Obiectiv, rodajul optiunilor de care dispunem este un circuit inchis intr-o bucla ingusta. Psihologic si subiectiv insa, orice posibilitate sugerata de o promiscuitate cinstita se autopropulseaza in promisiune cuvenita. Mecanism in doi timpi, izbucnit din meschinaria de fond a credintei oportuniste si a oportunitatii nemeritate, dezamagirea este, formal, o stare de convergenta si, esential, un dezacord de premise. Constientizarea acestei diferente apare ca un spasm ce controleaza si anima potentialul de frustrare din imaginatia refulatilor. Studiu de caz cu amploare voltica, despre maternitatea expusa in dispozitive tragice elene, „Elena“, cel de-al treilea film al lui Andrei Zvyagintsev, revine obsesiv la relatia ratata dintre parinti si copii si la dialecticile inegale care compun si rascumpara existentele saracilor si ale mizerabililor, dar si ale imbogatitilor fara capatâi si omenie.
Plasata in Moscova ultimilor ani, inveliti in brizbizuri aristocratic-sclipitoare si glamourul oligarhiei hraparete, actiunea din „Elena“ este un decupaj din viata de zi cu zi a unei asistente medicale de vârsta a treia (Nadejda Markina), maritate cu un fost pacient, om de afaceri cu cheag ostentativ si savoir-vivre moderat. Amândoi au copii din primele casatorii si amândoua odraslele poarta si suporta viciile mediilor in care s-au ratacit si degradat: fata batrânului (superb-misterioasa Elena Lyadova) este o aschie sarita departe de trunchiul prudentei patriarhale, pierduta in hatisurile halucinatorii ale drogurilor, ale relatiilor clandestine si prinsa in trendul nomadismului urban hardcore. De cealalta parte, fiul Elenei este un lasat de izbeliste al sortii, pater familias abrutizat si iresponsabil, somer fara apetenta si ambitii. Atunci când fiul acestuia risca totusi sa fie inrolat in armata, in cazul in care nu s-ar fi inscris la facultate, un intreg dispozitiv persuasiv este asamblat ad hoc pentru a o convinge pe Elena sa obtina de la sotul multimilionar banii pentru ca nepotul ei sa-si continue salvator studiile. Refuzul afaceristului de a se implica financiar in mântuirea odraslei lasate in voia vitrega a sortii, cu care nu are nicio legatura de sânge, coincide cu un infarct pe care il are la bazinul de inot si il conduce totodata la hotarârea spontana de a-si redacta testamentul mai repede, trecând aproape toata averea pe numele singurei fiice. Noua legiferare a bunurilor sotului, discriminatorie si solida in apararea univoca a propriei descendente, risca sa elimine orice sansa de ascensiune a familiei Elenei, condamnata, prin vointa straina, sa se eternizeze intr-un limb al mizeriei si al mediocritatii. Urmând firul destinului ce le-aduce pe toate la aceeasi matca si masura, o constiinta restabilizatoare intervine brutal si de niciunde, iar Elena provoaca in chip odios moartea sotului, pentru a-l opri la timp de la redactarea actelor decisive. Mizeria morala a gestului isi ia ca alibi nevoia de a curata sarãcia extrema a familiei criminalei – distingând dostoievskian intre mizerie si saracie, intocmai cum o face Marmeladov in „Crima si pedeapsa“, Elena se autoprogrameaza ca o justitiara-curatoare, ce adecveaza terapii molcome, destinate sa neutralizeze diferenta si sa niveleze salturile intre generatii ori incongruentele sociale. Comparativ, raspunsul primar al lui Raskolnikov, ca teza pre-asasina, testa retoric aritmetici umane, expuse in scheme extrem-existentialiste: „o viata intreaga fiecare sa depinda de ceilalti, o viata intreaga! Mai bine te spânzuri!“.
Mama grizzly cu alura neaos-rusa, virila chiar si in feminitate, intensa si apasata ca o pecete in uzura gesturilor simple, gri-casnice si rareori senzuale, Elena incearca, in esenta, sa gestioneze si sa gereze favorabil niste potentialuri umane, incitând la paternitate pe cel care este strain de familia ei si straduindu-se sa provoace, cel putin in prima instanta, remodelarea singuratatii maleabile a celui ce ii este sot. Intransigent in impermeabilitatea lui la extensiune umana, batrânul oligarh se complace in cinismul fiicei, detinatoare a filozofiilor distructive despre raul care rezida in om: in vizita pe care aceasta o face la spital dupa infarctul tatalui, remarca bolnavului, referitoare la faptul ca nu reuseste sa o vada decât rar este contracarata imperial-malitios : „Nu ma poti vedea pentru ca stau cu spatele la soare“. Tinerii par sa aiba dreptate chiar si atunci când gresesc: detaliul fizic darâma esafodajul sentimental, iar argumentul natural este anulat de nihilismul abisal, zigzagul deziluziilor continuându-se astfel la nesfârsit intr-un joc de disimetrii, in care afectiunea tatalui frizeaza ridicolul, odata ce se izbeste de raceala rezonabila, dar mai ales plina de picanterii spirituale, a fiicei. Nu are sens sa procreezi, isi continua aceasta demersul sofist, pentru ca risti sa transmiti si sa transferi raul sau germenele nociv al carui purtator esti. Simbolic-echivalent, blestemul mostenirii genetice maculate se perpetueaza, insa nu in ceea ce-l priveste pe batrân, ci pe nepotul de câteva luni al Elenei. In ultimul cadru al filmului, baiatul este lasat sa se joace singur in acelasi pat in care se zvârcolise mai devreme trupul batrânului ucis printr-o supradoza de viagra plasata criminal de sotia lui printre medicamentele zilnice. Destinul isi intrupeaza asadar sanctiunile in descendenta. Filmul lui Zvyagintsev nu codifica insa cartezian ideea de pedeapsa, sub formatul ei cauzal, ci mistic, decantând-o in zona insondabilului constiintei, si resemantizând-o in avatarul ei vizual in doua secvente de semi-obscuritate interioara: in drum spre zona industriala, in apropierea unui combinat chimic ce revela toate cercurile iadului, Elena vede din tren un cal lovit de o masina la una dintre bariere. Alb-murdar si decadent tarkovskian, stârvul animalului bareaza transgresia spre lumea cealalta. Nu este insa o lume dimensionala ori exogena, ci una psihologica, de tip frontiera intrinseca si limita a rusinii neexprimate, externalizata in discurs optic, in spectacol al decaderii ferinului si al stoparii tranzitului spre sansa invierii crestine. Similar, ca o supra-sarja semiologica, este introdus si episodul penei de curent din blocul in care sta familia Elenei: sordida prin abundenta unei umanitati juvenile supraexcitate de atractii aberant-piromane, gastile de skinheads cu care se inhaiteaza nepotul amintesc gradinile desfrunzite ale desfrâurilor inflorite si apoi atinse de focuri bacteriene. Atunci când purulenta hormonata a adolescentilor invadeaza maidanele din spatele blocurilor, luminile orasului se pierd pentru câtva timp, marcând obscuritatea turbulenta a credintei si descompunerea morala. Revenirea luminii este dublata, in schimb, de anuntul sarcinii nurorii – un copil neasteptat, a carui conceptie contrabalanseaza insesizabil crima comisa, impovarând familia deja subreda si reluând ciclul declinului si al relansarii vietii, ca un graunte de grâu ce aduce, prin moarte, roada multa, dar probabil inutila, conform pesimismului genealogic al fiicei.
Degradarea exprimata prin degradeu tine, in schimb, de artificiu tendentios si de supraestetizare: de la primul cadru al ramurilor de dinainte de rasarit, pe care poposesc niste cotofene, pâna la ceata ce obtureaza vederea sau la crengile impaienjenite in designuri ca in istoriile extraordinare ale lui Edgar Allan Poe, mizând pe efectul de sistem cu reticulatii nervoase, pulsul imaginii urmareste agonia trenanta si savant trepidanta a „Simfoniei a treia“ a lui Philip Glass. Pastisa hitchcockiana cu alura de „cold noir“, cum propun spre omologare cronicarii americani ai filmului, „Elena“ nu este un thriller cu anexe criminale si nici desfasurarea unui masterplan despre cum se incropeste profilul asasinului. Constiinta criminala este, in mistica rusa, un dat constitutiv al ordinii lumii, asa cum este ea plamadita de o entitate pan-materna, fireasca si magmatica; cautarea echivoca si neelocventa de catre Elena a unor icoane la care sa se roage pentru recuperarea sotului este un pretext pentru a arata felul in care oamenii se inclina divinitatii din inertia presiunii moralei sociale, insa actioneaza prin simtul nealterat al justitiei proprii, singura demna sa schimbe lumea si sa apara ca pre-textul scrierii ritmurilor omenesti. Studiu de palimpsest despre contrastele configurarilor feminine, pe o parte, despre inteligenta sclipitoare, dar fundamental sterila a fiicei, eminenta geniala, dar sofist anti-genealogica si, pe de alta, despre maternitatea pragmatica in perpetuarea speciei, filmul lui Zvyagintsev, proiectat într-un ciclu initial al apocalipsei, urmareste bifurcarea modelelor mentale care guverneaza nasterea si procrearea. Pe de o parte, forma cinic oratorica a unei fiice care refuza sa aiba copii, pentru ca nu poti aduce in lume decât raul, pe de alta, cinismul silentios constructiv al criminalei care ucide printr-o propulsie sardonica de tip epectaza. Moartea asigura insa nasterea unui nou potential de realitate, iar maternitatea da trup unor destine ce vor calca pe cadavre pentru a-si gasi sensul noilor descendente.
Autor: Laura DumitrescuApărut în nr. 407