La inceputul anului curent, in cadrul unei anchete initiate de un saptamânal de cultura, la intrebarea „care este cartea anului literar 2009?“, raspunsurile cele mai multe au fost identice: „G. Calinescu – a cincea esenta“(Editura Cartea Româneasca), al carei autor este Andrei Terian, tânar universitar la Literele sibiene. Inca de la aparitie, la sfârsitul anului trecut, somptuosul volum (759 p., corp de litera mic) a fost intâmpinat – de la Nicolae Manolescu si Paul Cornea la Paul Cernat – cu superlative de genul „cel mai bun produs al criticii noii generatii“. O surprindere prea mare nu este pentru cei care cunosc caratele foiletonistice ale acestui critic deosebit de inzestrat, cu o cultura teoretica riguros asimilata, reperat, inca de la inceputurile lui publicistice din 2002, ca o voce distincta a „noului val“ in critica literara. Ceea ce poate fi surprinzator, chiar si pentru admiratori, este ca debutul editorial al lui Andrei Terian, cu un tom ireprosabil configurat academic, este de o anvergura ideatica greu de prevazut, care, mai mult decât sa confirme diversele pronosticuri privind evolutia si pozitionarea autorului in cadrul unei generatii ce inca se mai cauta, certifica o performanta si, in egala masura, consacra o valoare, instituie un reper ferm si un alt criteriu de conduita in critica si istoria noastra literara, in câmpul tot mai amorf de la o vreme al cercetarii aferente. Desi carte de debut, ea este una de rascruce in domeniu, menita sa proclame un alt standard si sa inalte stacheta la cote râvnite de o critica indreptatita – cum este cea româneasca – la alte coordonate de destin si la o conditie dezbarata de „complexele“ si corvezile provinciei. Daca „Istoria critica…“ a lui Nicolae Manolescu rezuma si inchide un traseu, debutul lui Andrei Terian, cu un studiu despre cel mai mare critic român, ar putea jalona si deschide un nou traseu, cu disponibilitati de inaripate sperante. Asa cum, la inceputul anilor ’30 ai secolului trecut, adevaratul „examen“ pentru un critic era, in opinia lui G. Calinescu, sa probeze capacitatea de a scrie despre cel mai mare poet român, ceea ce el va si face cu brio, la fel, abia pasit pragul noului secol, un tânar, cu aspiratii similare, isi aroga rigorile unui examen dificil, scriind un studiu amplu si substantial despre opera celui mai important si, totodata, mai controversat critic al nostru.
Cazul G. Calinescu
Impulsul originar – mentinut când la vedere, când in subsidiar – este precumpanitor polemic („cu o buna parte a traditiei critice autohtone“) si justitiar, iar ceea ce in punctul de plecare e doar o premisa devine curând o provocare cu o miza ce ritmeaza vivant intregul traseu hermeneutic. Scrutarea atenta a celor patru etape ale receptarii lui Calinescu, din 1927 pâna azi, il conduce pe exeget la constatarea unei neconcordante intre opera si receptarea ei, imaginea criticului oscilând – cu câteva exceptii – intre hagiografie si iconoclastie, extreme sustinute, paradoxal, prin manipularea acelorasi prejudecati, insa altfel exploatate. Destinul postum al autorului magnificei „Istorii“ a fost definit sintetic si expresiv de urmasul sau cel mai demn, citat consonant de recentul exeget: „Prin urmare, dupa 1990 Calinescu isi pierde treptat statutul «divin» si ajunge, potrivit formulei lui Nicolae Manolescu, «hulitul critic»“ (p. 13). Lectura intinsei opere critice l-a convins pe autor de cât de fals si neconform cu adevarul este stereotipul criticului „artist“, „impresionist“, „subiectiv“, „capricios si, fireste, injust“, fluctuant in judecati, lipsit de sistem, instabil umoral si resentimentar. Sub acest paradox al receptarii, Andrei Terian descopera o grava injustitie critica, un caz de mari proportii, a carui reconsiderare, pe baza unei explorari sistematice in vederea unei adecvate si motivate situari a criticului, si-o asuma autorul exegezei. Ambivalenta receptarii era consecinta unor lecturi superficiale si partiale, fara reconstituirea tuturor traseelor criticii calinesciene. „Si tocmai aceasta reconstructie – conchide exegetul – imi propun s-o efectuez in paginile cartii de fata. Adica sa recompun, sa descompun, sa situez si sa evaluez sistemul critic al lui G. Calinescu“ (p. 24). Autorul nu si-a propus o monografie a intregii activitati literare a prolificului scriitor (o realizase onorabil D. Micu, inainte cu trei decenii), ci o radiografie, fara precedent ca realizare si patrundere analitica, a operei critice, de la intâile articole din 1927 pâna la „cronicile optimistului“ din ultimii ani de viata. Scenariul cartii nu respecta insa criteriul cronologic, cu toate ca acesta nu este exclus din (re)contextualizarea si reconstructia critica.
Sistem si reprezentare
Pentru o radicala schimbare de imagine, instrumentarul teoretic si metodologic traditional ii pare autorului insuficient si sclerozat, reclamând o infuzie primenitoare. Daca, la vremea lui si cu mijloacele la indemâna atunci, G. Calinescu descoperea o „structura“ in opera eminesciana, exegetul de acum descopera, tot pe cale inductiva, un „sistem“ in universul critic calinescian, pentru a carui fundamentare teoretica sunt valorificate sugestii ale filosofiei analitice si ale neopragmatismului american (Richard Rorty, Stanley Fish, W.V. Quine, Hayden White s.a.). „Reconstructia“ preconizata de exeget mizeaza pe o abordare, in premiera la noi, din perspectiva pragmatista, apta sa reveleze in conglomeratul calinescian, aparent haotic, un sistem configurat „ca o retea de noduri multiple si cu legaturi complexe“, care functioneaza prin interactiuni, conexiuni si determinari, prin reciclari si reactivari ale câtorva nuclee constitutive. Nu e vorba, desigur, de un sistem explicit, gândit deliberat si ilustrat ca atare de critic, ci de unul implicit, contradictoriu, repliat in arborescentele operei, reconstituit minutios de exeget si utilizat ca un construct flexibil. Andrei Terian opereaza cu o ipoteza exterm de productiva, sugerata si sustinuta de vectorii criticii calinesciene, care, asa cum apare in carte, este o reconstituire atent reglata de exeget, al carui propriu sistem utilizat tinde sa cuprinda, intr-o forma „abreviata“, complexul si complicatul sistem al criticii calinesciene. Ambitia exegetului e, de buna seama, temerara si se construieste pe o ipoteza de irezistibila seductie. Motivata clar de la inceput, ideea de sistem ramâne instanta veghetoare pâna la sfârsit, conferind studiului nu doar rigoare geometrica, ci si mobilitate de perspective, fluenta a discursului cuceritoare, un inteligent joc de supozitii, de asteptari, de solutii adânc meditate si impecabil formulate. Ca si autorul monografiei dedicate lui Creanga, exegetul ar putea fi indreptatit sa declare ca G. Calinescu, din excelentul sau studiu, este „reprezentarea mea“. De altfel, nu se eschiveaza sa vorbeasca de „propria mea proiectie“ asupra discursului critic calinescian. Evident, cele doua sisteme – al obiectului si al subiectului – comunica intre ele si, in pofida diferentelor dintre sistemul critic si sistemul de lectura, se conditioneaza reciproc, fara a fi conciliante cu orice pret. Cititorul nu poate face abstractie de unul dintre sisteme si este interesat, in egala masura, de cum functioneaza fiecare, cel calinescian fiind incorporat in regia sistematizatoare si ordonatoare, lucid elaborata, a celuilalt. Ca si Calinescu, caruia i se recunoaste calitatea de „jucator abil“ pe tabla de valori a literaturii române, exegetul nu-si refuza postura unui factor activ in scenariu: el nu inventariaza monoton, impasibil, ci practica un discurs problematizant, formuleaza intrebari si propune raspunsuri, amendeaza erori de gândire si de interpretare ale criticului cercetat, dar si ale comentatorilor sai, face disociatii si asociatii nu numai in timp, ci si in spatiu, nuanteaza cu delicatete sau respinge ferm opinii lipsite de temei, nu-si reprima dezacordul si nu-si invaluie mestesugit punctul de vedere. Pe scurt spus, desi pare paradoxal intr-un studiu atât de riguros, bine cumpanit si auster ca discurs, autorul exceleaza in creatie „critica“, discret asezata in prelungirea criticii calinesciene, insa fara derapajele de mai târziu ale unor „calinescieni“ cauzate de obsesia originalitatii cu orice pret si a extravagantei interpretative. Spre deosebire de adeptii contrazicerii obstinate a altui punct de vedere, Andrei Terian construieste prin „recontextualizare“ (Rorty), ceea ce presupune a descoperi „noi spatii de joc“, chiar „sa inventezi jocuri noi“. Un mai vechi ecou calinescian se strecoara in reflectiile si in aplicatiile de azi ale criticului.
O teorie implicita
Pentru o radicala schimbare de imagine, cea dintâi mare miza a cartii este „descrierea sistemului critic calinescian in nexurile sale cele mai reprezentative“, operatie intreprinsa de autor pe parcursul a patru capitole dense si consistente ideatic (pp. 35-401). In raspar cu numerosii comentatori care, derutati de refuzul lui Calinescu de a-si sistematiza conceptia despre critica si de unele afirmatii de circumstanta, paradoxale, l-au suspectat pe critic de impresionism si arbitrar, Terian exploreaza vastele suprafete ale operei si ajunge la concluzii diametral opuse. „Negând existenta esteticii, G. Calinescu nu respingea deopotriva si necesitatea reflectiei teoretice…“ (p. 44), afirma tânarul critic, convins – ceea ce si demonstreaza exemplar, chiar cu verva speculativa – ca, de la articolele din 1927 pâna la nu putine „cronici ale optimistului“ din ultimii ani, exista implicit o estetica, o teorie integrata actului critic. Urmând dialectica ideilor, Andrei Terian descopera „un corpus de principii, concepte, reguli sau norme“ diseminate in multimea de texte, a caror pertinenta e validata „in cadrul sistemului“ si care comunica intre ele, indiferent de momentul provenientei lor. Cu o mobilitate asociativa rar intâlnita in investigatii de acest gen, exegetul deconstruieste si reconstituie datele originare, dezvolta (nu numai in capitolul „Principii de estetica“) o supla teorie a criticii, dublata de o critica a teoriei, pentru a dovedi cât de eronat au fost percepute si folosite o serie de concepte calinesciene si cât de firesc se intersecteaza ele in urzeala de ansamblu a sistemului critic. Oricare au fost mutatiile „idealului artistic“, articole din deceniile interbelice si postbelice se conjuga ideatic si legitimeaza coerenta estetica a intregului. Pare socant sa vezi alaturate doua articole din epoci distincte, „Valoare si ideal estetic“ (1927) si „Iarasi despre maiestrie“ (1963), apropiere motivata de reflectia asupra procesului creator, chiar daca in ultimul s-au infiltrat termeni ai discursului oficial. Astfel de exemple sunt numeroase.
Opera critica intr-o
lectura fara precedent
Cum arata literatura româna in viziunea lui Calinescu, cât de metodic, riguros si temeinic este acesta atât intr-un simplu text ocazional, cât si in constructiile cu apetit monumental, rezulta din densul capitol „Sistematica genurilor“, unde opera de critic si istoric literar este adusa in raza ochiului ciclopic si supusa unei expertize penetrante, prilej pentru autor de a demonstra cum functioneaza concret sistemul critic, aplicat unei materii de un relief variat si, inevitabil, haotice. Mai cu seama in acest stadiu al analizei se vede cum sistemul critic al exegetului ia in stapânire sistemul critic radiografiat cu acribie, reconfigurându-l in datele lui originare si preocupat sa-i releve substanta si pregnanta. Data fiind diversitatea tipurilor de scrieri, o dilema intâmpinata de exeget a fost aceea a distributiei lor in subcapitole/ subsisteme structurate in asa fel incât ele insele sa ilustreze principiul sistemic. Criteriul „genurilor“, oarecum exterior, nu-i pare autorului suficient pentru a vizualiza coerenta intregului, in care scop recurge la un truc de regie: in loc sa-i rezerve un spatiu distinct, conform uzului didactic, „Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent“ este defalcata si focalizata din unghiuri multiple, segmente ale ei sunt absorbite in subcapitolele de analiza a receptarii poeziei, prozei, biografiei, teatrului. Capitolul se deschide cu „critica criticii“ si se incheie cu descrierea actului critic ca „interpretare si evaluare“. La sfârsitul fiecarui subcapitol sunt incluse „studii de caz“ (Maiorescu, Eminescu, Creanga, Goga, Delavrancea, Lovinescu, Arghezi, Rebreanu, Camil Petrescu), apartinând, in speta, „Istoriei…“. Profilul criticului este debarasat de cliseele receptarii si infatisat ca un spirit atât de sistemic, incât mecanismul critic e suspectat, de catre cel mai sagace exeget al sau, ca fiind „destul de dogmatic“. E aici, fara indoiala, efectul lecturii acut-sistematizatoare, tentata sa ia in stapânire intinsele teritorii ale criticii calinesciene, sa detecteze „proceduri“, „strategii“, „tehnici“ de lectura, de interpretare si evaluare. Pentru a asigura mobilitatea sistemului critic, G. Calinescu „a avut la indemâna doua seturi de criterii complementare“: „liturgic“ (muzical)/ „hieroglific“ (plastic) – in poezie, canon narativ „ principal“/ canon narativ „secundar“ – in proza, „prozaic“/ „poetic“ – in teatru. Autorul studiului nu-l cruta pe critic de limite si erori, de refuzuri sau supralicitari fara temei, eroarea cea mai grava a sistemului sau critic fiind „antiformalismul“, sanctionat drastic ori de câte ori i se vad efectele. In pofida acestora, criticului i se recunoaste, pe baza a numeroase probe, meritul de a fi „autorul celor mai inovatoare interpretari din critica noastra“, de a-i fi primenit pe „clasici“, de a fi „operat rasturnari“ chiar in literatura contemporana. Cu o impresionanta forta analitica, aptitudinile „pragmatistului“ Andrei Terian se desfasoara la cote inalte, discursul critic calinescian fiind surprins si circumscris in toata splendoarea lui, cu impliniri si ratari.
Operatia continua, la fel de performant, in urmatorul capitol, „Sinteza epica“. In prima parte e rediscutata, cu noi argumente, consubstantialitatea dintre critica si istorie literara; in a doua e centrata problema cea mai spinoasa a sistemului critic al lui Calinescu: tensiunea dintre artisticitate si istoricitate/ temporalitate, drept „studiu de caz“ fiind chiar „Istoria“ din 1941. De la criteriile de structurare a materiei la tehnica lecturii si solutiile propuse, instanta Autorului nu cunoaste preget. Refuzând excesele celor grabiti sa exalte ori sa conteste, Andrei Terian scruteaza cu detasare contextul convulsiv al epocii si constata cât de decisive au fost circumstantele. Autorul nu a putut ramâne impasibil, iar „Istoria“ exprima subiacent o atitudine. Optiunea pentru factorul etnic, ca pivot al configurarii si dinamicii literaturii noastre „de la origini pâna in prezent“, i-a impus sa opereze cu trei criterii (istoric, „estetic“, etnic) si cu antinomiile iscate de asocierea lor. Prin prisma retroactiva a unor reflectii din „Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica“ (1947) si la sugestia unor afinitati cu mai târzia filosofie analitica a unor gânditori contemporani (cum e Hayden White), exegetul conchide ca G. Calinescu, obsedat de ideea organicitatii, a specificitatii si originalitatii, si voind sa demonstreze ca „avem o stralucita literatura“, a recurs la o structura „(meta)narativa“ si, totodata, „metaistorica“, de „romant etnocentric“, cum s-a procedat si in alte literaturi est-europene din prima jumatate a secolului trecut. „Sinteza epica“ din 1941, rod al unei iscusite regii ce mizeaza pe „trucuri“ si „artificii“, exemplifica, asadar, „fondul autohton“ (un „fond fara forme“) in „mars triumfal“, rezistent la „formele alogene“. Concluzia revine in (sub)capitolul urmator, legat ombilical de cel anterior.
Fluctuatiile „idealului artistic“
Cautând un criteriu, in functie de care sa identifice schimbari pe traseul criticii calinesciene, exegetul considera ca acesta este „idealul artistic“, cu fluctuatii clasate in trei etape: „etnocentrica“ (1932-1945/1946), „clasicista“(1945/1946-1948/1949) si „realist-socialista“ (1948/1949-1965). Cea dintâi s-a finalizat monumental in „proiectul etnocentric“ din „Istoria…“, readus in discutie in cadrul analizei spectrale a capitolului final, „Specificul national“. Intrebându-se daca scriitorii „specifici“ sunt si scriitori „valorosi“, tânarul critic probeaza abundent ca, in realitate, criteriul „estetic“ nu a fost intru totul respectat de autor. Cât priveste situarea „nucleului etnic“ in Ardeal, Terian invoca argumentul, poate cel mai verosimil, ca „Istoria“ a fost puternic marcata conjunctural, ceea ce Calinescu insusi nu s-a eschivat sa recunoasca: „Eu sunt ardelean s…t Eu sunt român.“ In etapa imediat postbelica, „idealul artistic“ inregistreaza o mutatie radicala: proiectului „etnocentric“ ii ia locul proiectul „clasicist“/ „universalist“, când o schema dintr-un articol aparut in 1938 („Despre notiunea de generatie“), dar abandonata intre timp, e resuscitata si dezvoltata in eseurile „Sensul clasicismului“ (1946), „Domina bona“(1947) si „Poezia realelor“(1948), ignorate de cercetatori, cu exceptia celui dintâi, reactualizat de Mircea Martin. Analizându-le cu vadita implicare ideatica si cum nu a mai facut nimeni inainte, Andrei Terian ajunge sa vorbeasca, pe temeiul lor, de „cealalta traditie“ (de ce ar fi contrara, „impotriva“ celei etnocentrice, si nu complementara?) si chiar deduce, sintetic, o traditie „clasica“ in literatura româna. Ultima etapa, cea „realist-socialista“, are parte de o analiza fara crutare, insa judicioasa. Nu i-a fost usor autorului sa defriseze, sa sorteze si sa evalueze amalgamul publicistic din anii imediat postbelici. Cum operatorii folositi sunt interferenti, se recurge la criteriul discursului: „pe cât de viciate ideologic sunt articolele de atitudine pe care directorul «Natiunii» le-a publicat intre 1944 si 1949, pe atât de «pure» se prezinta textele propriu-zis critice aparute in primii ani de dupa «Eliberare»“ (p. 370). Pe când „discursul civic al lui Calinescu ramâne, aproape fara exceptie, dezonorant“, „discursul critic calinescian ramâne imun la presiunea ideologicului“. Asadar, criticul a practicat „discursul dublu“, cu iluzia ca prin „compromisuri“ politice isi va asigura „independenta“ critica. Criticul nu a pregetat sa-si apere ideile tot mai asaltate de agresiva ideologie totalitara, pe care e tentat sa o asimileze in chip personal, inca o iluzie curând spulberata. „Puritatea“ ideilor nu-i impresioneaza pe cerberii oficiali, iar daca incearca sa-i infrunte „ideologic“, cel perdant e Calinescu. Urmarile vor fi si mai grave dupa 1949, când criticul e racolat de Putere, slujita de el cu obedienta, de la derapaje de genul encomionului adus poetului „proletar“ A. Toma sau al actualizarii poeziei eminesciene din perspectiva sociologist-vulgara, pâna la cronicile entuziaste consacrete unor „glorii“ literare ale momentului. S-a indepartat, astfel, de principiile sale critice, care, de altfel, nu mai corespundeau imperativelor „noii“ critici, cu care a incercat, cu efecte rizibile, sa se acomodeze. Nu el, ci altii erau „voci“ autorizate in critica vremii, insa, bon gré, mal gré, a fost, cum conchide exegetul, „un complice“. Intru totul detestabil. Având o de necontestat fibra histrionica, sa nu fi incercat, oare, si acum sa practice acelasi „discurs dublu“, incât din balastul ideologic sa mai tâsneasca lumini ale autenticului Calinescu? La p. 353, Terian identifica un inventar bogat de idei estetice care „alcatuiesc substanta celor mai pertinente si mai rezistente foiletoane critice pe care Calinescu le-a publicat dupa 1948“. Foarte multe dateaza din 1956 incoace, dar surpriza este ca peste 50 dintre ele sunt valorificate in capitole anterioare ale cartii, in vederea reconfigurarii fundamentelor esteticii calinesciene. Prin acest clivaj metodologic, balanta inclina in sensul demonizarii „ultimului“ Calinescu, spre satisfactia celor ce si-au facut un titlu de faima din contestarea autorului „cronicilor optimistului“.
Situare in dublu context:
(trans)european…
Semnalând de la inceput ca o carenta a receptarii sistemului critic calinescian a fost absenta perspectivei comparatiste, Andrei Terian enunta a doua miza a cartii: sa evalueze „eficienta“ acestuia „prin raportare la cele mai importante sisteme critice invecinate, românesti sau straine“, ceea ce si face in ultimul capitol, cel mai intins (251 p.), cu un titlu de inspiratie calinesciana: „Calinescu in timp si spatiu“. De altfel, lentila comparatista e consubstantiala intregului demers exegetic, iar multiplele fire, corespondente, filiatii, afinitati, apropieri si despartiri detectate pe parcurs converg spre „orizontul critic“, unde criticul român e descifrat prin surse italiene (De Sanctis, Croce, Gentile), franceze (Sainte-Beuve, Taine, Brunetière, Lanson, Thibaudet), germane (Hegel, Dilthey), carora li se adauga si alte voci in voga. Despre apetenta universalista a lui Calinescu nu putea scrie pertinent decât cine este introdus in ariile transfrontaliere ale teoriei, criticii si istoriei literare din ultimele doua secole. In ansamblu, studiul atesta solida armatura teoretica a gândirii critice a lui Calinescu, beneficiara a unor profunde catalize ca efect al iradierilor din partea altor sisteme critice. Exegetul demoleaza, astfel, mitul „unicatului“ Calinescu si releva dimensiunea europeana a formarii criticului român („a fost cel mai cultivat critic român al vremii sale“), care, desi bine introdus in vasta arie de idei si preocupari din perioada 1830-1930, a ramas imun, gratie platformei lui croceene si inflexibilei fobii formaliste, la ceea ce Rorty numea „cotitura lingvistica“. Pentru a dovedi in ce masura „valoarea“ criticii calinesciene este de „nivel european“, exegetul extinde lectura comparatista dincolo de surse si se refera la directii, scoli, reprezentanti in teoria, critica si istoria literara din secolul trecut. Constatarile sunt dezamagitoare. Din pacate, autorul e nevoit sa afirme, nu fara amaraciune, ca, desi a asimilat importuri atât de fertile, Calinescu „nu aduce nimic nou“ si „nu a influentat niciun critic important din afara tarii noastre“. Surprinzator este ca reactia antiprotocronista se dezvolta la Terian intr-un plus de prudenta, incât acesta cenzureaza, cu argumente plauzibile, inovatiile sau anticipatiile ce i s-au atribuit de critici ca Nicolae Manolescu si Mircea Martin, raportându-l, cel dintâi, la Wellek, al doilea, la Bachelard, Barthes, Richard. Cel putin doua situatii, altele decât cele semnalate de criticii citati, sunt discutabile. Dupa ce analizeaza (pp. 242-251) cum se manifesta „anxietatea influentei“ in critica efectiva a lui Calinescu, exegetul conchide: „De altfel, dintre criticii nostri probabil ca G. Calinescu a reusit sa practice in modul cel mai concludent ceea ce Harold Bloom numea «critica antitetica»“ (p. 251). Pentru a nu fi suspectat de suprainterpretare, adauga in paranteza: „sau, daca sintagma pare usor protocronica, putem sa o inlocuim cu «critica prin contradictie principiala», asa cum a botezat-o Lovinescu“. Chestiunea e reluata peste câteva pagini, când autorul constata ca, intr-o cronica din 1933, criticul român „schiteaza o mica, dar foarte actuala teorie a «potentei creatoare», care prefigureaza intr-o oarecare masura conceptul bloomian de «anxietate a influentei»“ (p. 272). La „Note“ (p. 703), este reprodus un fragment din cartea lui Bloom, pentru a se proba similitudinea de gândire atât de frapanta, citat urmat de aceeasi precautie: „cu toate acestea, relevanta intuitiilor lui Calinescu nu trebuie hiperbolizata“. Exista o situatie când, eliberat de sindromul protocronist, autorul se relaxeaza si are o alta intelegere a fenomenului semnalat. Raportându-l pe critic la „filosofia narativista a istoriei“, Terian reafirma un adevar ce ii este clar din capul locului: „Nu e greu de observat ca viziunea lui Calinescu asupra istoriei se apropie in mai multe privinte de aceea a filosofului american“ (p. 645), adica a lui Hayden White. Intâlnirea cu acesta este evidenta „in rasturnarea raportului dintre ordinea «evenimentelor» si ordinea discursului“, in sensul ca ultima o genereaza pe cea dintâi si ca „scenariul narativ“ e propulsat, gratie coerentei lui, la rang de „criteriu privilegiat“. Intuita intr-un articol din 1932, teoria va fi formulata peste 15 ani, iar „Istoria“ din 1941 si alte scrieri o ilustreaza cu prisosinta si atesta cât de „inovator“ a fost criticul. Macar de asta data sa recunoastem ca, in pofida limitei lingvistice, criticul român a gândit (trans)“european“ si ca, desi fara ecou in lumea larga, vagi premonitii nu l-au ocolit.
…si românesc
Dar, pentru a-i stabili adevarata valoare, numai in cadrul criticii românesti e cu putinta, prin raportare la „traditia critica autohtona“ si la critica postbelica. Configuratia de ansamblu a domeniului nu e reductibila la autorul „Istoriei“ din 1941, insa, azi, orice tentativa de reconstituire a lui, fara vreun parti-pris, ii recunoaste acestuia un loc central in tablou. Nu altfel procedeaza Andrei Terian. Traditia critica e restrânsa la criticii cu aport considerabil la conturarea – prin convergenta sau prin opozitie – si la afirmarea personalitatii autorului „Principiilor de estetica“. T. Maiorescu, M. Dragomirescu, N. Iorga, G. Ibraileanu, „marele E. Lovinescu“ au fost, mai mult ori mai putin, fermenti si oglinzi in care spiritul critic calinescian s-a identificat nu o data pe sine si s-a rasfrânt „prin contradictie“. Desi Maiorescu revine frecvent in analiza, deoarece insusi Calinescu s-a intors deseori la el, reactivându-l in imprejurari diferite si cu schimbari de perspectiva, cel caruia i se acorda o atentie pe deplin motivata si numarul cel mai mare (40) de pagini, o densa micromonografie!, implicat in discurs da capo al fine, este E. Lovinescu, o „obsesie“, cum s-a mai spus, pentru mai tânarul critic. De aceea, marturiseste exegetul de acum, „confruntarea dintre G. Calinescu si principalul sau rival“ este „unul dintre punctele-cheie ale cartii de fata“ (p. 512). O confruntare insa la vedere, ca o fastuoasa desfasurare de probe si argumente. Dupa evolutia raporturilor, nu tocmai cordiale, dintre cei doi critici, in aria expertizei sunt aduse, pentru o testare nemijlocita, sistemele lor critice, examinate fara prejudecatile si erorile din exegeze vadit partizane. Angajându-i intr-o competitie directa, pe baza unui probatoriu relevant, Andrei Terian recunoaste ca e vorba de sisteme critice „alternative“ sau „complementare“ si nu urmareste, cu orice pret, sa-l avantajeze pe unul in paguba celuilalt. Cert este ca exegetul nu ramâne pasiv, nu-si reprima propriul punct de vedere si se implica in „dialog“, imparte bile când albe, când negre, incercuieste si amendeaza punctele slabe, ceea ce confera propriului discurs (meta)critic un spor de atractie si de surpriza. Strânsa demonstratie conduce la concluzia ca „G. Calinescu ramâne cel mai important critic al literaturii române“ (p. 552).
Odata cu epoca postbelica, mai precis dupa 1965, posteritatea lui Calinescu incepe sa se configureze in registre si accente pe cât de inflamate, pe atât de contradictorii. Este momentul când in articole si dezbateri din presa vremii se incheaga un „cliseu“ – calinescianismul – escortat de antonimul sau, cu o evolutie sinuoasa si conflictuala, angajând atitudini „pro“ si „contra“. Un concept atât de vag si ambiguu, usor de manipulat de adepti si de adversari, este in asa fel reconditionat si resemantizat de la un preopinent la altul, de la o etapa la alta, incât ajunge sa cumuleze sensuri cât mai divergente, iar ceea ce incepuse prin a fi un cliseu devine, cu timpul, o formula magica. Andrei Terian investigheaza, cu acribie nedezmintita, fenomenul, de la origini si in desfasurarea lui deloc calma, cu vizualizarea celor implicati mai pregnant in spectacol. Exegetul nu-si propune un examen exhaustiv al posteritatii ideilor critice calinesciene, ci numai focalizarea unor „aspecte“ ale impactului acestora asupra criticii „de pâna in jurul anului 1980“. Realitatea il obliga sa ignore data propusa si sa constate prelungiri ale „calinescianismului catalitic“ chiar acolo unde aparent s-a produs o distantare. Cazul cel mai ilustrativ este Nicolae Manolescu, criticul cel mai citat si mai pe larg prezentat (20 p.) dintre contemporani (secondat de admiratia pentru Mircea Martin). Evolutia sa, de la „Lecturi infidele“ la „Istoria critica a literaturii române“, e marcata de distantari, despartiri si mutatii ale unghiurilor de lectura, dar dovezile aduse de exeget atesta faptul ca desprinderea sa din siajul calinescian nu este totala. Si cum „Istoria critica…“ dateaza din 2008, avem aici un argument peremptoriu ca raportarea la Calinescu continua sa fie un imperativ de neocolit al demersurilor actuale ale criticii si istoriei literare, in sfera careia, oricât de radicale ar fi schimbarea de paradigma si primenirea instrumentarului analitic, G. Calinescu ramâne un constant reper si un termen de raportare. A face abstractie de el e cu neputinta. Criticul optzecist sau douamiist nu-l poate elimina din ecuatie, dintr-un motiv foarte simplu: pentru toti literatura româna, asa cum e, este acelasi obiect de studiu, configurat, ce-i drept, mereu altfel. Andrei Terian nu face exceptie, cum el insusi recunoaste: „confruntarea cu G. Calinescu e inevitabila pentru orice critic român“, esential fiind „cum (ar trebui sa) ne raportam la el“ (p. 625). In intregul ei, cartea contine raspunsul la aceasta dilema.
Ceea ce i-a iesit tânarului critic e comparabil cu sinteza lui E. Lovinescu, „T. Maiorescu si posteritatea lui critica“. Aceasta sectiune a cartii (160 p.), careia i s-ar putea integra frecventele referiri, din celelalte capitole, la diversi critici români, reprezinta o veritabila schita a criticii si istoriei noastre literare, realizata prin focalizarea contemporaneitatii si posteritatii lui G. Calinescu. In cartea sa, E. Lovinescu l-a proiectat pe Maiorescu, proiectându-se, mai mult sau mai putin mascat, pe sine, iar „maiorescianismul“ devine, in viziunea lui, „lovinescianism“, o posteritate in proprie reprezentare. Comparativ cu scenariul lovinescian, cu un incontestabil accent pro domo, in constructia lui Terian diferentele sunt vizibile, acesta fiind „responsabil“ de cum e raportat Calinescu la precursori (Maiorescu), la contemporani (Dragomirescu, Ibraileanu, Iorga, Lovinescu), la urmasi (calinescieni sau nu), autorul semnalând, de fiecare data, „puncte de contact“ si „puncte de difractie“. Dosarul „calinescianismului“, reconstituit in câteva din punctele lui esentiale, cu adeziuni, tradari si contestari, cu sinteze expresive dedicate evolutiei câtorva protagonisti ai scenei crtice din ultimele decenii, chiar daca nu este complet, contine suficiente probe pentru a-l defini ca replica posibila la volumul lui E. Lovinescu din 1943. Realizarea ei apartine unui tânar critic, care, cum el insusi marturiseste, nu-si face un titlu de glorie din a fi sau nu „calinescian“ ori „anticalinescian“. Dar nici indiferent nu este, ceea ce rezulta din gradul implicarii in scenariu. Oare pozitionarea pe creasta a celor trei mari critici din ultimul secol – Lovinescu, Calinescu. Manolescu – sa fie intâmplatoare pentru criticul douamiist, care nu ramâne pasiv la o traditie asumata tocmai prin aceasta carte de exceptie si-si legitimeaza, astfel, dreptul la competitie?
Pâna acum nimeni nu l-a citit pe G. Calinescu asa cum procedeaza Andrei Terian, cu fervoare stapânita si bine dozata, cu detasarea propice perceperii meandrelor spiritului, cu tenacitatea de a-i surprinde complexitatea si adâncimea. Lectura, interpretarea si evaluarea intreprinse asaza opera celui mai important critic român intr-o alta lumina si produc, pe fagasul convulsiv al posteritatii ei, o mutatie cu efect nu doar asupra directiilor receptarii sale, ci si asupra regândirii criticii si istoriei noastre literare in perspectiva.