau în epistemologie. Ea suna astfel: metafora confirma concluzia. Asadar, daca reusesc sa îmbrac ideea propriu-zisa într-o figura de stil expresiva, nici prea strâmta, nici prea larga, nici prea stridenta – cum s-ar zice, tot printr-o comparatie, care sa-i vina „ca o manusa“ –, pot avea încredere ca ideea e corecta. Mândru de descoperirea testului metaforei, ma încerca totusi îndoiala ca minunata „lege“ ar putea fi doar vanitate oratorica. Îndoielile s-au risipit odata cu asternerea însemnarii de fata, testata în final prin alegerea titlului. Rezultat neasteptat. Tâlcurile crosetate cu andrelele logicii si ale eticii s-au desirat la gasirea metaforei. Regula îsi demonstra într-un mod radical valabilitatea, impunând dezicerea de falsele dileme care ma cutreierau.
Subiectul a fost inspirat de agitatia furnicarului P.D.L. dupa ce Frunzaverde si-a înfipt creanga lui subtire în musuroi. Un subiect minor „în raport cu eternitatea“, ar fi zis odinioara Constantin Mitea, eliberând avatarurile conditiei de curtean într-un sistem ce nu cunostea migratia politica.
Dar nu atât miscarea ca atare sau fosgaielile politicianiste pe care le-a determinat ea erau interesante, cât carnavalul luarilor de pozitie. De parca numele de refren popular al protagonistului ar fi chemat la un festival folcloric, toti solistii partidului, si nu numai ei, s-au repezit sa tipureasca. Însusi Emil Boc, pe care nu-l descumpaneste nimic, a renuntat la datele statistice si la austeritatea textelor constitutionale (interpretate dupa pofta inimii, si la drâmba, si la frunza, si la solz de peste), recuperând repertoriul de sezatoare de iarna. Trecând gânditor lâna între caier si fus, dar fara a-si pierde cu totul ritmul sacadat al vorbirii, el a improvizat un proverb derutant pentru orice agent imobiliar: „Casa parinteasca nu se vinde“. Sub privirile nedumerite ale celor din jur, solidarizati printr-o cu totul alta deviza – „Totul se vinde“ – liderul a gemut mai politic: „A încalcat legile nescrise ale Partidului“.
De data aceasta, deruta i-a cuprins pe juristii formatiunii, mirati ca mai exista legi pe care n-au apucat sa le scrie si sa le rescrie, ca sa le modifice imediat dupa. Dar lucrurile s-au lamurit. Ex-premierul se referea nu la Statut sau la legile publicate în „Monitorul Oficial“, ci la o norma asternuta pe portativ, votata prin orchestratie si promulgata pe scena: „Vântul bate, apa trece, pietrele ramân“. Tot pe o lege nescrisa se baza probabil si afirmatia „regret ca l-am acceptat în echipa de conducere“, care face praf toate împaunarile cu democratia interna, spiritul de competitie, triumful valorilor. Neclintiti de viitura preelectorala, alti bolovani fruntasi au strivit fapta dezertorului cu ziceri adânci. Freudismul a capatat noi confirmari: „E lipsit de barbatie“, declara dispretuitor un personaj cunoscut ca protejat de temperamentul nevestei. „Un pedelist adevarat nu-si vinde sufletul“, mormaia altcineva, cu aluzie directa la Postul Mare si la focul Gheenei care va mistui toate uscaturile.
Dezlantuirea de strigaturi, zicale, cimilituri avea un laitmotiv, si tocmai acesta se cerea comentat. E vorba de marea si perena tema a tradarii. A fost rostit ca atare chiar cuvântul blestemat – „A tradat partidul!“ –, facându-i pe Farfuride si Brânzovenescu sa-si râda de noi, din Edenul literaturii.
Tradatorul a raspuns strigaturilor populare cu acorduri largi de simfonie: „Nu-mi mai regasesc principiile în practica acestui partid, incapabil sa readuca normalitatea în România“. Apoi a schitat grav, geometric, starea de anormalitate în trei dimensiuni: „vrajba politica, haosul administrativ, statul politienesc“. Simplu si exact ca un triunghi. Cum ar fi cel din emblema masoneriei.
Iata conturata si dilema tradarii din cauza tradarii. Care tradare sa fie mai grava: a camarazilor sau a principiilor? Prevazator, Dl. Frunzaverde n-a uitat sa precizeze ca a încercat totul din interior, ca a epuizat toate posibilitatile înainte de a se catapulta. Daca este asa – si probabil ca este asa –, a avut de ales între cele doua variante de infidelitate si, în mod corect, a ales principiile.
Clasicismul îi da dreptate. Nu poti sa fii loial oamenilor daca nu esti fidel propriilor crezuri. Raportându-ne strict la actiunea de a trada, un hot credincios bandei sale e mai putin periculos pentru ceilalti decât un justitiar nestatornic. De la un ticalos perseverent stii la ce sa te astepti, pe când un cumsecade capricios îti poate juca festa când ti-e lumea mai draga. Importanta statorniciei a exprimat-o si Shakespeare. La plecarea lui Laerte în Anglia, Polonius îi rezuma sfaturile de viata elixirate de-a lungul experientei sale de mare întelept al Regatului într-un monolog care culmineaza asa (în traducerea lui Petre Solomon): „Mai presus de orice,/ Ramâi consecvent tie însuti,/ Si asa precum ziua urmeaza noptii/ Nu vei putea trada pe nimeni“. Mi-a trebuit o viata ca sa înteleg profunzimea acestei povete.
Asa stând lucrurile, era impresionant sa afli ca liderul de la Resita n-a „tradat“ singur ci, asa cum se întâmpla în campanii (vechea obsesie a campaniilor se prelungeste pâna si în sfera oportunismului), l-au urmat înca treizeci si ceva de primari si alti stabisori locali, cu sustinatorii lor. Daca în cazul tuturor acestora criteriul l-a constituit fidelitatea fata de principii, înseamna ca resursele nationale de fidelitate sunt mult mai consistente decât sugereaza viata cotidiana.
Într-adevar, alte efluvii de principialitate s-au raspândit asupra bietului electorat, dinspre toate punctele cardinale ale politicii. Foarte ritos si ambitios si-a reafirmat principiile liderul liberal de Bucuresti, Andrei Chiliman, echilibrând scorul politic general – cel putin la acuzatii –, dupa autogolul consternant marcat de Frunzaverde. Alte migratii au fost si mai spectaculoase. Spre exemplu, pântecosul dinamic din fruntea Sectorului 4, care si-a transformat porecla în nume, Piedone – îi ramân recunoscator pentru sustinerea fostei mele campanii electorale cu chipul sau bonom – a realizat performanta de a pleca si de a se întoarce în acelasi anotimp. A facut-o tot consecvent unui principiu marturisit: „ca edil, ma îndrept întotdeauna catre cei care pot ajuta comunitatea locala“. L-a tentat Gabriel Oprea, pentru ca i-a amplasat un monument al celor cazuti la revolutie. Ca Oprea si-a facut în egala masura imagine, profitând de acceptarea unui kitsch în sector, e chiar mai putin important. Logica primarului Piedone e realista si asteptam sponsorul, adversar politic, care sa-i câstige colaborarea contra unui monument, si mai mare, dedicat oportunismului.
Pentru Polonius, volutele astea de principialitate ar fi fost mai greu de înteles, dar noi traim în România secolului XXI si trebuie sa tinem seama de starea generala a mentalitatilor. Coruperea colectiva prin dirijarea preferentiala a fondurilor publice face parte din mecanism. O noapte doar a durat ecoul usii trântite de premier când i s-au cerut fonduri pe lânga buget. A doua zi deschidea el însusi, larg, usa închisa în nasul neobrazatilor, supunându-se sistemului. Implicit, s-a dat startul unei întreceri de masa a trecerii de la o formatiune la alta, competitie ca un zbor de tântari sau ca o scuturare de purici, la sfârsitul careia cuvântul „tradare“ va deveni un termen caraghios sau de alint.
Asadar si încercarile de a glosa pe marginea fidelitatii sunt inactuale. Consecventa pare tot atât de desueta ca jocul cearceafului dupa noaptea nuntii. Cum fenomenul se cerea totusi comentat, i-am cautat o metafora scuzabila. Ceva din zona pasarilor calatoare. Totusi, traseismul politic pare prea mic si capricios pentru a-l asemui cu maiestuoasa si miraculoasa perindare anuala a stolurilor frumos însiruite pe deasupra continentelor. De altfel, drumurile anuale ale cocorilor sau rândunelelor exprima nu traseism, ci o forma dinamica de statornicie. Iata ca metafora infirma analiza facuta. M-am gândit sa cobor pe scara filogenetica, dar nici deplasarea somonilor sau a tiparilor nu seamana cu zvâcnetele imprevizibile ale politicienilor.
Poate entomologia sa ne fie de ajutor … Dar cum sa creezi sintagma de insecte migratoare când fiintele din aceasta încrengatura se desfasoara pe arii restrânse… Oare sa existe vreo specie de insecte migratoare?
Oh, da, desigur. Gasind metafora, am descoperit si tâlcul adevarat al sariturilor politice. Sunt aidoma invaziei ortopterelor. Capabile de incursiuni largi, la scara continentala si transcontinentala. În afara oricaror mofturi, deplasarea politicienilor are motivatia ortopterelor. Logica lor e logica ortopterelor. Principialitatea lor e principialitatea ortopterelor. Forta lor e forta ortopterelor. Popular, a lacustelor.
Un articol de
SERGIU ANDON