Nu s-a închis criza din Grecia şi valul masiv de imigranţi stârneşte în Europa noi motive de dispută. Din birourile de la Bruxelles răzbate izul greu al neputinţei. Marea Britanie intenţionează să înăsprească legislaţia pentru blocarea exodului, Franţa temporizează deciziile ocupându-se de lichidarea reţelelor care fac afaceri din traficul cu fiinţe umane, iar Germania, principală ţară de destinaţie a refugiaţilor, excedată, cere soluţii rapide şi o rezolvare globală.
Bucureştiul expediază dezbaterile în platourile de televiziune
Înţeleg că preşedintele nostru a făcut în nouă luni de când este la Cotroceni peste douăzeci de vizite în străinătate. Cred că nici una de stat, nu ştiu câte oficiale şi nici numărul celor turistice. Nimic nu s-a schimbat în destinul nostru aruncat de predecesor în indiferenţa şi stupoarea Europei. Politica noastră externă este lăsată în grija altora. Suntem stat fără armată dar angajaţi permanent în războaie. În privinţa crizei din Grecia am tăcut ca lebedele, iar pentru cea produsă de valul de imigranţi Bucureştiul îşi permite să manifeste lentoare în anticiparea consecinţelor. Când scriu, aflu, că miniştrii Justiţiei şi Internelor se vor duce la o reuniune la Bruxelles care îşi propune să caute soluţii în situaţia dramatică ivită în Europa. Dacă vor ajunge la reuniune tot cu dosare întocmite de serviciile secrete, ne-am lămurit şi în privinţa asta. Deocamdată autorităţile au lăsat frământările în seama analiştilor din platourile televiziunii.
Românii şi-au împărţit adesea sărăcia cu străinii iar uneori, din solidaritate, şi-au luat riscuri nebănuit de mari. În timpul ultimului război, guvernul, comandamentul militar şi tezaurul Poloniei au găsit scăpare din faţa furiei naziste în ţara noastră. Cu aceste minime amintiri am privit consternat pledoaria unui politician român, cu experienţă în sfera juridică şi a relaţiilor externe, care susţinea la un post de televiziune că pe timp de criză cine este deştept poate face afaceri bune. El sugera ca autorităţile române să folosească avantajele pe care le avem de pe urma relaţiilor mai vechi cu arabii pentru a reveni în regiune cu interesele noastre şi a reface imaginea boţită a politicii Bucureştiului. Raţionamentul de Obor al politicianului nu este singular. Într-un editorial al publicaţiei Migrant în România (nr. 25/2015), editată de Institutul Intercultural din Timişoara, se scrie: „În anii următori România trebuie aşadar să elaboreze şi să implementeze o politică eficientă şi coerentă de stimulare a imigraţiei, iar aceasta nu poate proveni decât din afara UE“. Aşadar, liderii Germaniei, Marii Britanii şi Franţei îşi sparg capul să găsească soluţii de limitare a valului de imigranţi, iar noi visăm la cai verzi pe pereţi. Reîntoarcerea celor patru milioane de români nu ar fi mai profitabilă?
Fuga din calea urgiei războaielor
Criza imigranţilor este o consecinţă a subdezvoltării, a sărăciei şi disperării în care au fost aruncate popoarele împinse în război. Este o dramă, una dintre dramele capitalismului intrat în criză, idee pe care unii încearcă să o escamoteze recurgând la elucubraţii stânjenitoare. (Recomand, între altele, în această privinţă consultarea serialului „Capitalismul este în criză“, din Financial Times – 2013). Cauzele adevărate ale exodului de populaţii trebuie căutate în cenuşa războaielor din Afganistan, Siria, Irak, Libia – de curând a intrat în horă, din nou, Libanul –, în lupta fără de sfârşit împotriva terorismului, în resorturile reale ale revoluţiilor care au răsturnat ordinea în lumea arabă. Şi, pe deasupra acestora, în criza majoră mondială declanşată de marii bancheri ai lumii în 2008 şi în atât de lăudata globalizare vândută ca elixir al civilizaţiei postmoderne. Războiul prezentat ca luptă împotriva terorismului are puţin de-a face cu valorile democraţiei. Când vom renunţa să mai credem în astfel de motivaţii, vom putea aborda cinstit limitele responsabilităţii pentru soarta democraţiei în lume. O lume în care – de ce oare? – sunt instalate sute, mii de baze militare. Salvarea democraţiei este o cauză nobilă, dar dezastrele care răvăşesc omenirea în numele ei au alte scopuri: cuceriri strategice, accesul la materii prime, extinderea pieţelor de desfacere şi hegemonia, boală a oricărui imperiu.
Amploarea fluxului marilor deplasări de populaţie spre statele dezvoltate provoacă târziu, prea târziu, spaime Europei. A trebuit să se producă tragedii pentru ca liderii europeni să ia în serios fenomenul şi să-şi aducă aminte că proiectul european trebuie aşezat pe umanism, respect pentru diversitatea culturală şi solidaritate, nu doar pe bani şi economie de piaţă. Este adevărat că europenii – cu o excepţie, Franţa – nu s-au arătat belicoşi în ultimele decenii. Dar asta nu a împiedicat Europa să-şi piardă treptat-treptat sufletul. Pentru imigranţi, un înalt demnitar ceh cere tratament militar, Ungaria ridică garduri de sârmă ghimpată, Polonia refuză să primească refugiaţi în perspectiva înrăutăţirii situaţiei din Ucraina, Danemarca înjumătăţeşte subvenţiile sociale, Marea Britanie rămâne indiferentă la tragedie. Secretarul de stat britanic pentru imigraţie, James Brokenshire, a declarat că Regatul Unit nu doreşte să fie pentru imigranţi „pământul pe care curge miere şi lapte“. În acest timp, Italia, Grecia, Malta, Macedonia şi, pentru că oferă cel mai înalt standard de dezvoltare, Germania, nu mai fac faţă puhoiului de oameni. Să observăm, însă, că nici unul dintre aceste state nu au pe conştiinţă păcatul războaielor din Afganistan, Siria, Irak, Libia, Mali, Republica Centrafricană, ţări din care provin cei mai mulţi refugiaţi politici şi imigranţi. Nu este cazul ca de soarta acestor nefericiţi să se ocupe mai degrabă cei care le-au bulversat tradiţiile, viaţa şi ordinea în stat? Responsabilitatea lor este mare, dacă nu chiar exclusivă.
Speranţe, da, dar în ce pot fi puse?
Există adevăruri greu de recunoscut la care ar trebui să ne întoarcem atunci când tratăm criza imigranţilor. Unul dintre acestea îl oferă prăbuşirea speranţelor pe care şi le-au pus est-europenii în capitalism. L-au compromis rapid, cu complicitatea celor care au trăit fără întrerupere în el. Mulţi însă, bine plătiţi, continuă să picteze pe sticla televizorului butaforii ce amintesc de satele fericite ale mujicilor pictate pe pânză de-a lungul drumurilor pe unde trecea Ecaterina a II-a, nemţoaica îi spuneau ruşii, pentru a-i agrementa călătoriile în imperiul sărăciei pe care îl stăpânea.
Iluzii sau speranţe mai mari decât disperarea trebuie să încerce noul val de emigranţi care îşi părăsesc casele şi ţara pentru a scăpa de teroare şi sărăcie. Cei mai mulţi provin din ţări devastate de războaie lungi, în nici un caz ale vreunei cauze de a lor, care i-au epuizat. Ei încă mai cred în Edenul capitalist. Să-i ajute Allah, dar acolo unde vor să ajungă nu sunt aşteptaţi, nici doriţi. În Ţările Nordice şi în Germania imigranţii sunt trataţi cu ostilitate de rasiştii şi extremiştii de dreapta. La Heidenau, orăşel din Saxonia, militanţii grupurilor neonaziste au luat cu asalt un centru de primire a refugiaţilor. Încercarea cancelarului Angela Merkel de a calma lucrurile s-a terminat cu huiduieli şi confruntări violente cu poliţia. Opriţi-vă! a declarat cancelarul după tragedia de pe autostrada austriacă în care au murit asfixiaţi 71 de oameni, iar pentru liderii europeni a adăugat: tragedia este „un avertisment care ne cere să ne aşezăm la treabă pentru a rezolva această problemă şi pentru a da dovadă de solidaritate“.
Criza din Grecia şi cea a imigranţilor de acum arată că Bruxellesul nu are o politică în măsură să evite dramele lumii în care a pus ca stăpân banul şi profitul. „Fortăreaţa juridică“ în care a încercat să se refugieze recurgând la o terminologie indigestă, pretabilă la interpretări, a avut drept consecinţe precipitarea şi mai disperată a imigranţilor speriaţi că o nouă reglementare care îi va dezavantaja şi mai mult este pe cale să fie adoptată. Este vorba de distincţia între un „migrant“, care îşi părăseşte voluntar ţara din motive economice, şi un „azilant politic“, care fuge din cauza prigoanei. Primul poate fi oprit să plece, întors din drum sau repatriat; celălalt poate fi acceptat şi trebuie protejat; o cer convenţiile. Ce se va întâmpla, însă, cu refugiaţii care îşi părăsesc casele pentru a scăpa de urgiile războaielor pe care nu şi le-au dorit, de care nu sunt vinovaţi? Ei pot fi respinşi, întorşi din drum şi repatriaţi? Purtătorul de cuvânt al Înaltului comisariat al ONU pentru refugiaţi atrage atenţia asupra unui posibil tratament discriminatoriu pornind de la un caz concret: „este inexact să vorbim despre «migranţi» sirieni atâta timp cât Siria se află în război“.
Aşa, mai venim acasă, adică la cauza principală a imigraţiei: războiul. Iar războiul este întotdeauna (şi) o mare afacere. Cât despre solidaritate, aceasta va fi, cu siguranţă, limitată.