Primele semne
Dupa preluarea frâielor puterii la prima scena lirica nationala, la cumpana anilor, noul management s-a vazut nevoit sa reproduca proiecte de stagiune ale vechii conduceri, cel putin pentru începutul lui 2013. Asa încât conceptia schimbarii si asteptatele initiative vor fi decelabile abia în perioada urmatoare, mai consistent în sezonul 2013-2014. Pâna acum a pus în opera doar ceea ce era deja generic gândit, cu doua exceptii semnificative. Mai întâi a anulat deja traditionalul Concurs de Canto „Maestrii Artei Lirice“ care în acest an era menit sa omagieze numele mezzosopranei Zenaida Pally (ce pacat ca marea artista, una dintre cele mai ilustre ale României, ramâne în continuare în penumbra rememorarilor oficiale, la peste un deceniu si jumatate de la trecerea în nefiinta!) si l-a înlocuit cu o competitie în format nou, programata în iunie. Apoi, în spatiul ramas disponibil prin disparitia Concursului Zenaida Pally, la sfârsit de martie, a aparut gala (doua serate identice consecutive) destinata marcarii Anului aniversar Verdi – Wagner 200, ce prefigureaza premierele cu „Tannhäuser“ si „Otello“, proiectate tot de vechea conducere, dar care vor fi produse în aprilie, respectiv în septembrie, la Festivalul International „George Enescu“.
Înaintea galei din 31 martie, o scurta conferinta de presa a directorului general Razvan Ioan Dinca, anuntata cu numai douazeci ?i patru de ore înainte si desfasurata într-un cadru… intim – în foyer, în picioare – a dezvaluit câteva gânduri si planuri repertoriale, reluarea baletului „Lacul lebedelor“ si operei „Faust“, în vechile viziuni importante ale lui Gheorghe Iancu, respectiv Alexandru Tocilescu, precum si doua noi productii cu „Rigoletto“ si „Traviata“ în mizanscenele unor regizori englezi, acestea din urma menite fiind sa înlocuiasca actualele montari, una istorica, alta mai recenta. Cel putin pe termen scurt, mixtura între titluri noi venite din proiecte anterioare („Don Giovanni“, „Tannhäuser“, „Otello“), refrisari („Lacul lebedelor“, „Faust“) si alte viziuni („Rigoletto“, „Traviata“) da o imagine pozitiva. În privinta altor noutati, mai asteptam.
Valoroasa diaspora lirica româna
Galele Verdi – Wagner au intentionat sa îmbine prezentele pe scena Operei Nationale a unor cântareti din diaspora româna cu aceia care sunt distribuiti în mod curent în spectacolele bucurestene. Din punctul de vedere al primului grup, demersul a fost temerar, întrucât în Occident programarile se fac cu ani înainte si era putin probabil ca artistii nostri stelari sa fie gasiti liberi la sfârsit de martie. Totusi, initiativa a fost laudabila si a vadit orientarea managementului catre reîmprospatarea afiselor cu numele românesti cu care ne mândrim vazându-le în distributiile internationale.
Intentia de a-i atrage a fost evidenta si prin faptul ca acestor invitati la gala, soprana Valentina Nafornita, tenorul Alexandru Badea si basul Dan Paul Dumitrescu, le-au fost oferite pe scena, în cadrul festiv al seratei din 31 martie, „contracte onorifice care simbolizeaza angajamentul luat de catre parti în sensul perpetuarii colaborarii lor“. Bun început, timid totusi, întrucât asemenea contracte ar fi trebuit oferite cât mai repede si unor nume ca – listez neexhaustiv în ordine alfabetica –: Nicoleta Ardelean, Anda Louise Bogza, Roxana Constantinescu, Cellia Costea, Ruxandra Donose, Angela Gheorghiu, Teodora Gheorghiu, Anita Hartig, Brigitta Kele, Bogdan Mihai, Elena Mosuc, Liliana Nikiteanu, George Petean, Stefan Pop, Adrian Sâmpetrean, Ileana Tonca etc. Nu-i uit pe marii nostri dirijori si regizori Christian Badea, Petrica Ionescu, Ion Marin, Silviu Purcarete, Andrei Serban…
Ce panoplie de valori! Am mai afirmat cu atât de multe prilejuri, încât am devenit banal: cu acestia, cu altii, pe scena, în fosa si la pupitrul mizanscenelor, Opera Nationala Bucuresti poate concura cu teatre importante ale lumii. Este calea la care, probabil, s-a gândit si managerul Razvan Ioan Dinca, daca îmi amintesc interviul acordat postului Radio România Cultural sau declaratiile de la conferinta de presa, în care a enuntat si reiterat intentia duelului cu marile scene din strainatate. Sa dea Dumnezeu! Sa nu fim sceptici! Are hardware-ul la dispozitie. Dar… software-ul? Va reusi? Sa vedem.
Contractele onorifice înmânate în cadrul galei au avut un format special, care a inclus primul blazon heraldic din istoria Operei bucurestene, cu valoare de simbol si pentru utilizare ca logo al institutiei. A fost creat si prezentat de dr. Tudor Tiron, membru al Comisiei Nationale de Heraldica, Genealogie si Sigilografie a Academiei Române. Fara sa comentez simbolistica si asocierea elementelor conceptuale, Helios-Apollo, coroana, pajura, muzele dansului si tragediei (poate muza asimilata muzicii, Euterpe, si-ar fi avut si ea un loc), remarc înscrisul „Ars gratia artis“, acelasi de pe binecunoscuta emblema a Casei de filme Metro-Goldwyn-Mayer. Sa fie de bun augur si sa poarte noroc!
Si pentru ca am adus vorba de programarile stagiunilor la teatrele mari din strainatate, ei bine, pentru 2013-2014 ele au fost deja lansate integral în conferinte de presa si publicate pe website-urile oficiale. Odata parcursa perioada de tranzitie a conducerii Operei Nationale Bucuresti, este cazul sa fie anuntate, pentru început, macar cu cadenta trimestriala sau semestriala, titlurile spectacolelor, cu distributiile rolurilor principale cu tot. Sa dam primele semne de normalitate europeana într-un management modern! Se poate invoca motivul incertitudinilor. Nu conteaza. Modificarile pe parcurs sunt acceptate si practicate si la Viena, si la Milano, si la Paris, si la Londra.
Orchestra pe scena
De mult instrumentistii Operei Nationale nu au mai parasit fosa, pentru a cânta pe scena. Raportându-ne tot la declaratiile radiofonice ale managerului, se pare ca sistemul va deveni o obisnuinta. O idee buna, mai ales pentru programe semi-concertante, precum cele ale galelor si mai ales sub conduceri renumite precum cea a lui Cristian Mandeal, dirijor foarte aplecat în ultimii ani catre muzica de opera. Maestrul a fost, de fapt, steaua stralucitoare a seratelor. Cel putin în 31 martie, geniul care îl stapâneste i-a calauzit bagheta si spiritul catre lecturi importante, induse printr-o gestica simpla, cvasi-teutonica, de comunicare puternica.
Orchestra Operei s-a regasit în sunete mult mai unitare ca altadata, cu echilibru între partide (merit conceptual al dirijorului), si-a sporit atentia si fermitatea în atacuri, concentrarea, corelarea dinamica optima cu vocile solistilor si corului. Singure, alamurile, trebuie sa se responsabilizeze. Compartimentul de coarde s-a remarcat înca din debutul uverturii „Olandezul zburator“, apoi prin ampla respiratie a uverturii „Tannhäuser“ (notabil, misterul imaginii Venusberg-ului), masivitatea sonoritatilor wagneriene a dominat sala. Asa au fost finalurile maiestuoase si coplesitoare ale celor doua amintite pagini, pline de vârtejuri sonore.
Pentru uvertura „Forta destinului“ de Verdi, Cristian Mandeal a avut o optiune personala, cu tempi relaxati si contemplativi care au stimulat patrunderea în spirit, în timp ce la Marsul triumfal din „Aida“ grandoarea a venit din urgenta discursului mai mult decât din „asezarea“ pe tempi mai largi, monumentali.
Remarc trei minunate încheieri orchestrale ce au tintit transcendentalul (Adagio dupa „In fernem Land“ din „Lohengrin“ în compania corului), esentele rascolitoare (crescendi-decrescendi dupa „Il lacerato spirito“ din „Simon Boccanegra“), poetica astrala (violoncelele dupa „O, du mein holder Abendstern“ din „Tannhäuser“).
Daca progresia instrumentala a fost asteptata si evidenta, în schimb Corul Operei Nationale s-a mentinut la aceeasi înalta si binecunoscuta stacheta valorica, gratie experientei si pregatirii continue asigurata de conducatorul lui de-o viata, neobositul maestru Stelian Olariu.
Si pentru ca am vorbit despre tandemul de succes Mandeal – Olariu, trebuie sa notez ca managerul general al Operei le-a oferit Diplome de onoare. Nu numai lor, ci si întregii orchestre (înmânata concertmaestrului Catalin Tutuianu), solistilor Marius Vlad Budoiu, Madeleine si Ionut Pascu, Serban Vasile, Andreea Iftimescu.
Vocalistii
Cu look de lebada, Valentina Nafornita, cel mai asteptat oaspete, a expus un glas în care portiunea centrala a registrului a placut din start gratie consistentei si rotunjimii, în conditiile unei fluente derulari sonore. Soprana dezvolta o frumoasa si sensibila frazare, construieste elegant, integreaza nuante potrivite, ce merg pâna la pianissimo. Asa a fost în aria Gildei „Caro nome“ din „Rigoletto“ (la care a preferat o alternativa mai putin solicitanta a traditionalei vocalize supraacute) si, îndeosebi, în rar cântata „Non so le tetre immagini“, aria Medorei din „Corsarul“ de Verdi. Si nu în ultimul rând, din nou ca Gilda, în cvartet, alaturi de Alexandru Badea, Serban Vasile si Andreea Iftimescu.
Marius Vlad Budoiu este, la ora actuala, tenorul wagnerian de unicitate în România. Zeci de ani au trecut de când Ludovic Spiess sau Cornel Stavru erau Lohengrin, Tannhäuser, Siegmund… În aria „In fernem Land“ din „Lohengrin“, clujeanul a oferit o naratiune iluminata interior, s-a transpus senin si calm, ne-a transpus în atmosfera catre încheierea eroica „Vom Gral ward ich zu euch daher gesandt; mein Vater Parzival trägt seine Krone, sein Ritter ich bin Lohengrin genannt“. Superb panas!
O lectura plina de aplomb a adus si soprana Madeleine Pascu în balada Sentei „Traft ihr das Schiff im Meere an“ din „Olandezul zburator“, în care vocea a sunat bogat pe registrul de glas intens solicitat, cel median.
Dan Paul Dumitrescu a oferit doua arii, „Il lacerato spirito“ din „Simon Boccanegra“ si Come dal ciel precipita“ din „Macbeth“, prilejuri pentru înfatisarea unei voci impunatoare si omogene de bas, corect pliata stilului verdian si cu atacuri de sunet bine articulate (momentul „Il mio pensiero“ din „Macbeth“). M-as fi asteptat ca artistul sa nu fragmenteze cu respiratii „furate“ unele desene muzicale („… strazio d’infamia e di dolore“ sau „… prega, Maria, per me“ din „Simon Boccanegra“) si, în plus, sa profite de finalul (Mi natural) al ariei lui Banquo din „Macbeth“ pentru o expunere lunga si sustinuta, ca încheiere autentica si de impact a ariei.
Pe tenorul Alexandru Badea nu-l mai ascultasem de multa vreme. Am regasit excelenta plasare a sunetului care face ca vocea sa fie penetranta, cu „squillo“ si acute incisive (un exemplu, nota de Si bemol, „mio Rodrigo, t’allontani da me?“, interval de octava ascendenta în duetul cu Posa din „Don Carlos“), am regasit apetenta pentru cantilene si iau drept pilda prima fraza a ariei „Quando le sere al placido“ din „Luisa Miller“ de Verdi, expusa moale si unduitor. În rest, am fost surprins de excesul de exprimari departate de romantismul verdian, ce au încercat o apropiere total nepotrivita de estetica verista si chiar expresionista: aparté-uri, pianissime care nu-si aveau locul, efecte lipsite de gust (atacul „pe dedesubt“ al primei fraze „Oh! fede negar potessi agl’occhi miei!“ a recitativului ariei din „Luisa Miller“). Sunt numai câteva notatii dintr-un talmes-balmes stilistic. Artistul a cântat cel mai mult în gala si a avut repertoriul cel mai dificil, arie, duet, cvartet. Sa fie oare cauza unei usoare raguseli în finalul ariei din „Luisa Miller“?
Ar mai fi o chestiune de etica si eticheta. Oricât de cald ar fi fost în sala, ma întreb cum a fost posibil ca Alexandru Badea sa renunte la un moment dat la sacoul smokingului de concert, pentru ca sa apara în… vesta?! Gestul a ramas, chiar daca artistul a revenit ulterior la eleganta vestimentatie initiala.
Un „miscast“ din perspectiva culorii timbrale raportata la vocalitatea scriiturilor a fost alegerea glasurilor tinere ale Andreei Iftimescu, mezzosoprana lirica, pentru pagina de implicare dramatica a ariei Azucenei „Stride la vampa“ din „Trubadurul“ si baritonului Serban Vasile, cântaret inteligent si cu pronuntata tenta lirica, pentru consistentul rol al Marchizului de Posa, în duetul cu Don Carlos.
Pe o alta linie, dupa explorari valabile de puternice personaje romantice si veriste, la care s-a adaugat strivitorul rol titular din „Oedipe“ de Enescu, excelentul bariton Ionut Pascu s-a vazut în fata acestui veritabil lied care este aria lui Wolfram din „Tannhäuser“. A tratat pagina fara imaginatia invocarii Luceafarului nocturn.
Ambientul
Fatada teatrului iluminata colorat, covor rosu, hostese, stralucire orbitoare a pardoselii de marmura din foaierul parterului, proaspat reconditionata (urmeaza restul finisajelor interioare?), expozitie de carte, stand de CD-DVD-uri, tablouri cu mari artisti din trecutul Operei Nationale (mult prea putine, se pare ca urmeaza sa fie adaugate si altele), documentatii luxoase bilingve (româna-engleza) pentru presa, programe de sala cu nimic mai prejos, afisele galei la vânzare, sesiune de autografe cu participarea tuturor performerilor, public entuziast si, bineînteles, flori. Atmosfera de sarbatoare. Consemnez si partea oficiala a serii, cu alocutiunile ministrului Culturii, Daniel Barbu, si ale directorului general al Operei Nationale Bucuresti, Rãzvan Ioan Dincã
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 418