Ajuns din nou pe buza de sud a Marelui Canion, am avut aceasi senzatie ca în urma cu câtiva ani, când am fost luat cu totul prin surprindere de peisaj. Anume ca, ceva ciudat, magic, poate chiar supranatural, s-a întâmplat acolo. Era o seara placuta de vara în care mii de turisti misunau într-o tacere suspecta pe marginea lunga si foarte periculoasa a canionului, în zona statului Arizona. Peisajul e aproape halucinant. Te trezesti brusc pe marginea unui defileu gigantic si neregulat care ti se deschide nesteptat în fata dându-ti senzatia ca ai ajuns la un fel de sfârsit, dincolo de care nu mai poti face niciun pas fara a cadea într-un gol imens. Poate ca în alte vremuri, când omul alb mai credea ca pamântul e plat, ajuns aici ar fi spus ca asta ar putea fi capatul lumii. Doar aerul rece si curentii de aer pe care plutesc vulturi uriasi îti amintesc ca esti de fapt undeva sus pe un platou înalt prin care râul Colorado si afluentii lui au sapat adânc în maruntaile pamântului în milioane de ani aceste incredibile canioane.
Majoritatea turistilor din aceste locuri sunt neamericani, ceea ce continua sa ma surprinda. Multi europeni vestici, germani, francezi, italieni si rusi. Neasteptat de multi chinezi, pe care am învatat sa-i deosebesc de japonezi sau de coreeni nu atât dupa limba, cât dupa cum se îmbraca, gesticuleaza si mai ales pentru faptul ca doar japonezii poarta masti de protectie pe fata. De genul celor din salile de operatie, pentru ca ei par sa nu mai aiba încredere în niciun aer din lume.
Ne plimbam cu totii în tacere ca pe acoperisul de sticla al unei catedrale stranii pe care ajunsesem din greseala si în care nu-ti vine sa te rogi niciunui Dumenzeu anume. Doar naturii si întâmplarii. Peste tot semne care ne avertizeaza ca locul e foarte periculos si ca fiecare pas îl vom face pe propria raspundere. Ca si cum ne-am fi asteptat ca, în caz ca ne scapa piciorul dincolo de prapastiile largi si foarte bruste, cineva ar putea sa ne prinda în cadere. Aparusera semne noi care ne cereau sa nu aruncam monede în golul de sub noi pentru ca vulturii nu ne înteleg gestul si pot muri înghitindu-le din greseala luându-le drept mâncare. Nu era niciun semn de interdictie împotriva fumatului, dar nu fuma nimeni. În America fumatul e de mult interzis în parcurile si în locurile publice. Am asistat apoi la un apus maiestuos al soarelui dincolo de buza nord-vestica a Canionului, care arunca umbre incredibile în miscare în golul de sub noi.
Eu am mai ramas sa prind cu aparatul foto ultimele pâlpâiri ale soarelui, în timp ce Carmen si restul au plecat spre parcarea unde aveam masina. Când m-am întors am asistat la o scena pe care la început n-am stiut cum s-o interpretez. Carmen fuma într-un loc în care fumatul era permis, în timp ce un barbat înalt îi vorbea tare de foarte de aproape. Umblând de atâtia ani prin lume m-am obisnuit s-o gasesec la o tigara taifasuind cu alti oameni, pentru ca fumatorii au între ei o solidaritate speciala pe care numai un viciu comun îl poate da. Acel barbat îi vorbea însa atât de aproape si atât de tare, încât am simtit ca ceva e în neregula. M-am apropiat cu grija si când am ajuns lânga ei l-am auzi tipându-i în urechi „Sa stingi tigara. Acum! Imediat“. Locul avea scrumiere speciale si era clar desemnat fumatului. Sunt total împotriva acestui obicei, ca orice fost fumator înrait scapat de meteahna, convertit în stil american, dar am ajuns la un fel de împacare resemnata legata de aceasta adictie a sotiei mele. Sunt obiceiuri mult mai suparatoare în viata. Privind-o cum încerca sa se apere de acel barbat furios am fost patruns brusc de un fel de duiosie, amestecata cu o furie foarte cruda care ma invada si pe care nu o mai avusesem de când eram baiat. Atunci când, traind pe maidan, trebuia sa ma apar cu pumnii de vreun golan agresiv care ma ataca. Toata sacralitatea si frumusetea acelui loc au fost spulberate dintr-odata. M-am proptit în fata acelui barbat, unul dintre putinii americani sadea de acolo si i-am spus raspicat ca daca nu o sterge imediat îl pocnesc. Omul nu se asteptase la asa ceva si a dat rapid înapoi strigând din mers catre noi noi, „astia, strainii“ ca într-o zi vom da foc Canioanelor si padurilor lor. Mi se urcase sângele la cap, de parca as fi devenit brusc un fel de fanatic aparator al tutunului, fumatului si al tuturor chistoacelor stinse prea devreme. Omul mi-a simtit furia si a luat-o spre parcare. Sotia lui însa, caci avea si el o sotie, o americanca de origine asiatica, a venit direct spre noi si, cu un aer didactic, metodic si certator a început sa ne tina o predica lunga pe care nu o cerusem. „Noi platim taxe în tara asta, declama ea, iar unii ca voi vin aici, ne polueaza si ne pun în pericol padurile. V-ati gândit ca majoritatea incendiilor încep de la o tigara?“ Ne-am uitat în jur si n-am prea vazut nimic inflamabil, doar desert, piatra si câtiva jnepeni contorsionati de vânturi. Sotia mea tacea cu un aer de vinovatie pe fata. Furia crestea în mine, dar cu o femeie mica si acra ca aceea, care ne certa aspru, nu stiam cum sa reactionez. S-a tinut dupa noi ca scaiul turuind ca la sedinta, pâna m-am întors la ea si i-am dovedit ca vorbesc si eu engleza. Tin minte ca, în mare, i-am spus cât de calm am putut, ca si eu platesc taxe în America de peste 20 de ani si ca nu trebuie sa-si faca griji pentru ca fumatul e aproape eradicat în „tara noastra“ în timp ce activismul cretin e în crestere.
I le-am spus toate astea suierând printre dinti si abia atunci ne-a lasat în pace. Am plecat de acolo cu un gust amar. Confuz, în orice caz.
Pe drumul de întoarcere n-am vorbit deloc, furios în continuare. Pe acei americani narozi care au venit în acel loc magic sa predice în van, dar mai ales furios pe mine însumi, desi nu stiam nici eu prea clar de ce. Nu gresisem cu nimic. Îmi aparasem doar sotia, care, ca toti fumatorii din America se ascunde pe unde poate încercând sa-si apere disperata teritoriul. Probabil ca într-un viitor apropiat vor fi complet izolati, trimisi in rezervatii ca indienii Navajo pe lânga lacasurile carora tocmai trecusem în desert. Acestia, acum, se autodistrug cu dulciuri si carbohidratii din mâncarea pe care ficatul lor n-o poate procesa dintr-o lipsa genetica de enzime. Singurii bastinasi ai acestui imens continent, obezi, diabetici, bolnavi, fara educatie, pe cale de disparitie.
În seara aceea am avut cred si o criza vaga de identitate, de care n-am suferit niciodata de când sunt în America. Acei oameni ne credeau poate niste est-europeni retrograzi care veniseram sa le devastam tara. Ne auzisera vorbind româneste, deci probabil ca pentru ei eram un „fel de rusi“ or „something like that“. Mi-am amintit de unul dintre prietenii mei care la un moment dat s-a întors în Bucuresti cu sotia lui americanca. Nu l-am luat niciodata în serios când ne spunea ca s-a saturat de îngradirile sistemului sufocat de politicaly correctness si mai ales pentru ca vrea sa fie liber sa fumeze când si unde vrea. Oameni cu posibilitati serioase financiare. El, expert financiar, ea, scriitoare americanca au facut acest pas liberi si nesiliti de nimeni si de nicio împrejurare. Traiesc amândoi de 5 ani în Bucuresti, unde sotia lui a învatat bine româneste, traduce intens scriitori români, în timp ce amândoi continua sa fumeze si par fericiti.
David Sedaris, un journalist american faimos, a scris în „The New Yorker“ cel mai fantastic articol despre fumat. Despre cum s-a apucat de acest viciu într-o vreme când, în America, era la moda sa fii vazut cu o tigara între degete, cum nu s-a mai dus la lucru când fumatul a fost interzis, nici la restaurante, nici în parcuri si cum, în cele din urma, a plecat în Franta sa scape de teroarea antifumatorilor. Cred ca nu stia ca adevaratul rai al fumatorilor ramâne Europa de Est. Pe vremuri, în Romania, fumam oriunde. Tara nu era atât de înecata în comunism, cât în fumul înecacios al tigarilor proaste. Fumam pâna si în spital, între operatii, pâna schimbau bolnava, cu manusile pline de sânge tinând tigara cu o pensa. Clasele sociale se împarteau, pe atunci simplu, în cu filtru si fara filtru. Cei fara filtru, „Marasesti“, „Carpati“, „Nationale“, erau cei condamnati fara speranta, muncitorii, taranii, saracii, în general. Secera si ciocanul de pe stema. Prima tigara pe care am tras-o pe la 9 ani era o maraseasca. Am ametit atât de tare, ca a trebuit sa ma tin de un gard. Cei care ridicau putin capul, lucrau în birouri, ajungeau la filtrul local de hârtie al „Snagovului“ sau „Amiralului“, care înca îti îngalbeneau degetele. Apoi venea clasa „BT“-uri bulgaresti sau „Golden Deer“, pentru cei cu diplome. Ultimele erau niste tigari chinezesti la care restul la bani putea fi dat în prezervative, tot chinezesti, care aveau pe pachet desenat un fluture. Niste tigari foarte ciudate si tari. Când trageai adânc în plamâni te lua o ameteala existentiala bizara si parca simteai un roi de fluturi sau lacuste cotrobaindu-ti prin piept. Prezervativele chinezesti au fost apoi interzise, nu si tigarile acelea, dar natalitatea României nu si-a mai revenit niciodata. Apoi venea clasa „Kent“, casta de sus. Cu un pachet de „Kent“ deschis în buzunarul de la piept calea îti era deschisa oriunde. Am trecut prin toate etapele. Mai mult de jumatate dintre studentii la medicina de atunci fumam. Am asistat cu totii la câteva autopsii facute pe fosti fumatori. Dupa ce autopsierul îi despica defunctului pieptul, îi scotea plamânii pe care îi storcea în fata noastra ca pe niste bureti negri pentru a vedea gudronul care i se scurgea printre degete ca dintr-un zacamânt proaspat de sistum bituminos. Nici macar unul dintre noi nu s-a lasat de fumat dupa astfel de demonstratii. Dar ce poate face un fumator înrait sa se lase înainte de-a fi prea târziu? Daca as sti, n-ar mai trebui sa lucrez 50 de ore pe saptamâna si as putea calatori prin lume vindecând milioane. Eu m-am lasat brusc de fumat la 35 de ani, dupa ce fumasem din greu între unu si doua pachete pe zi, de la 15 ani. În ziua aceea fusesem la Militie sa-mi depun dosarul de emigrare în America si mi-am spus ca va trebui sa fac sacrificiul asta, altfel nu-mi va reusi nimic. Astazi se emigreaza mai putin complicat în America.
A doua zi, am luat-o spre Monument Valley, unde nu fusesem niciodata, dar pe care îl stiam bine din filmele cu cowboy si indieni, care îmi populasera copilaria. Senzatia ca esti pe alta planeta se amplifica. Desertul muntos se întinde cât vezi cu ochii si straturile de roci de diferite culori sunt tot mai spectaculoase, asezate unele peste altele ca niste sandvisuri uriase iesite din burta pamântului. Rezervatiile de indieni sunt mici localitati între stânci uriase cu cinci sase case, o benzinarie, si un KFC tinut de ei în care prânzim. Puiul are acelasi gust ca peste tot în America. Reteta e aceeasi. Indienii ne servesc impasibili, cu priviri goale meniuri standard, aceleasi ca în New York. Pipa pacii s-a fumat demult în partea asta a Americii si nu mai e nimic de facut.
În Monument Valley stâncile imense care ies din desert sunt uniform rosii-portocalii si arata chiar ca niste monumente facute nu se stie de cine în cinstea nu se stie cui. Imaginatia poate s-o ia razna, ochiul e excitat, dar toata lumea tace. Nu e nimic de spus, trebuie doar sa-ti saturi privirea. Drumul spre Page, un mic orasel în Utah, se întinde pentru doua ore în acelasi tip de peisaj, doar ca avem sa coborâm de la doua mii de metri la câteva sute, iar temperatura creste. De pe creasta unui deal apare ceva neasteptat : cosurile imense ale unei centrale termoelectice. Împreuna cu barajul Powell pe râul Colorado produce o cantitate uriasa de energie fara de care viata n-ar fi posibila în aceasta zona în care temperaturile pot ajunge vara la 50 C. Am venit la Page doar pentru Canionul Antilopelor, un canion mai putin cunoscut, aflat chiar pe o rezervatie de indieni Navajo. Gasim un hotel în care întâmplarea face ca receptionerul sa fie un român din Salaj, dintr-un trib ardelenesc foarte apropiat celui din care ma trag. Vorbea exact cu accentul care mi-e atât de drag. Ne-a fost de mare ajutor. Nu l-am întrebat cum a ajuns tocmai acolo, pentru ca sunt deja obisnuit sa gasesc români peste tot. Hotelurile oraselului erau invadate de japonezi si chinezi care aveau totul rezervat din tarile lor. Bogdan din Salaj ne-a retinut ultimele locuri pentru excursia de la prima ora de a doua zi. Ne-a sfatuit foarte serios sa fim acolo cu cel putin jumatate de ora mai devreme si sa ne reglam ceasurile pentru ca acolo timpul se masoara dupa „timpul Navajo“ care nu tine seama de reglarea orelor în statele din jur. Macar atât mai puteau sa faca indienii din rezervatii. Celularele noastre aratau ore diferite, ceea ce ne-a marit confuzia, dar a doua zi ne-am trezit, din fericire, cu o ora mai devreme. La sapte jumatate dimineata, zeci de asiatici asteptau deja acolo. Nu poti intra în canion decât dus de indienii locali care te iau cu niste camioane speciale care gonesc în viteza hurducaindu-se peste dune de nisp, în care, daca opresti, nu mai poti demara. Canionul Antilopelor e lung de aproape un kilometru, foarte îngust, pe alocuri cât sa treaca doi oameni, sapat în stâncile de diferite culori de ploaia rara. E ca o grota lunga îngusta si neregulata, o despicatura în stânca deschisa în partea de sus spre cer. Razele de lumina care razbat dupa ora 9 printre stânci au efecte halucinante. O poza din acel loc poate fi luata drept o pictura suprarealista greu de interpretat sau rezultatul colorat al unui vis de copil cu febra. Japonezii si-au dat jos mastile de pe fata, nemtii încercau sa foloseaca trepiede pentru a poza mai clar, dar nu e loc pentru nimic. Trebuie ajuns în partea cealalta, privind în sus ca în Capela Sixtina, pâna te doare gâtul. Daca el, conationalul meu din Salaj, nu ne-ar fi spus de „Horseshoe bend point“, am fi trecut pe lânga acel loc fara sa stim ca exista. Exact dupa Barajul Powell râul Colorado face un cot care arata ca o potcoava sau o litera omega adânc îngropata, la care am ajuns în 10 minute din sosea, arzându-ne picioarele în nisipul foarte fiebinte. E una dintre cele mai spectaculoase portiuni ale celor câteva sute de mile de canioane facute de Râul Colorado. Foarte periculos, pentru ca nu are niciun grilaj de protectie. Cei cu rau de înaltime stau deoparte. Ma apropii apoape pe burta de buza unei stânci sa fac poze. Sotia ma pazeste sa nu alunec în gol, în timp ce fumeaza nervoasa. Trecem apoi peste canion pe singurul pod din zona, paralel cu barajul Powell. Lacul de acumulare din spatele lui se întinde pe zeci de mile spectaculos, ramificat si albastru, cu sute de ambarcatiuni pe el. Ne îndreptam spre Brice si Zayon Canyon care nu au nimic de-a face cu râul Colorado. Urcam din nou pe un platou înalt, unde apar paduri de pin si pajisti largi pline de caprioare, cerbi si vaci care pasc împreuna, si domestic si salbatec, fara sa le pazeasca nimeni. Ferme izolate ici si colo. Toti muntii din partea aceasta a Americii sunt facuti din roci de diferite culori si structuri asezate în straturi unele peste altele, erodate în forme ciudate de ape si de vânt. Bryce Canyon pare un amfiteatru grec imens din care ies stânci stranii care îsi schimba culorile în functie de lumina soarelui. În Zyon Canyon ajungi printr-un tunel îngust ce strapunge printr-un munte solid si galben, ca de cremene. Iesirea din tunel e atât de brusca, încât pari a cadea în gol cu masina cu tot. Coborând abrupt peste o mie de metri, ajungem pe fundul canionului, unde aerul desertului din jur începe sa arda.
Dupa 2 ore de condus, ajungem pe un alt platou. Autostrada trece printr-un peisaj lunar sapat între munti cenusii de un râu care are apa doar trei luni pe an. E întuneric si înaintam printr-o lume întunecata de cactusi si piatra. Se face întuneric bezna si dupa vârful unui deal întunecos, apare dintr-odata o lumina neobisnuita care iese din desert. Pare a fi o Fata Morgana a noptii, dar, dupa ce trecem de vârful dealului, vedem între muntii din desert, luminos ca un incediu în nisip, Las Vegasul. Un oras aproape fantomatic, care apare brusc si foarte dramatic din desertul pustiu al Nevadei. Ca un fel de cucui al unei civilizatii care a ajuns atât de departe, încât trebuie sa dea pe dinafara. Nu poti sa nu te întrebi ce l-a facut pe omul alb sa construiasca un asemenea colos în mijlocul unuia dintre cele mai uscate si mai fara de speranta deserturi. La început, un orasel al jocurilor de noroc si al pacatului care voia sa se ascunda, acum, o metropola de aproape 2 milioane de oameni. care a crescut ca o ciuperca în ultimii 10 ani. Ajungem pe „Strip“, bulevardul pe care sunt asezate toate marile lacasuri ale jocurilor de noroc. Dupa doua ore de plimbat prin Las Vegas canioanele ne dispar din cap, înlocuite unul câte unul de cazinourile luxoase si extravagante care se înmultesc si invadeaza desertul si simturile oricarei persoane ratacite în oras. În week end-ul acela, o jumatate de million de oameni din toata America venise în oras. Avioanele aterizeaza unul dupa altul pline la refuz aproape în mijlocul orasului. Ma ia cu ameteli urmarind fântânile arteziene de la Bellagio, care, pe muzica de Sinatra arunca în aer jeturi ritmice de apa. Peste tot un musuroi uman incredibil ce pare venit cu o treaba anume. Care-o fi oare? Vechile si noile hoteluri, care imita locurile si istoria lumii într-un kitsch si un lux împinse spre un sublim made in USA, reusesc pâna la urma sa-ti miste simturile si emotiile deja ametite. Asta. daca nu cumva ai lesinat între timp. Piramidele Egiptului, canalele si palatele Venetiei, Parisul cu Opera si Turnul Eiffel, Roma antica si, mai nou, hoteluri noi care te duc în China sau pe Luna, sunt amestecate de-a valma aici, în desert, într-un dezmat architectural si uman pe care natura, daca ar avea ochi si suflet, l-ar privi poate putin speriata. Totul pare nou, scos din cutie, curat si proaspat, vesel si pus pe petrecere. Un paradis facut de om, în care lacomia, desfrâul, nebunia si prostitutia nu se vad decât daca le cauti. Dar noi veniseram acolo sa ne simtim bine, doar cât sa participam la începutul petrecerii, fara sa ne jucam norocul la ruleta, fara sa încercam sa ne vindem sufletul, fara sa vedem spre dimineata casele de amanet asaltate de mii de oameni care îsi vindeau ce le mai ramasese. Plus ca, aici, nici nu risti sa fii asaltat de activisti stranii, pentru ca fumatul e permis peste tot!
Marile Canioane si minunile din jurul lor par, într-un fel, a duce, toate, la Las Vegas. Dar nu asa cum pe vremuri toate drumurile duceau la Roma! Foarte putini dintre milioanele de oameni care vin în Orasul Pacatului (Sin City) stiu sau le pasa ca doar la doi pasi de Las Vegas, în canioane, natura continua sa joace linistita la o roata a norocului, în care zarurile au fost aruncate cu milioane de ani în urma, iar bila neagra înca mai astepta cuminte sa se aseze.