S-a încheiat editia aXXI- a Festivalului National de Teatru. Zece zile de alergat cu sufletul la gura din spectacol în spectacol si, pentru cine a mai avut nervi, timp si picioare, din lansare de carte în conferinta, din conferinta în dezbatere si tot asa. Ca la orice festival de anvergura! Cu har si prezenta de scena, Alice Georgescu, noua directoare artistica si unica selectionera, a tinut un discurs inaugural deopotriva inteligent si placut, printre cele mai pertinente auzite vreodata. Dupa cum a fost si textul-argument din catalogul festivalului. Slava domnului ca FNT s-a întors la un catalog serios, abandonând brosuricile meschine din anii precedenti!
Indiscutabil, ecuatia Cehov – Andrei Serban din sectiunea principala, Cehoviziuni, pe care a mizat noua directoare artistica, a asigurat consistenta, valoare si, culmea!, diversitate. Desi m-am numarat printre nefericitii care, la montarile acestui regizor, nu au primit bilete decât la „Trei surori“, ar fi imposibil sa nu observ ca Andrei Serban, prezent în festival cu patru propuneri, „Unchiul Vanea“, „Strigate si soapte“ (ambele de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj), Trei surori“ (Teatrul National Budapesta) si „Ivanov“ (Teatrul „Bulandra“), în patru registre complet diferite, a probat înca o data faptul ca ramâne cel mai versatil regizor al momentului, dispus sa-si schimbe cu dezinvoltura limbajul cu fiecare nou spectacol. Drept e ca „Unchiul Vanea“ si „Strigate si soapte“, veterane în festival, nu au respectat criteriul ultimei stagiuni, aflându-se la a doua si chiar a treia participare în FNT, dar s-o recunoastem cinstit, reluarea lor a fost spre bucuria tuturor (sau macar a celor care au putut sa intre!). O decizie fericita a selectionerului, câta vreme spectacolele amintite se numara printre incontestabilii poli de valoare ai teatrului nostru în momentul actual. Lor li s-au adaugat productii de clasa si reala tinuta estetica, asa cum au fost „Mai întâi te nasti“, regia Radu Afrim, Teatrul „Andrei Muresanu“ Sf. Gheorghe, „Absolut!“, regia Alexandru Dabija, Teatrul ACT, „Îngropati-ma pe dupa plinta“, regia Yuri Kordonsky, „Însemnarile unui necunoscut“, regia Alexandru Darie (ambele de la Teatrul „Bulandra“), „Caligula“, Teatrul National Craiova si „Negutatorul din Venetia“, Teatrul „Tamási Áron“ Sf. Gheorghe (amândoua în regia lui Bocsárdi László) sau „Cântareata cheala“ si „Lectia“, în regia lui Victor Ioan Frunza, Teatrul de Comedie.
Sigur ca ramâne o întrebare deschisa: ce s-ar fi întâmplat daca nu ar fi existat montarile lui Andrei Serban care sa joace rolul de cheie de bolta a festivalului? Cum ar fi aratat FNT fara piesele sale de greutate? Probabil, ceva mai ponosit. Dar, având datele respective, selectia pare inatacabila. Cu alte cuvinte, nu prezinta riscuri majore. Însa, în arta, cine nu risca e pasibil sa ramâna la un nivel previzibil. Iar FNT 2011 pare sa fi eliminat orice bataie de cap. Fara propuneri contrariante, fara spectacole care sa genereze controverse, fara sa zgâltâie cât de cât orizontul de asteptare, lucrurile s-au mentinut într-un orizont oarecum comod estetic. În fond, cu totii stim cam la ce sa ne asteptam de la marii nostri regizori, mari personalitati, a caror stilistica se desfasoara în parametri deja cunoscuti. Prea putin suflu nou în acest FNT, prea putine sau deloc genuri proaspete. Exceptii ca „Mountainbikers“, în regia lui Radu Alexandru Nica, de la Teatrul German de Stat Timisoara, sau „9 grade la Paris“, un spectacol de Peter Kerek, propuneri cu adevarat noi si incitante, au parut, în ansamblu, parasutate de pe alta planeta teatrala.
Câteva regrete
Din ratiuni financiare, editia din 2011 a fost pagubita de participarea straina, în buna masura raspunzatoare de aerul neconventional al anilor trecuti. Fara Thomas Ostermeier, fara experimentele care adusesera suflul proaspat în editiile precedente, festivalul, ramas aproape eminamente autohton, nu a produs necesarele cutremure provocate de întâlnirile cu produsul cultural din spatii teatrale inaccesibile celor mai multi dintre noi. Cu o floare portugheza, chiar daca aceasta a dovedit energie si calitati exceptionale, ca actrita Carla Galvao din „Povesti calatoare – Capul Verde“, nu se face primavara la Bucuresti! În plus, locul marilor teoreticieni sau practicieni de la dezbaterile cu invitati straini din editiile anterioare, ca Aleks Sierz sau Richard Schechner, le-au luat nume precum Cristopher Wynn, director de dezvoltare si parteneriate la Edinburgh.
O alta mare absenta a FNT 2011 a constituit-o o triada pasibila în teatrul românesc de unitate stilistica si, caz singular, de adevarat grup estetic. Cu o singura exceptie, „Metoda“, regia Theodor Cristian Popescu, Teatrul „Nottara“, selectionerul a eradicat complet (si nu tocmai spre câstigul festivalului!) generatia Vlad Massaci, Cristi Juncu, Andreea Vulpe. Desi cea din urma a montat un „Pescarusul“ la Teatrul „Toma Caragiu“ Ploiesti care servea perfect temei, îndeplinind rigorile valorice cuvenite unui festival national mai mult decât – sa zicem –, „Macbeth“! Dar, sigur, Macbeth de la Teatrul National e jucat de actorul si revolutionarul Ion Caramitru, director la TNB (unde functioneaza si selectionerul festivalului), si presedinte UNITER, principalul co-organizator al FNT-ului. Si „din dilema aceasta“ pare ca nu vom mai iesi vreodata, caci nici un selectioner din teatrul românesc (domeniu cu razbunari perfide si pe termen lung) nu va rupe pisica. Activând în sistem, depinzând de banii si gratiile acestuia, nici unuia nu-i va fi permisa selectarea exclusiva a spectacolelor valoroase din momentul respectiv. Fiecare e condamnat la compromisuri mai mici sau mai mari si la un slalom strategic, pe de o parte, între teatrele ce jongleaza cu mecanismele financiare si de putere ale sistemului, adica cele ce au pretentia sa iasa la numaratoare macar cu un spectacol, pe de alta parte, între regizorii trecuti pe lista greilor sau a favoritilor. Iar daca starurile se nimeresc în teatrele care trebuie neaparat bagate în seama, gen Purcarete – teatrul din Sibiu, Dabija – teatrul din Brasov, atunci selectionerul poate respira usurat, caci s-a luat de o grija, bifând linistit si teatrele, si vedetele. Paradoxal, nu totdeauna astfel de determinari au consecinte negative. Exemplul sta în puternica tusa maghiara din editia aceasta, datorata pesemne „obligatiilor“ fata de Ministerul Culturii, principalul finantator, condus de Kelemen Hunor. Rezultatul e pozitiv întrucât productiile semnate de artistii maghiari au în nenumarate cazuri greutate estetica. Mai frumos si poate mai putin oportunist ar fi fost ca productiile semnate de maghiari sa fi stârnit acelasi interes printre selectioneri si în anii precedenti.
O sectiune vaduvita si ea anul acesta a fost cea a dansului. Oricât de bune au fost cele patru spectacole mari si late, unele indiscutabil apreciate de public, modulul nu a avut nici pe departe savoarea anilor trecuti când, organizat împreuna cu CNDB, a gazduit productii straine dintre care unele de-a dreptul de neuitat.
Cea mai mare hiba
Marea, imensa hiba a festivalului ramâne, ca si la editiile precedente, problema accesului publicului la spectacolele care se joaca pe gradene. Si aproape toate spectacolele valoroase se joaca pe gradene, adica cu un public de saptezeci – o suta de spectatori! Nu e în intentia mea sa reiau simulacrul de dezbatere din anii trecuti care a populat cu o frecventa înduiosatoare paginile cotidianelor: daca FNT se adreseaza cu precadere publicului avizat (semnatara acestor rânduri si altii din aceeasi „tagma“ nu au primit loc la aproape nici unul dintre aceste spectacole, dar poate nu s-au avizat destul) sau publicului larg. Or, în coatele si ghionturile vehemente, cu nasturii rupti si pantofii scofâlciti de tocurile partenerelor de spectacol, cu zbateri demne de o epopee pentru a patrunde în strâmtele culoare prin care se intra, nici iubitorii de teatru nu s-au simtit prea rasfatati.
Daca exista spectacole-vedeta la care lumea vrea sa intre cu orice pret, daca ele reprezinta cazul fericit care întruneste elogiile criticilor si foamea de capodopera a publicului, pentru ce nu sunt asumate ca atare si programate în fiecare zi pe toata durata festivalului? Acesta ar fi un pur act de responsabilitate estetica. Daca „Unchiul Vanea“, „Strigate si soapte“, „Mai întâi te nasti“, „Absolut!“, „Negutatorul din Venetia“, „9 grade la Paris“ se joaca cu o sala de saptezeci de locuri, când la o reprezentatie normala intra câteva sute de spectatori, cei care ar participa la primele cinci-sase reprezentatii cu gradene de abia ar acoperi o sala normala. Asta în conditiile în care spectacolele jucate în registru normal se bucura de câte doua reprezentatii! Pentru cei ce se înghiontesc pe la usi, iar unii – multi, din pacate! –, ramân pe dinafara, festivalul risca sa se transforme din bucurie estetica în lingurita amara de umilinta si de încalcare a demnitatii (nu grava, dar în tot cazul memorabila si neplacuta!). O prietena actrita mi-a marturisit ca încercând sa intre la „Unchiul Vanea“ a fost bruftuluita în ultimul hal de bodyguarzii de la intrare si ca ar fi înteles si s-ar fi retras din aceasta aventura daca refuzul ar fi fost exprimat într-o maniera cât de cât civilizata! O actrita de mare valoare a Teatrului Odeon, unde se juca spectacolul, spera sa se strecoare înauntru la pauza. Visul nu i s-a împlinit. Iar exemplele continua într-o lista infinita.
Despre limba si stil
Si acum o scurta observatie lingvistica. Daca în mandatul precedent, cel de trei ani, al Cristinei Modreanu, FNT dadea semne ca a uitat sa mai vorbeasca pre limba româneasca, tinând-o numai cu module ca Romanian Showcase, fara nici un echivalent în graiul matern, anul acesta, cel putin în terminologia avansata de festival, pare ca ne-am întors cu vreo suta de ani în urma. O sa spuneti ca daca lucrurile prezentate sunt de valoare, cine ce grija are sub ce umbrela lingvistica circula evenimentele. Da si nu, câta vreme stim bine cu totii ca formele de expresie sunt organisme a caror treaba nu e alta decât sa traduca forma mentis. Cu alte cuvinte, sa dea seama de mentalul vremii, al organizatorilor, al celor care au puterea (cu ghilimelele si referinta culturala de rigoare) sa dea nume lucrurilor. Nu ca m-am trezit eu ca „voi progres (lingvistic) cu orice pret“, dar în lumea globalizarii de azi, când toata lumea vorbeste pe limba Internetului, cu doua cuvinte în româneste si unul în englezeste, daca o întreaga serie grupeaza evenimente sub numele de „Divanele FNT. La sfat cu artistii“, expresia poate fi suspectata de un iz arhaic întepator. Divan, cuvânt care intra în identitatea noastra literara în 1698, odata cu „Divanul sau gâlceava înteleptului cu lumea“ de Dimitrie Cantemir, functiona ca un termen de mare glorie si forta de expresie prin epoca „Ciocoilor vechi si noi“, adica a primului roman românesc scris cap-coada. Nu, zau, în era auditorilor, a consilierilor si a consultantilor (chiar si cuvântul „sfatuitor“ pare sa aiba azi o circulatie mai restrânsa“), ati mai auzit pe cineva folosind locutiunea „la sfat cu“? Or, asa cum se vede din rândurile de mai sus, numele modulului se asorteaza bine cu atmosfera generala. Despre spectacolele care au contrazis-o cititi în numerele viitoare.
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 350