GEORGE BALAITA: „Imi place sa cred ca tot ce scriu (chiar si o scrisoare ocazionala) este un exercitiu de proza“

„Cu multi ani in urma intr-o sauna mixta, pe Cercul Polar, la Rovaniemi in tara Suomi (locul de nastere al lui Mos Craciun si al unei gingase lapone care practica, sensibil si cu uimitoare indemânare, acuarela si arta aplicata), o noapte alba la solstitiul de vara, multa votca finlandeza stinsa cu lapte rece de bivolita, si frigarui din carne de ren, mirosul trupurilor de ambe sexe si infierbântate, un tânar si mult laudat romancier francez, un tip agreabil si inteligent care, neasteptat de repede isi pierdu umorul si renunta la regula conversatiei, pleda provincial furios impotriva institutiei Nobel, criteriile careia in alegerea premiantului anual nu mai sunt de mult cele consacrate, valoarea literara s.c.l. Era de vazut si de ascultat. In doua picioare, slabanog si paros, cu scula pierduta in tufisul puberal incâlcit si din care se vedea doar ceva asemanator unui bec mat de la o mica lampa de carte, paharul cu votca in mâna stânga, dreapta taind piezis aerul ventilat cu miros de menta si aloe din incapere. Era de tot caraghios. Unde mai pui ca imi amintea sindromul Nobel de o suta de ani de la noi din tara. Asistenta, in jurul mesei scunde si solide, pe bancile lungi si inguste ca pentru pitici, totul din lemn alb, parea mai degraba pasiva. Barbati oarecare, femei tinere sau rascoapte, coatele pe genunchii usor desfacuti, ascunzându-si sexul, dar lasând la buna vedere restul. Multa carne alba. Si o domnisoara de abanos din Nigeria sau Kenya. Junele frantuz dadea in clocot. Un olandez gras si rozaliu, cu plete roscate, singurul de acolo care purta slip, dadu sa rupa tacerea, dar o nemtoaica intre doua vârste, inca pietroasa si plina de nuri, poeta si eseista (o carte de succes despre sociologia succesului) il lovi amical cu genunchiul ei neted si aproape urias si spuse cu aratatorul iesit din pumnul strâns, direct catre orator: mai taci dracului din gura, si daca nu poti, vino lânga mine… Asadar, sindromul Nobel nu bate numai Carpatii si Gurile Dunarii!…“
*
Cu aproape doi ani in urma, pe o terasa studenteasca de lânga Piata Romana, George Balaita imi promitea ca, intr-un foarte scurt timp, va raspunde intrebarilor pe care tocmai i le inmânam. Nu a avut rabdare sa le citeasca atunci, pe loc, iar eu nu am avut rabdare ca el sa ajunga acasa, pentru a le citi in tihna. Drept care am inceput sa il iscodesc. Despre miile de pagini scrise cu litera marunta pe care le tot pomeneste, pe care si le-ar dori tiparite pe doua coloane ca in Biblie, dar de existenta carora multi se indoiesc. Despre legendele tesute in jurul romanelor sale. Despre filme, despre cartile si despre premiile Nobel ale altora. Ba chiar am abordat si subiecte politice – eu mimând, neconvingator, o pretinsa „calificare“ a mea in domeniu.
Era miezul zilei si ploua razlet. George Balaita imi raspundea plin de verva, amuzându-se de faptul ca ploaia ne obliga sa ne mutam de la o masa la alta, in locuri tot mai ferite, ca apoi sa ne urmeze incapatânata, patrunzând chiar si printre coroanele proteguitoare ale unor platani prafuiti, de la marginea terasei. Lumea se refugiase in cafenea, iar noi continuam sa conversam nestingheriti, in ploaie. Cred ca acolo, pe terasa cafenelei studentesti, au incoltit in mintea scriitorului primele raspunsuri dintr-un amplu interviu neconventional care a ajuns la mine dupa exact(!) sapte sute douazeci de zile de asteptare indârjita. Dialogul nostru „la distanta“ insumeaza proze scurte (una dintre ele fiind chiar povestea pe care am ales-o ca „uvertura“ a acestui interviu), amanunte inedite de istorie literara, consideratii despre lumea scriitoriceasca de ieri si de azi, portrete memorabile, exercitii ludice practicate de George Balaita cu maxima seriozitate, confesiuni tulburatoare despre felul in care si-a asumat unele experiente limita. Fragmentul urmator reprezinta ultima parte a interviului.
*
Ioana Revnic: Stimate domnule George Balaita, exista intr-unul dintre textele dumneavoastra – „Gulliver in Tara Nimanui“ (apropo, tinutul acesta, Tara Nimanui, e locuit de uriasi sau de liliputani?) – un personaj (de roman, banuiesc) foarte simpatic: fostul ajutor de chirurg. Insul viseaza sa scrie cartea vietii lui – „o poveste pentru nimeni, despre nimic“ – care sa-i aduca premiul Nobel. Pacatul lui e ca se poticneste la prima fraza („monumentala“, „impresionanta“, „de o simplitate biblica“) menita sa dea tonul cartii… Aveti mai multa experienta intr-ale scrisului, decât fostul ajutor de chirurg. Ei bine, imaginati dumneavoastra, va rog, primul enunt dintr-un astfel de roman fara pereche… Poate ca, in joaca, incropiti acum, pe loc, si „planul“ romanului…
George Balaita: Tara Nimanui e locuita de mine si de personajele mele, de restul lumii. Eu sunt stapânul. Sunt un tiran, pe cât imi ingaduie mintea, experienta si capriciile mele, „luminat“!
Tara asta nu seamana niciuneia din câte sunt. Vine, cum poate ar spune Gogol, din toate partile si de nicaieri. Asa cum batea vântul in piata pustie unde hotii il dezbracara pe Akaki Akakievici de mantaua lui noua. Din toate partile si de nicaieri. Incât Marele Decan, ilustrul nebun genial, popa Swift, de ar fi trecut prin Tara Nimanui, nici el nu ar fi reusit sa-i dea de capat. I-ar fi placut insa farsa tragica jucata aici de-a lungul istoriei, ceea ce este foarte distractiv. Ca si conceptul lor filozofic despre boicotul istoriei care, mai mult sau mai putin onorabil, ar putea in curând consacra neamul asta drept cel mai ghinionist, dar vesel supravietuitor de profesie, de când lumea si pamântul. Asa ca zicerea cu umor galben a lui Vogoride (alt personaj pe care ma bizui, am publicat in ultimii ani fragmente in presa) da cum nu se poate mai bine: Daca printr-o catastrofa naturala sau provocata ar ramâne pe pamânt doar o singura pereche de fiinte vii care sa ia totul de la inceput, astia doi nu ar fi un cuplu de maimute (ca intr-un binecunoscut film vechi), ci o pereche de români… Stai, bre, ca parca ziceai de Tara Nimanui… Ziceam! Pai e duminica, suntem la iarba verde, un gratar, un mic, o bere, un volei, poate si-o pipaiala-n padurice, asta e, sa ne simtim bine…
Fostul ajutor de chirurg nu scrie. Naiba stie cum, el a scapat de una din bolile vechiului sistem, scrisul ca o forma a amatorismului generalizat. De la Universitate la Fabrica, in caminul cultural sau in bietele „cluburi muncitoresti“, in scoli, armata, militie, Securitate, doctori, preoti, „cooperative mestesugaresti“ organizatii de femei si de tineret, toti, toti scriu. Poezii, schite, povestiri, ba si romane. Sute de cenacluri, mii de cenaclisti. Amatorii iau treptat locul profesionistilor. Cenaclurile functioneaza, fireste, atent monitorizate. In parte, stiu si eu de ce. Dar nu ajunge. In cele din urma este vorba de mistica societatii inchise complet (cel putin in teoria dictaturii proletariatului), de tot izolate. Exista, in ordinea naturii, surprinzatoare exceptii. Cum se stie, exceptiile nu schimba nimic. Dimpotriva, acrediteaza starea de fapt. Tot in natura de nepatruns a lumii inchise: exista, in ciuda sistemului care aplatizeaza orice fiinta gânditoare, te trece in anonimat, esti neidentificabil, destui profesionisti, unii remarcabili, in arte, stiinta, literatura etc. Cum? Stiu ca nu stiu! Nu inteleg, dar le pot povesti „pe toate“…
Asadar, fostul ajutor de chirurg nu scrie. El este mai degraba socratic. Nu te lua dupa fragmentele de citit in presa sau de ascultat la radio. Fragmentele sunt teste pe care le arunc pe piata. Ceva de cumparat la taraba. Uneori ramân si se ofilesc, se usuca acolo. Fragmentele nu-mi aduc nimic nou. Rareori, surprinzatoare, neasteptate semnale… Un joc gratuit, care imi place, intretine tonusul, in orice caz, ceva mai atragator (pentru mine) decât sa zaci intre copertile unei carti. Si pentru care imi incerc puterile si imi vând sufletul de o viata. De pilda, cartea gândita ca „o poveste pentru Nimeni despre Nimic“ este un soi de drog pe care il inhalez inca din tineretea mea literara. Nimic mai mult. Dar, cum se spune, nici mai putin. Tipul care se impiedica de prima fraza si ramâne acolo este un punct de referinta pentru o alta tinta decât „modelul“ si anume batrânul Grand din „Ciuma“ lui Camus. (Si fiindca veni vorba, ultimul mare scriitor francez, câtiva uriasi inaintea lui, nimeni dupa el.)
Sa „imaginez primul enunt“? Eu nu pot gândi pentru alt autor. Iar de „incropit“ nu stiu ce inseamna asta. Ideea cu prima fraza care ar da tonul intregului roman a devenit de mult un cliseu. Dar este si o realitate. Da si Nu, cum in tot ce omeneste se intâmpla. Tin minte fraze de inceput care deschid stavilarul si apa da navala, umple albia si da afara, naboi, cum se spune in muntii Neamtului si in podisul moldav, vai de linistea ta, cetitorule! Sau, dimpotriva, o intrare rece, lucida, geometrica, nemiloasa daca vrei, definitiva (desi nu exista definitiv). Iata cum isi incepe Tacitus „Analele“: La inceput, Roma era guvernata de regi. Sau, in alta traducere: Regii au fost la inceput stapânii orasului Roma… Oare romancierul de astazi intelege ca el nu incepe nimic, ci doar adauga si dânsul cât si cum poate?
Citeste acum si prima fraza dintr-un scurt, foarte trist, intunecat roman englezesc de prin anii ’40, secolul trecut. „Cine pierde câstiga“, o poveste oarecum „picaro“, Eric Knight, un foarte tânar si inzestrat autor, mort la Londra intr-un bombardament din proiectul german, Hitler dixit, „vom coventriza Anglia“ (si cât pe ce sa fie dus pâna la capat) (1). Aveam 18 ani când am citit cartea, cuprins pâna la lacrimi de o stare pâna atunci necunoscuta. Terminam liceul. Nu aveam de gând sa fac literatura. Dar nici altceva, nu stiu ce! Citeam pe rupte, la intâmplare, boala de familie, bunica, matusile etc., case fara carti, dar cu mari pofte deloc intelectuale la prima generatie (stratul de jos si mereu amenintat sa se desprinda al clasei de mijloc), dar „magnetic“ atrase de viata din filmele americane si din marile carti de larg consum la vremea aia, „romanele englezesti“, dar si de nenumaratele colectii politiste si de aventuri, bunica având insa pe lânga perna de sub cap, teanc pe o masuta care tinea loc de noptiera pe lânga Biblie, „Anna Karenina“, „Crima si pedeapsa“, „Contele de Monte Cristo“, „Prin foc si sabie“, „Dama cu camelii“, „La rascruce de vânturi“, vezi bine, un amestec din care poti scoate o traznaie de o mie de pagini… Si uite ca imi amintesc prima fraza din cartea lui Knight: „Când m-am intors de la munca mea de noapte si n-am vazut lumina in fereastra restaurantului, am inteles ca Loïs ma parasise. N-am recitit, bine-nteles, cartea dar si acum startul, prima fraza, mi se pare remarcabil, include textul, poate motiva povestea in intregime.

I.R.: Din cartile dumneavoastra de publicistica am retinut portretele neconventionale ale scritorilor (Ion Creanga, Mihai Eminescu, V. Alecsandri, Geo Bogza, Sadoveanu, Arghezi etc.) si am remarcat placerea cu care descrieti aproape orice. Mi-ar placea sa va determin sa repetati aceste experiente livresti. Asadar… Sa ne inchipuim ca am notat amândoi, pe câteva bucati de hartie, numele unor persoane cunoscute sau ale unor „personaje“ pe care le intâlnim zilnic, pe strada. Am mai scris: „betisoare de vanilie“, „râsnita de cafea“ si „lavanda“. Le-am amestecat, apoi dumneavoastra ati scos doua-trei biletele, la intâmplare! Va las, acum, sa portretizati si sa descrieti…
G.B.: Publicistica mea, cum spui, este o forma a prozei mele. Cu absente si ezitari, cu teama si siguranta, convins ca sunt cel mai bun de pretutindeni (!) sau un natarau care a facut cea mai nepotrivita alegere.
Imi place sa cred ca tot ce scriu (chiar si o scrisoare ocazionala) este un exercitiu de proza. Pastrat sau aruncat la cos. Tinta este una singura: arta-prozei. La care (fara sa stiu, cam asa cum vorbea frantuzeste monsieur Jourdain!) trudeam de mult. Sugestia, dar si „expresia“, vin din Pessoa. Proza, crede el, este „maxima“, peste muzica si poezie. Asadar, o proza elaborata, un „sistem“ care include toate genurile literare. Daca nu cumva le desfiinteaza! Mi-am placea sa fiu citit in grila asta. Nu propun un model, doar imi exprim propria natura. Natura mea imi forteaza mâna, ma ispiteste sa observ si sa „notez“ tot. Sistemul ma obliga sa aleg ce trebuie. Câteodata imi iese! Arta prozei nu este o judecata de valoare. Este doar un test de rezistenta. Etc.
Placerea cu care descriu fiinte si lucruri, curiozitatea imprudenta cu care investighez lumea (nu vorbesc despre mine, este un fel de a fi in care eu sunt doar „mâna“) amelioreaza considerabil patima cu care viciul scrisului imi scade puterile pâna acolo ca pot sa zac nopti de-a rândul in fata hârtiei albe fara sa fiu in stare sa articulez o singura fraza. Cu toate astea nu „scriu greu“. Nu e „drama“! Intelegi?
Nu cred. Nici eu nu inteleg.
Dar sa zicem ca am tras „biletelul“ pe care ai notat numele a trei personaje insistent prezente in viata publica de azi. Doi barbati si o femeie. Nu ii numesc, persoane importante! Te las sa ghicesti. Odata cu cei care ne citesc si sunt dispusi sa accepte jocul nostru.
Primul barbat: in ultima vreme, domnul pe care il pomenesti, amice, altfel cu multe calitati, suplete intelectuala si discurs charismatic, amestec fericit de spirit si pragmatism, pacat insa, de tot lipsit de simtul umorului, autor de multe carti, nimeni nu le citeste, dar toti le cumpara, asadar, nascut sa fie campion, acest guru TV platit regeste de cum deschide gura, detine si un foarte original record sportiv, de nimeni pâna acum egalat. El pedaleaza o ora pe zi la bicicleta fixa, in „sala de forta“ si câstiga detasat Turul Frantei.
Al doilea barbat: draga mea, zâmbeste piezis doamna Marietta Dila-Zimnicea n-ai dreptate, la vârsta mea, ma poti crede, nu mai am ce ascunde! Il cunosc bine. Omul asta masiv, puternic, un urias, nu un gras oarescare, talentat cât un geniu, stiu ce spun, am fost, cum stii, te-am tinut in brate la botez, gestionara vreo nouspe ani la magazinul special pentru diplomati, ce-aveam eu sub cheie n-avea nimeni in tara asta, si singurul pe care l-am servit eu cu placere si respect a fost domnul senator de care vorbesti si nu-l placi. Cu toate ca-i de câteva zeci de ani mereu in fata, chiar când nu era la vârf (dar se-ntorcea acolo rapid, dupa orisicare lucratura dusmanoasa, ca multi il urau, dar poporul l-a iubit intotdeauna si conducerea la fel, pâna sus, sus de tot) cu toate astea, omu asta n-a facut niciodata (si sunt sigura ca nici nu va face) vreun rau cuiva. Nimanui. Dimpotriva, multora le-a fost de folos. Sigur, cel mai mult si-a folosit lui insusi, dar nu e omeneste asa?! Zici ca-i supraponderal si moare sub ochii tai. Aiurea! Suncile si osânza nu-l impiedica sa se miste ca un om tânar. Ajuta si astazi, cum poate, pe orisicine, dar si in somn nu se gândeste decât la binele propriu. Mai gospodar decât un mosier si un industrias la un loc. Case, masini, neveste pe care le-a lasat pe fiecare cu zestre buna pentru un nou maritis. Om de treaba, de n-ar fi asa de lacom. Eu n-am mai vazut asa ceva. Este lacomia in carne si oase. Omu asta-i ca un tort facut de un cofetar faimos, caruia un ucenic poznas i-a adaugat pe furis o glazura de cacat. Mai gusta, daca-ti da mâna… Domnisoara Raluca Chisoi, fosta model, fosta prezentatoare pentru scurt timp meteo si sport la „o televiziune“, fosta studenta la psihologie, drept, medicina, da, medicina!, fosta secretara la o multinationala, fosta aproape maritata cu baiatu miliardarului Puliciudiu, in prezent jurnalista, asculta si noteaza. Ce gândeste ea despre „sursa“ care tocmai vorbeste ramâne pentru altadata, hoasca comunista, ca de altfel si mama, si tata… Dar ce gândeste hoasca despre domnisoara cam spre treizeci, aia de-o tinea in brate la botez si careia ii vorbeste acum numai cu lapte si miere, ehe, e cale lunga. Iarasi, ma intorc si zic: Intortocheate sunt caile Domnului!
Si femeia: Amica noastra, Valeria. Fata de la tara. Desteapta, ambitioasa, rar intâlnit amestec de patima, orgoliu, prudenta. Sistemul de frâne functioneaza fara cusur. Frumoasa in tinerete, distinsa mai târziu. Uscativa, dar nu osoasa. Genul falsa magra. Primul sot, un domn cu 40 de ani mai in vârsta, vaduv prin deces, faimos si peste poate bine situat, taran in buna traditie a intelectualului român la prima generatie, mari succese profesionale in strainatate, o „cere cu cununie, ca in satul meu“, pe când inca era studenta lui, anii ’70, moare subit peste un lustru, bunicica mostenire din care fiica lui din prima casatorie n-a obtinut nimic. Valeria! Din nou vaduva prin divort, „m-am vrut libera de un om pe care inca il iubesc“. Ea l-a divortat „ca sa fie numai al meu“, asa ca tot ea trebuia sa-l „lase“, când i-a venit si lui rândul. Valeria, luciditate si trufie, pe masura talentului. Autoare mult apreciata pentru eseu si poezie. Un contract recent incheiat cu un batrân si cunoscut editor american. Fara indoiala, o sustine constant Oswald Aldea, un alt personaj important pentru mine si care ma asteapta de mult in manuscris. Firesc sa puna si el o vorba unde si când poate. Valeria este poate cea mai credincioasa preoteasa a lui, in România. Poveste lunga si de tot imbârligata. In ultimii ani, Valeria se plânge discret de o boala nobila foarte rara, lenta, ireversibila, de lunga durata. Curios insa: pe masura ce se simte din ce in ce mai rau, ea arata din ce in ce mai bine. Cum se „explica“ asta dom’ doctor? Nu se explica, draga! I-ai citit ultima carte despre „Liberul arbitru“? Nu! Dar poeziile din „Viata literara“? Nu! Dar eseul despre Mircea Vulcanescu? Nu! Pai citeste, prietene, altfel, vorba lui De-De „nu stii ce pierzi“!

„Betisorul de vanilie“… Imi evoca o dimineata nu stiu de ce, abia acum o numesc asa, tainica. Ceva care provoaca neliniste, teama, curiozitate, stii ca poti fi in pericol, dar nimic nu te poate opri sa ridici capacul ferecat al lazii… Brazilia, o ora de zbor cu elicopterul de la Rio. Tinut muntos, iarba deasa, inalta, verde intunecat, stânci masive de bazalt, colturi si muchii taioase. Cerul acoperit cu o pelicula elastica de ceata prin care lumina soarelui, altfel orbitoare, dusmanoasa, se stinge parsiv intr-un licar diamantin. O cascada gigantica, din locul unde ma aflu nu se vede, dar se aude, un vuiet in crestere niciodata ajuns pâna la capat, bizar, nu descreste, dar nici nu explodeaza, ceva mai degraba controlat de mâna omului decât natural. Tot nevazuta, o intinsa plantatie de arbori de vanilie. Vântul face sa se miste in falduri pâna la cer, o perdea fina de apa puternic vanilata, nu te uda, dar o simti pe fata, pe mâini, in ceafa. O tesatura urzita si batuta in atelierele ceresti, densa si imateriala in acelasi timp.
Ca si pisicile (imi plac, dar nu le iubesc, eu sunt omul cu câinele) sufar de boala vaniliei. Nu as mai pleca de acolo…

I.R.: Sunt convinsa ca sunteti o natura ludica. Va concepeti romanele ca niste jocuri de puzzle carora le descoperiti, la un moment dat, secretul imbinarii pieselor. Ar fi fost de ajuns sa amintesc faptul ca unele rubrici ale dumneavoastra (din reviste, din emisiuni) poarta denumiri ca Domino sau Marocco… Am nostalgia acestui joc cu bete de plastic, ascutite la capete si colorate in fel si chip. Sa le spunem necunoscatorilor cum se joaca marocco… Betele se tin manunchi in palma, apoi li se da drumul. Din gramada de betigase, jucatorii trebuie sa „culeaga“ fir cu fir cât mai multe, fara a le misca pe celelalte. Te poti folosi de betele deja recuperate ca sa le obtii pe celelalte, facând manevre dintre cele mai nastrusnice. La sfârsit, fiecare isi socoteste punctele cu care sunt „inzestrate“ betisoarele lui. Exista unul, a carui culoare nu mi-o amintesc, ce reprezenta un fel de Joker, iar scopul era sa il obtii pe acesta, nu doar sa iesi invingator la puncte. Cândva ii marturiseam unui prieten ca vietile noastre seamana cu acest joc. Dumneavoastra ati reusit sa obtineti, pâna acum, asul jocului de marocco? Un invingator la puncte sunteti deja – in mod sigur – daca stau sa ma gândesc numai la momentele cutremuratoare din biografia dumneavoastra, pe care le-ati depasit in ultimii ani – un infarct, un accident rutier…
G.B.: „Marocco“ este si titlul volumului al doilea din seria de patru, in curs de aparitie la Polirom, colectia Opere. Din punctul meu de vedere, este un titlu bine ales, acopera deopotriva ce se vede si ce nu se vede in cartea asta.
Copil, eram mult mai indemânatec decât mai târziu, câstigam deseori Jokerul. Betisoarele nu erau de plastic („plasticul“ inca nu intrase cu de-a sila in viata noastra cea de toate zilele!), erau usoare, puteai zice imponderabile, un lemn moale, brad sau tei, priza dificila, odata intrate-n joc, capatau brusc viata, se strecurau printre degetele tale, râdeau de tine. Tocmai citisem ca la Tropice creste un arbore mai dur decât otelul, ehe, daca as fi avut un Marocco din lemn de tec as fi ajuns un mare campion.
Altceva insa decât o amintire din copilarie, Marocco era o intâmplare in cele din urma stranie, de neinteles, la Lahti, in Finlanda (Suomi!). Am povestit-o pe scurt intr-o proza chiar la rubrica Marocco, pe care am tinut-o lunar, vreo doi ani la „Cuvântul“, nu asta de acum (daca o mai fi aparând), ci seria anterioara scoasa de niste foarte de isprava si talentati tineri scriitori, de-ar fi sa-l pomenesc numai pe Theodor Duna, poet de foarte clara extractie, autor, cred eu, de cursa lunga.
Puzzle?! „Lumea in doua zile“, de pilda, este o constructie riguros geometrica. Rece, ermetica, de nepatruns. Cel putin, asa am gândit-o eu. Imaginarul da insa navala, un fel de tzunami din calea caruia, in cele din urma, trebuie sa fug, sa ma ascund. Ramâne ce se citeste!
Ludicul este parte din sistemul meu de aparare. Sunt Berbec. Nu-mi place sa fiu prins cu garda deschisa. Se intâmpla insa, mai ales atunci când cred ca nimic nu ma poate atinge.
Câstigul la puncte este mai elegant, mai omenos, este de fapt un demers impotriva violentei. Nu as fi eu, daca n-as spune-o: Au existat adversari pe care cu o rea placere i-am vazut la podea, numarati pâna la 30! In tinerete, mergea. M-am lasat insa de box! De multisor. Spectacolul continua sa-mi placa.
Da, am trecut in ultima vreme prin doua vami la limita. Nu pot, nu am inca voie sa vorbesc despre asta. Dar ceva pot spune. Ceva pentru mine mai important decât (aproape) tot ce mi s-ar intâmpla. Un semn mi s-a trimis: credinta mea este buna. Credinta mea este simpla, de nezdruncinat. Eu cred ca Dumnezeu coboara, ca in timpurile biblice, din când in când, pe pamânt. Birocratia din Ceruri este, altfel nu se poate, complicata, greoaie. Incât El coboara sa vada omeneste, sa ierte sau sa pedepseasca. In copilarie, eu L-am vazut intr-o seara, de denie, in Saptamâna Mare, sedea intr-o strana, cea mai departata de altar. Era un om batrân, imbracat oarecum ca un taran pornit la drum lung. Da, in strana dinspre intrarea in biserica (oarecum izolata, fiindca la dreapta si la stânga Lui, cele doua strane erau goale, nimeni nu se aseza acolo, cu toate ca biserica era plina, plina), acolo era un calator care se odihneste, gânditor si obosit. Am intrebat-o in soapta pe doamna S., vecina noastra de pe strada Nordului din Bacau: cine este omul de la care, uite, nu-mi pot lua ochii si nu indraznesc sa ma apropii de el?, nu l-am mai vazut la biserica noastra, dar…, unde te uiti tu, copile, nu-i nici un strain, sunt doar vecinii nostri, mai bine taci si asculta Evanghelia. El insa era acolo. Ca si cum mi se dicta, am spus, aveti dreptate, mi s-a parut… Dar El era acolo. A iesit din biserica odata cu toata lumea, la sfârsitul slujbei, s-a pierdut in multime.
Si L-am mai vazut o data, sus, pe Obcinile Bucovinei, intr-o dimineata de vara cu multa lumina si zumzet de albine. Cosea iarba, pe costisa larga pâna sub padure, in spatele unei case mici. Un taran batrân, in putere, plete albe si camasa lunga de cânepa, fara brâu, era foarte cald.
Asa ca, nu chiar de mult, când era sa plec, El a trecut (in carne si oase) pe acolo, a intins mâna cu palma deschisa deasupra mea si a spus: intoarce-te, nu te grabi, ai treaba, doar Eu ti-am dat sa faci ce ai de facut.

I.R.: Va e frica de moarte, domnule George Balaita?
G.B.: Nu stiu. N-ai auzit? Am treaba!
Interviu de IOANA REVNIC
(Din volumul „Dresura de lei“, aflat in curs de publicare la
Curtea Veche Publishing)

NOTE:
(1) Coventry, oras din Anglia complet distrus de aviatia germana, in primele zile ale razboiului.