Mai ramasese foarte putin ca versiunea Operei Nationale Bucuresti de concert-spectacol a operei verdiene „Cei doi Foscari“ sa fie transformata într-o autentica noua productie. Exista decorul, minimalist conceput, existau costume pentru coristi si pentru aproape toti solistii. Autoarea scenografiei si proiectiilor grafice, Adriana Urmuzescu. Asa-zisa regie semnata de Anda Tabacaru-Hogea s-a limitat, probabil, la intrarile si iesirile eroilor, corului. Ar mai fi fost nevoie doar de învatarea „par coeur“ a partiturii, de miscare scenica. Cu minimum de efort, s-ar fi bifat o noua montare, completa, care ar fi valorizat munca de asimilare a lucrarii si buna calitate muzicala cu care a fost prezentata publicului. N-a fost sa fie!
„Cei doi Foscari“ nu face parte dintre slagarele maestrului de la Busseto si nici dintre operele de tinerete cu larga circulatie, precum „Nabucco“ sau Macbeth“, „Ernani“ sau „Attila“. Se înscrie însa între compozitiile „anilor de galera“, cum se exprima chiar Verdi, în care cristalizarile – în special de dramaturgie, dar si vocale –, i-au stat în atentie. Desi inspirat de piesa omonima de teatru a lui Byron, „Cei doi Foscari“ ramane o însiruire de arii (însotite invariabil de cabalette), duete, tertete, cvartete si coruri, a caror înlantuire vizeaza mai mult performanta vocala în expunerea minunatei melodici decat consistenta dramaturgica. Tocmai de aceea, o regie ar fi adus vigoare si teatralitate într-un opus nu tocmai inovator din punct de vedere al scriiturii si, în general, al conceptiei.
Recunoastem în vocalitatea rolului principal feminin, Lucrezia Contarini, dificulatile extreme ale tesaturilor unor Abigaille („Nabucco“), Odabella („Attila“) sau Lady Macbeth, cu agilitati mergand pana în registrul înalt si excese de forta. Sunt partituri din care compozitorul, odata cu renuntarea la coloratura dramatica, si-a extras sevele pentru definirea în timp a ceea ce s-a statuat drept „soprana verdiana“, o voce lirico-spinta de culoare densa si generoasa, cu mari capabilitati de cantilena acuta, fluida, în piano si pianissimo.
La debutul în rol, Silvia Sorina Munteanu si-a adaugat un nou personaj din galeria celor de care aminteam. Îi mai ramane doar Odabella, spre a-si desavarsi panoplia în teritoriul verdian „drammatico d’agilità“. Daca merg înapoi în timp, cu greu gasesc soprane romance cu asemenea realizari… legendara Lucia Bercescu, Abigaille acum peste 60 de ani…
În cantul Silviei Sorina Munteanu am regasit stralucirea de glas, acel „squillo“ pretios fara de care autenticitatea talmacirii partiturilor italiene de orice fel este precara, am apreciat cursivitatea piano-legato a cavatinelor, incisivitatea atacurilor. Soprana a evoluat ascendent pe parcursul serii si micile duritati în registrul acut (cabaletta din actul I, actul al II-lea) s-au transformat în sonoritati majestuoase, dominatoare peste ansambluri, în finalul concertato al actului secund sau în ultimele pagini ale operei, scena mortii dogelui Francesco Foscari.
Si daca performanta Silviei Sorina Munteanu era previzibila, surpriza a venit din partea solistului Operei bucurestene, mexicanul Hector Lopez, în rolul fiului dogelui, Jacopo Foscari, sot al Lucreziei. Progresul tenorului în abordarea convenabila a stilului verdian s-a dovedit remarcabil si, mai mult decat atat, glasul a castigat în omogenitate si focalizare, simtul frazei si accentuarii ei i s-a dezvoltat iar preocuparile pentru nuantari de detaliu sunt evidente. Ma refer la unele mezzevoci cu care a înzestrat pasaje din actul al II-lea. Vocea lui Lopez are moliciuni în cantilena si patina eroica în cabaletta, lirismul sau intrinsec deplasandu-se acum catre spinto, un bun „approach“ pentru spiritul partiturii, clar înscrisa în linia tenorala tipica a compozitorului…
La fel ca si portativele baritonale ale lui Francesco Foscari ce apartin marilor roluri de… tati verdieni, asa cum fusese anterior Nabucco si cum urmau sa fie, mai tarziu, Miller, Stankar („Stiffelio“), Rigoletto, Germont, Simon Boccanegra, Egberto („Aroldo“) si Amonasro. Poate tocmai generozitatea si caldura paterna au fost vesmintele care au lipsit timbralitatii lui Eugen Secobeanu, altminteri solida, penetranta si cu buna expunere a frazelor. Este un artist pe care Opera Nationala se poate baza. Dozajul fortelor în spectacol i se va ameliora, asa încat desenele melodice complicate si dificile ale ariei din actul al III-lea sa nu-l oboseasca.
Concentrarea extrema a compozitorului pe cele trei tipuri de voci a facut ca basul, Jacopo Loredano, desi cheie în trama, sa nu beneficieze de pagini importante. L-a interpretat, cu placuta voce, Mihnea Lamatic.
În decisiva masura, succesul serii s-a datorat si sefului de orchestra Iurie Florea, artizan al unei exemplare pregatiri muzicale (nu-l uit nici pe dirijorul corului, reputatul Stelian Olariu) si care a condus cu tempi mobili, evitand lancezeala discursului.
Asadar, impresii bune la Opera. Potrivita distributie da îndreptatite sperante pentru viitoare abordari verdiene. Totusi, pe cand transformarea reprezentatiei cu „Cei doi Foscari“ într-un spectacol adevarat?