Sari la conținut
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Apărut în nr. 264

Înca o întrebare (I)

    Cartea româneasca

    Ovidiu Simonca, Pot sa va mai enervez cu ceva? Interviuri între vehementa si emotie, Editura Cartier, Chisinau, 2009, 424 p.

    Substantialul volum de debut al lui Ovidiu Simonca, intitulat „Pot sa va mai enervez cu ceva?“ si tragând, dupa acest titlu polemic si multi-referential, un subtitlu lungit inutil („Interviuri între vehementa si emotie“), m-a facut sa-mi schimb putin perspectiva asupra dialogurilor, fata catre fata, cu scriitorii.

    Credeam si cred în continuare ca un autor de literatura sau de critica literara se exprima cel mai bine în scris. „Cel mai bine“ însemnând si profunzime, si expresivitate, si insolitare, si nuantari. E curios sa-l înghesui pe un scriitor cu reportofonul sau cu un alt aparat de înregistrat, obligându-l sa iasa din pielea artei sale: care este una a cuvântului cântarit la infinit si pus în cele din urma pe hârtie. În fisa acestei profesiuni nu intra spontaneitatea si dezinvoltura orala, darul asociatiilor si conexiunilor fulgeratoare, inspiratia în a cladi fraze si argumentatii în aer, cu competenta vechilor oratori. Scriitorii adevarati sunt, majoritatea, insi retractili si solitari, zgomotosi numai la nevoie, vorbareti doar atunci când starea de epuizare de dupa încheierea unei opere a fost ea însasi consumata. În plus (în minus), frecventa „reporterilor“ ignari, înmultiti în progresie geometrica dupa Revolutie, o data cu explozia publicatiilor, a televiziunilor si radiourilor, nu putea decât sa-mi confirme ideea ca un interviu cu un scriitor este – ar trebui sa fie – altceva decât improvizarea a trei întrebari oscilând între banalitate si flagrant acultural; si transcrierea ulterioara, de pe banda, a raspunsurilor în sila la ele.
    Cu cele douazeci si cinci de interviuri selectate, aici, dintr-un numar realmente impresionant (peste o suta cincizeci), Ovidiu Simonca reabiliteaza imaginea destul de sifonata a reporterului autohton, plasându-se în miezul si în extensiile jurnalismului de calitate, convertibil, în numeroase cazuri, în repere de critica si istorie literara. Pariul înca tânarului autor este sa surprinda configuratia unei individualitati pe cea, mai larga, a comunitatii culturale si istorice pe care se reliefeaza; iar lânga aceasta configuratie (ce crede X despre un anumit subiect? cum se raporteaza la un eveniment recent? care este pozitia lui într-o chestiune, controversata, de actualitate?) sa apara si o conformatie de personalitate distincta. Altfel spus, declansând dialogul si facându-l sa avanseze cu instrumentele si unghiul de atac al jurnalistului, Ovidiu Simonca ajunge la acel fond (de maxima importanta pentru un critic) al problemelor si obsesiilor ce definesc un scriitor.
    Selectia facuta în carte confirma deplasarea reporterului alert, curios si bataios catre profilul mai cumpanit si reflexiv al unui jurnalist analist, interesat de subiecte, dar si de subiecti. Aproape toate numele de scriitori reunite în sumar sunt din prima liga (exceptiile, Nora Iuga si Bujor Nedelcovici, confirma regula „elitista“), iar dintre ele, multe sunt în faza de senectute, a personalitatii în toata puterea cuvântului, rotunjita într-un mod exemplar, armonioasa în conformitate cu un criteriu personal. E greu de crezut ca o curiozitate strict reportericeasca l-a facut pe Ovidiu Simonca sa intre într-un dialog consistent cu intelectuali ca Mihai Sora, Paul Cornea, regretatul Alexandru Paleologu (un interviu din 1999, publicat la moartea sclipitorului eseist si moralist), Antoaneta Ralian, Mircea Horia Simionescu ori Livius Ciocârlie si sa atinga, cu toti acesti interlocutori, tema sensibila a crepusculului si sfârsitului. E drept ca ei au, totodata, o buna ancorare în subiectele zilei, iar Mihai Sora va radiografia perfect epoca noastra postrevolutionara, lenta tranzitie a României. Însa accentul nu mai cade pe opinia din orizontul actualitatii, al imediatului, ci pe (auto)reflectia unei adevarate, bogate personalitati.
    Din aceasta perspectiva, titlul provocator al cartii, pentru care autorul are a-i plati procente lui Andrei Plesu (excedat de „hartuirea“ lui Gabriel Liiceanu, directorul „Dilemei“ a scris un articol ironic despre maniera dialogica a lui Ovidiu Simonca), acopera o foarte mica parte din paginile ei. Ne asteptam la un reporter agresiv, iritat si iritabil, fara menajamente si pudoare, inflexibil în câteva, vizibile, fixatii. În loc de un astfel de specimen (un asemenea tip) al jurnalismului autohton de investigatie, vedem paginate o voce calma si o minte echilibrata. Un jurnalist cultural ce cauta nu atât informatia de culise, cât nuanta necesara; si un ins afabil, ba chiar agreabil, care stie sa câstige încrederea interlocutorului si sa mearga, împreuna, spre punctele mai adânci ale unor veritabile convorbiri. Surprinderea cititorului e completata prin surprizele reporterului însusi, care descopera, la fata locului, o cu totul alta figura de intelectual decât cea pe care rumorile si prejudecatile mediului cultural o aproximau. Când exista, mica revelatie e transcrisa într-un sapou al interviului, sapou care poate lua, la Ovidiu Simonca, orice forma, inclusiv pe aceea a revizuirii: „Scriitorul Dumitru Tepeneag a fost, pentru mine, o extraordinara surpriza. M-am dus la interviu cu inima strânsa, închipuindu-mi ca voi da peste un interlocutor mofluz, acrit de polemici. Rezultatul: Dumitru Tepeneag este un interlocutor jovial, relaxat si ironic.“ (p. 194).
    Dincolo de jovialitatea lui D. Tepeneag, de ironia lui româno-galica, formidabila si aproape palpabila este în acest volum de interviuri seninatatea scriitorilor si gânditorilor invitati sa spuna ceea ce gândesc. O fac cu o sinceritate si o franchete deconcertante, cu bucuria de a fi lasat ceva în urma si cu o curiozitate vie pentru lumea ce se schimba în jurul lor. La faza retrospectivelor si a bilantului, acesti scriitori si carturari evita cu gratie lamentatiile si ne vorbesc, prin intermediul lui Ovidiu Simonca, dincolo de o polarizare absurd-generationista. Poate ca ma voi expune ironiilor colegilor mei de promotie ce acuza orbeste, indistinct, „gerontocratia“ din spatiul românesc si generatiile „expirate“; dar acesti batrâni senini si vitali, energizati de propriile proiecte si melancolizati de realizarile deja însumate, mi se par mult mai autentici si mai tonifianti decât atâtia exponenti ai tineretii biologice, blazati de la treizeci de ani, ratati de la douazeci. S-o vedem, s-o ascultam pe Antoaneta Ralian: „pâna în 1989, s-au tradus aproape toate operele majore din literatura clasica universala. Pe mine m-a suparat un articol al domnului Mircea Mihaies – Matusalem voteaza – si în care facea harcea-parcea din batrâni, care erau considerati niste paraziti, o inutilitate sociala, niste oameni care n-au facut nimic, care n-au nici un fel de merit, sunt doar paraziti pe spinarea celor productivi. Or, din punct de vedere editorial si cultural, noi, batrânii de astazi, am facut foarte mult.“ (p. 75); „– Va deranjeaza daca va întreb ce vârsta aveti? – Voi împlini 81 de ani pe 24 mai s2005t. Si nu vreau sa ma gândesc la sfârsit. E o spaima, minte cine spune ca îsi asteapta sfârsitul cu seninatate. N-am nici o certitudine ca exista o Viata de Apoi, o Dreapta Judecata a Domnului.“ (pp. 77-78); „– V-am vazut foarte prezenta la lansari. (…) – Ma feresc cât pot de îmbatrânire. Îmbatrânirea înseamna pierderea interesului pentru viata vie, pentru literatura vie. Eu îmi pastrez acest interes foarte viu, ma intereseaza tot ce înseamna viata culturala.“ (p. 78); „– Nu v-a fost frica sa va apucati de Henry Miller? – Eu cred ca Henry Miller trebuie sa fie în româneste. Erotismul si cuvintele sale sunt scaldate în arta adevarata. El nu este un pornograf, este un mare scriitor. Singurele probleme le-am avut cu mine însami, sa-mi depasesc propriile mele inhibitii si tabuuri. Eu aveam o pudoare înnascuta, pe care am învins-o cu Henry Miller. La un moment dat, capatasem un fel de voluptate sa traduc pe sleau. Acum câteva zile, l-am întâlnit pe domnul Stefan Agopian, care stiti ca are câteva carti extrem de îndraznete din punctul acesta de vedere, care mi-a spus: Dumneata ai fost prima care ai dat drumul la limbajul erotic.“ (p. 73). Sa-l revedem, sa-l reascultam pe admiratorul lui Montaigne si Zarifopol, Goethe si Caragiale, identificabil imediat prin chiar aceasta extraordinara pluralitate a facultatii gustului: „– Ce va impresiona la Paul Zarifopol? – Luciditatea, simtul critic, ironia si o anumita structura de spirit. El era considerat un spirit sceptic, rationalist negativist, voltairian, fara acces la experientele mai profunde, sa le numim abisale, trairile eroice sau riscante, cele care dau mai mare credit misterului transcendentei. În realitate, fiindca l-am citit toata viata si am scris despre el la diverse vârste, Paul Zarifopol avea si cautari mai profunde, mai ales în partea a doua a vietii lui. El a murit foarte tânar, la 59 de ani; asta pentru mine înseamna iesirea din adolescenta. Omul este responsabil de sine si vinovat de nereusita lui cam de la 60 de ani încolo.“ (pp. 152-153); „Un om inteligent poate sa faca o cariera stralucita în viata, poate sa atinga sau gloria, sau averea, dar daca este inteligent, el este pe o pozitie fericita. Inteligenta te învata sa suporti si nefericirea, si suferinta, si esecul, mai cu seama esecul.“ (pp. 159-160). Sa citim doua raspunsuri ale, între timp, disparutului Matei Calinescu si sa întelegem lucrurile pretioase pe care singularul carturar vrea sa ni le transmita: „– Cum priviti raporturile dvs. cu moartea? Va sperie, sunteti senin? – Raporturile cu moartea nu ma sperie. Viata este un miracol. Cât suntem în viata, cred ca trebuie sa marturisim acest miracol al vietii. De multe ori îl ignoram.“ (p. 32); „– Ce va doriti pentru urmatorii ani, ce ati vrea sa se întâmple bun cu dvs.? – Sa mai scriu una, doua, trei carti. Sa mai citesc niste lucruri frumoase din care sa învat câte ceva. Prin învatat nu înteleg ceva didactic, înteleg mai degraba perceptii, puncte de vedere, posibilitati de a privi, de a descoperi anumite culori, nuante, sensuri care scapa, pe care vrei sa le prinzi.“ (p. 33). Sa vedem cum intra în scena dialogului actorul Victor Rebengiuc, dupa un alt sapou al „agresivului“ Ovidiu Simonca: „Minunat om, mi-am spus dupa înregistrare: placut, încrezator, echilibrat, curios si vesel. Fotograful nostru mi-a si zis, când am iesit din teatru, ca i-au iesit multe fotografii în care Victor Rebengiuc e vesel si sagalnic“. Si acum intrarea:
    „– Cum e viata la 75 de ani? – E neschimbata (râde). Pe vremuri, Costache Antoniu s-a întors dintr-o delegatie din China – cred ca era prima delegatie la care a participat un actor – si l-a întrebat un alt actor: „«Cum e, maestre, China?». Si el a raspuns: «De nerecunoscut». Asa ca zic si eu la 75 de ani: nu înregistrez schimbari majore în viata mea, aproape nici nu-mi dau seama ca am aceasta vârsta pe care nu speram niciodata sa o ating. Nu m-am gândit atât de departe. În afara de mici inconveniente, dureri de sale, n-am alte probleme.“ (pp. 388-389). Într-un alt punct al dialogului: „– Aveti vreun regret în viata asta, va reprosati ceva, va pare rau de ceva? – Am fost cam lenes, puteam sa fiu mai vrednic. As fi putut sa ma preocup mai mult. Am cam asteptat, am fost putin fatalist. – Nu înteleg. Nu v-ati zbatut mai mult pentru roluri? – Când ai un rol, trebuie sa muncesti mai mult la el. Poate ca as fi ajuns mai repede acolo unde doream eu sa ajung. Poate ca am fost mai delasator. – Nu-i adevarat. Nu cred ca e adevarat. – Eu stiu ce zic. Eu ma cunosc.“ (pp. 401-402). Sa ne minunam cu „erotomanul“, mereu îndragostitul MHS: „– Eu cred ca sunteti un mare îndragostit de femei. – Vai de mine, bineînteles. N-am fost fustangiu. Dar mi-au placut femeile. Am fost întotdeauna îndragostit si am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Au fost un motor de Boeing. Au fost patimase, nu tiranice, si ma trageau înainte, îmi permiteau sa înaintez. Uite, si acum, la 80 de ani, tot apreciez femeia. Am fost la un consult la ochi, ca am început, de la o vreme, sa vad dublu, parca am o andrea în cap care apasa pe nerv. Mama, mama, ce doctorita m-a consultat… Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea. Si ea îmi zicea: uitati-va în ochii mei. Iar eu râdeam: asta fac de când am venit.“ (pp. 374-375). Sa ajungem la „ticneala“ scriitorului. „– Ce ticneala? – Cu scrisul asta! Nu te duci la petreceri cu cei de vârsta ta… nu bati mingea la 13 ani, la 16 ani, stai si citesti si scrii, redactezi reviste literare într-un singur numar… mai apoi vrei sa cunosti… femeia, feminitatea… risti mereu, poate scapi de presiune… vrei sa pipai realul. Si scrii… Asta nu-i o ticneala? Mereu am fost invitat în diverse locuri. Eu zic si ma scuz: am de scris! Asta nu-i o ticneala? Geta Dimisianu m-a facut de doua parale dupa un interviu al meu. Eu ziceam în interviu: atunci când strângeam în brate o femeie ma gândeam cam cum s-ar descrie chestia asta. Asta nu-i o ticneala?“ (pp. 385-386). Da, sa admitem: cam asta e ticneala scriitorului, a scrisului. Iata si un critic vivace, un istoric literar care, în „Istoria“ sa, nu va prelua nimic din textele lui mai vechi. Totul va fi nou, la Nicolae Manolescu: „– Cât ati scris din Istoria critica a literaturii române? – Scriu cum îmi vine. Nu sunt obligat sa ma opresc, daca ma blochez la o anumita perioada. Am scris o buna parte. Mai am trei ani de contract pâna când trebuie sa predau cartea. – Unde se opreste Istoria critica a literaturii române? – Probabil în 1989. Ultimii 15 ani nu cred ca vor intra în aceasta Istorie. Nu mai sunt la curent. N-am citit decât putin. Daca, dupa ce termin, o sa mai am putere sa-mi arunc o privire pe câteva duzini din cartile aparute dupa 1989, s-ar putea sa mai adaug câteva pagini. Eu, în Istoria critica a literaturii române, nu preiau nimic din ce am scris. Fiecare rând este nou.“ (pp. 11-12). O zi de lucru a unui cercetator si istoric literar ca Paul Cornea: „– Cum e o zi de lucru la Paul Cornea? – Începe de dimineata devreme. Sunt un matinal, desi am fost un nocturn. Ma scol la ora 5.30-6.00. Seara nu ma culc foarte devreme. La ora 11.00, cel mai devreme. N-am nevoie de somn mult. Si de la 6.00 lucrez. – Câte ore lucrati pe zi? – E fara limita. De cât e nevoie! În momentul de fata lucrez la o carte pentru Polirom. Silviu Lupescu nu mai crede ca o voi termina. Este o carte de teoria interpretarii, care s-a extins peste propriile mele asteptari. Am fost obligat la acrobatie intelectuala, am intrat în sectoare care nu apartineau competentelor mele.“ (pp. 142-143). Zile atât de pline, încât nu-i ajung: „– Va provoc sa mai faceti publicistica în revistele de cultura. – Probabil ca voi face din nou publicistica. Nu prea mult. Sunt un om care si citeste, nu doar scrie. Îi invidiez pe cei care scriu toata ziua. Eu nu pot sa fac asta, trebuie sa mai si citesc, sa vad filme, sa ascult muzica, sa umblu prin parcul din fata blocului, mai am si o corespondenta bogata. Zilele nu-mi ajung.“ (pp. 143-144). Un raspuns absolut uimitor al lui Livius Ciocârlie, un expert al batrânetilor care, pentru a deveni mai usoare, trebuie sa-si pastreze zâmbetul si sa nu mai aiba fatalitatea întregului: „– De ce va considerati un batrân palavragiu? – Daca scrii fara sa ai sentimentul ca ai ceva de spus, asta se numeste palavrageala. Nu exista nici o afirmatie care sa ma priveasca si care sa fie valabila în orice moment. Eu nu am decât adevaruri de moment. În momentul asta spun ceva si n-am nici cea mai mica jena, ca peste cinci minute sa cred altceva. Nu trebuie luat nimic ca fiind o autocaracterizare. Cineva va constata niste repetitii si din acelea vor iesi niste accente. Dar, în capul meu, orice afirmatie este una de moment. Eu traiesc de la un moment la altul. Neavând metafizica, neavând ceva care sa uneasca totul, eu traiesc momente. Rezulta aceasta împrastiere pe care mi-o asum ca atare.“ (p. 118). La finalul acestei serii de citate generoase – si deloc batrânicioase –, sa înregistram ce-i spune „hartuitorului“ Ovidiu Simonca decanul de vârsta al cartii sale de dialoguri, Mihai Sora. Îi spune si ne spune ca România n-a avut, dupa caderea regimului comunist, un proiect: „Pentru ansamblul clasei politice a unei tari, trebuie sa existe, daca este constienta, un macroproiect de perspectiva, iar microproiectele sunt nuantari de un tip sau altul, mai la dreapta sau mai la stânga. Corecturi. Partidele de dreapta permit acumularea, iar partidele de stânga redistribuie.“ (p. 41). Înca o întrebare: „Si, când vom fi în Uniunea Europeana, va mai functiona principiul «merge si asa»?“. Si înca un raspuns care, prin finalul lui interogativ, ar trebui sa provoace o întreaga comunitate si elita ei intelectuala, „luminatoare“ a natiei: „Da, o vreme va functiona. Trebuie sa fie datul peste labe foarte puternic, de fiecare data, ca sa nu ne putem eschiva. Din acest motiv avem nevoie de un proiect de lunga durata. Dar unde este proiectul propriu, care sa te faca sa asuzi?“ (p. 44).
    „Pot sa va mai enervez cu ceva?“, va reamintesc ca ne întreba Ovidiu Simonca pe coperta remarcabilei sale carti de interviuri. Dupa ce am citit-o, eu îi pot raspunde: în felul acesta, si cu asemenea interlocutori, da.