Filosofi si antifilosofi

Speculatie arbitrara, ininteligibila, despre „cauze finale“, „quiditati“ si „forme“; discurs stufos pigmentat cu bizare inventii terminologice – cam aceasta era imaginea pe care o inducea filosofia de tip scolastic in constiinta umanistilor din zorii epocii moderne. Subordonata autoritatii sanctificate a lui Platon si Aristotel, ferecata in „tomuri greoaie si posace“, aceasta intelepciune suprema despre realitatea supra-sensibila nu parea sa aiba cine stie ce ecou dincolo de semiobscuritatea chiliilor monahale.
Montaigne: „aratari firesti si la indemâna“
Lorenzo Valla, Erasmus din Rotterdam, Rabelais s-au numarat printre cei dintâi critici ai filosofiei zamislita in tipar onto-teologic. Rabelais, considerat un Aristofan modern, s-a servit in acest scop de mijloacele artei literare. A mobilizat cu neostoita verva resursele comicului (impins uneori pâna la grotesc). Intr-un loc povesteste cum a fost „dascalit“ Gargantua de catre un teolog sofist, magistrul Toval Olofern. Elevul a fost pus sa invete pe de rost alfabetul, apoi sa buchiseasca gramatica latineasca si „alte câteva carti la fel de nefolositoare“ cum sunt cele „ale unor mari filosofi si invatati ca: Vâlvainvânt, Zaplan, Prisosici, Matahala, Gura-de-vaca, Flecustet si ale multora inca.“ In acest vesmânt, deopotriva excentric si solemn, filosofia parea ca vine din alta lume, caci nu se potrivea deloc nevoilor vietii obisnuite. Pentru invatacel, metodele artei dascalicesti, ce trebuiau urmate fara crâcnire, nu numai ca erau resimtite ca o tortura, dar noima celor predate prin mijlocirea acestor canoane era greu de intrezarit. Gargantua, odrasla lui Grandgousier, a ajuns sa turuie continuturi nedigerate, fara ca mintea si sufletul lui sa se fi impodobit cu vreo zestre de soi – cunostinte, virtuti ori bune purtari. Nu e de mirare ca rezultatul acestor penibile straduinte, care au durat „mai bine de optspe ani si unspe luni“, a fost dezastruos: Gargantua a ajuns „cam scrântit, prostovan, cu capu-n nori si gura casca.“ Frumos bilant! In aceste conditii, orice om cu scaunul la cap se putea intreba: la ce e buna filosofia?
Inevitabil, Montaigne trebuie sa-si fi pus si el aceasta intrebare, cel putin in ceasurile de dulce ragaz când zabovea „singur si netrebuincios“ in biblioteca din turnul castelului sau. Autorul celebrelor „Eseuri“ nu fetisiza cartile, nu vedea in ele un substitut al vietii. Era de parere ca filosofia adunata in carti e un tezaur de intelepciune, dar nu trebuie sa ne incarcam mintea cu vorbele de duh ale altora numai pentru a câstiga fala. Aceasta ar fi o simpla „indestulare carturareasca“ a mintii, cea mai suparatoare dintre „indestulari“. El insusi s-a multumit sa „ciupeasca“ din antici, nu sa le recite invataturile. Stiinta purtata pe vârful buzelor, care nu a trezit in noi nicio virtute, e curata desertaciune: „A sti pe dinafara nu inseamna a sti… Taria, credinta, cuvântul drept sunt adevarata filosofie; celelalte stiinte, care au alta tinta, nu sunt decât spoieli“. Cum omul e facut pentru fapta iar inclinarea lui fireasca e placerea si bucuria de a trai, inseamna ca rostul filosofiei e sa ne insenineze viata, nu sa ne incrunte si sa ne intristeze. Pentru aceasta e necesar insa ca filosofia sa nu se piarda in nascociri abstracte si in cuvinte fara noima, ci sa lucreze cu „aratari firesti si la indemâna“. Nu trebuie sa ne amageasca, facându-ne promisiuni pe care nu le poate tine, singura ei tinta trebuie sa fie aceasta: sa trezeasca in noi virtutea si sa mijloceasca – prin sanatatea sufletului – sanatatea trupului. Rostul filosofiei este sa ne ajute sa asimilam gândul mortii in substanta insasi a vietii; abia atunci aceasta si-ar capata intreaga ei valoare. Nu moartea e raul in sine, ci a trai rau.
Pascal: omul ca fiinta decazuta
Spre deosebire de Montaigne, in scrierile caruia nelinistea si amaraciunea indoielii se impleteau cu o unda de voiosie, izvorâta din placerea de a trai, Blaise Pascal a afisat morga si chiar stilul de viata ale unui „intristat“. Nici nu e de mirare de vreme ce a abordat problema conditiei umane prin prisma unui referential impozant: cel cosmic-religios, al valorilor absolute. Pentru Pascal, ca apologet crestin omul e o fiinta decazuta, incapabila sa se implineasca prin propriile forte. Traieste in ratacire, „nu stie pe ce treapta sa se aseze“. Sfâsiat de contradictii, adunând in el deopotriva mizeria si maretia, omul ramâne o fiinta „de mijloc“ plasata intre infinit si neant. Bântuit de vanitate si inclinat spre placeri frivole, omul e intr-o permanenta agitatie, cauta cu nesat activitatea, divertismentul, jocul – toate acestea cu unicul si obsedantul scop de a fugi de sine, de a se elibera de povara sinelui. Dar nu este tocmai filosofia calea recuperarii sinelui si, in ultima instanta, usa ce-i este deschisa spre eternitate? Pascal s-a aratat sceptic in privinta foloaselor filosofiei. Convingerea lui era ca filosofia nu poate satisface nevoia de certitudine, cu atât mai putin nevoia de mântuire a sufletului. Ea ne ofera spectacolul dezolant al unor controverse fara sfârsit. In argumentarile lor iscusite, filosofii grupati in tabere opuse se sprijina totusi unii pe altii, numai ca o fac intr-un mod parazitar, pentru a-si furniza iluzia triumfului asupra adversarilor. Prin urmare, aceasta dialectica perfida nu serveste adevarului. Nici dogmatismul, nici scepticismul (pironismul) nu reprezinta solutii viabile, astfel ca „suntem incapabili de a nu dori adevarul si fericirea; insa nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire“. Sectarismul, relativismul si neputinta transforma filosofia intr-un obiect al deriziunii. Dar, e de parere Pascal, „cine-si râde de filosofie filosofeaza cu adevarat.“ Despartirea pascaliana de filosofie, implica in ultima instanta despartirea de Dumnezeul savantilor si filosofilor si contopirea cu Dumnezeul biblic (al lui Avram, Isac si Iacob).
In celebrele sale „Scrisori filosofice“, Voltaire l-a numit pe Blaise Pascal „sublimul mizantrop“, lasând sa se inteleaga faptul ca personalitatile lor sunt structurate in registre complet diferite. Ca si ilustrii sai predecesori, Voltaire a pus in discutie legitimitatea metafizicii ca forma a cunoasterii. S-a numarat printre criticii filosofiei de sorginte scolastica, inca dominanta in epoca sa. Vedea in ea un amestec indigest de dogmatism crestin si speculatie incontrolabila din care, de regula, isi trag radacinile fanatismul si intoleranta sau din care emana falsa intelepciune de tip panglossian.
Un nou ideal de cunoastere
Dar motivatia criticii formulata de Voltaire a fost alta decât cea a lui Pascal. Mai precis, Voltaire a intreprins aceasta critica a vechii filosofii nu in numele exigentei mântuirii omului, ci al unui nou ideal de cunoastere inspirat de scrierile lui Francis Bacon, John Locke si Isaac Newton. Pornind de la ideile acestora, in cuvinte nepretentioase, limpezi, Voltaire isi formuleaza crezul epistemologic: „eu nu pot judeca decât conform celor vazute si conform cu ceea ce mi se pare cel mai probabil“; ma bizui pe ceea ce „mintea mea poate descoperi prin ea insasi“; nu revelatia este sursa cunoasterii, ci „propriile mele lumini, dorinta de a cunoaste câte ceva si sinceritatea inimii mele“. Fara a absolutiza puterea ratiunii, Voltaire se explica: „Ii pun la incercare puterile nu pentru ca o cred in stare sa duca aceste poveri uriase, ci ca sa o intaresc prin acest exercitiu si ca sa aflu pâna unde poate merge „ („Tratat de metafizica“). E aici un limbaj care anunta oarecum criticismul kantian.
Epistemologia empirista, asociata metodei inductive si experimentale, dar si utilizarii aparatului matematic in formularea legilor naturii, a constituit noua filosofie in a carei promovare s-a angajat Voltaire, alaturi de multi alti filosofi din secolul XVIII. Voltaire a pus in joc intreaga sa inteligenta, imensul lui talent literar si inepuizabila-i ironie, impinsa deseori pâna la sarcasm, pentru a discredita pretentia teologiei de a furniza fundamentele incontestabile ale stiintei. El a respins categoric asa numita „fizica biblica“. Considera ca inventii nastrusnice precum „astro-teologia“, „fizico-teologia“, „hidro-teologia“, „insecto-teologia“ etc. reprezinta „un produs monstruos al spiritului teologic, un bastard nascut din legatura stiintei cu credinta“. Voltaire intelesese bine noua stare de lucruri din stiinta veacului sau: sosise vremea ca natura sa-si dezvaluie misterele in fata intelectului omenesc fara niciun amestec al revelatiei. In „Filosofia luminilor“, Ernst Cassirer a evocat lupta tenace a lui Voltaire pentru emanciparea stiintei naturii de sub influenta teologiei: „Spiritul neobosit al lui Voltaire nu s-a linistit – munca lui s-a extins pe o perioada mai mare de o jumatate de secol – pâna când nu a demolat piatra cu piatra intregul acestui sistem. Aceasta opera de distrugere a fost preconditia pentru noua constructie a fizicii“ .
Pe de alta parte, critica lui Voltaire izvora dintr-o noua conceptie cu privire la finalitatea sociala a cunoasterii. Filosofia teologala obsedata de producerea argumentelor ontologice ale existentei lui Dumnezeu, de problema naturii sufletului, de ierarhia sferelor celeste ori de subtilitatile lingvistice ale sfintei scripturi era incapabila sa sustina proiecte de ameliorare a vietii oamenilor si tocmai din aceste motive lui i se parea nu doar sterila, ci profund pernicioasa. Spinoza, Leibniz, Wolf erau, fara indoiala gânditori profunzi, admirabili in multe privinte, dar metafizica lor se infatisa ca o constructie prea abstracta in raport cu imperativele curente ale vietii. Pretentia lor, si a altora, de a accede la adevarul absolut, de a dezlega toate misterele lumii, ca si când ar fi fost sfetnici ai divinitatii, i s-a parut de-a dreptul ridicola. Pentru Voltaire (ca si pentru Montaigne), „adevaratul filosof“ vorbeste limba inteligentei practice, limba omului obisnuit. Rostul filosofiei este sa ne vindece de superstitii si intoleranta, sa ne dezlege mintile, sa ne faca munca mai rodnica si mai placuta. Pe scurt, sa ne orienteze in actiune si in viata. Actiunea cere angajare, hotarâre, fermitate; puseurile dubitative, rafinamentele sofistice, abuzul distinctiilor terminologice ii sunt fatale. Actiunea poate fi bine servita doar de o filosofie simpla si clara. Influentat de Descartes, Voltaire a pretuit (chiar a privilegiat) simplitatea, claritatea, concizia. Chiar daca vizau lumea eterata a ideilor, acestea erau valori compatibile cu spiritul pragmatic burghez, in plina afirmare in epoca, dar si cu felul de a fi al lui Voltaire, ca om.
Cine sunt „antifilosofii“
Senzualismul lui Locke si scepticismul lui Hume, raspândirea deismului, cu deosebire in mediile cultivate, deschisesera drum procesului de eliminare a transcendentei din schema explicativa a lumii. Acestea au fost percepute ca un atac la adresa catolicismului apostolic si roman, dar si la adresa absolutismului monarhic. Era de asteptat ca in secolul supranumit „al filosofilor“ sa se inregistreze si contraofensiva celor ce si-au zis antifilosofi. Cum filosofia devenise o problema de opinie publica, mai ales in Franta, les philosophes – Diderot, D’Alembert, La Mettrie, Condillac, Helvétius, d’Holbach, Voltaire, Rousseau s.a. – erau vedetele zilei, ideile lor circulau cu repeziciune, stârnind frisoane – admiratie, pentru unii, indignare, pentru altii.
Cine erau antifilosofii? Erau adeptii „luminilor teologice“ care doreau sa-i contracareze, chiar sa-i elimine, daca se putea, pe cei ce aparau „luminile filosofice“. Luminile supranaturale contra luminilor naturale ale Ratiunii – aceasta era esenta conflictului. Referindu-se la armata eterogena a antifilosofilor, Michel Onfray alcatuieste urmatorul inventar: „iezuiti, bigoti, jansenisti, apologeti, academicieni, tragedieni, poligrafi, clerici care apara cu totii din rasputeri religia crestina, dar si temeiul aliatei sale dintotdeauna, monarhia“. Mai concret: Jacob Nicolas Moreau, Jean Fréron, Jean-Jacques Lefranc, Abraham Chaumeix, Charles Palissot, abatele Pellegrin, parintele Gerdil si multi altii, de care astazi aproape nimeni nu mai vorbeste. Nu erau de talia lui Bossuet, Fénelon sau Pascal; chiar daca unii dintre ei aveau talent, le lipsea totusi geniul. Impotriva adversarilor s-au folosit de toate „armele“ ce le stateau la dispozitie: predici, scrisori, articole volante, pamflete, piese de teatru, dizertatii academice, tratate. Pentru discreditarea filosofilor, considerati mult prea vorbareti si plini de ei insisi, Jacob Nicolas Moreau a lansat porecla „cacuaci“; Palissot i-a urcat pe scena intr-o comedie ce-i infatiseaza pe filosofi intr-un mod grosolan caricatural (personajul ce-l reprezinta pe Roussseau intra in scena in patru labe mâncând salata).
Antifilosofii se temeau cel mai mult (aveau si motive serioase!) de pana lui Voltaire. Epigramele, comediile, dialogurile si povestirile lui satirice aveau pentru ei un efect devastator. Intr-o epigrama ce s-a bucurat de mare succes printre parizienii aflati in tema cu amintita disputa se spunea: „Intr-o zi, intr-un cotlon / Un sarpe il musca pe Jean Fréron; / Ce credeti ca s-a-ntâmplat? / Sarpele a cazut lat!“. Dupa ce a fost jucata comedia „Les philosophes“ a lui Palissot, Voltaire a pus la cale riposta partidei filosofilor cu piesa sa „Le Café ou L’Écossais“, in care Fréron apare sub numele de Wasp (viespe, in engleza).
„Cacuaci“ si „anticacuaci“
Sa incercam sa intelegem miza disputei dintre „cacuaci“ si „anticacuaci“ de la autorul „Dialogurilor crestine“. In primul dintre aceste dialoguri, purtat intre un preot si un enciclopedist, Voltaire abordeaza tocmai tema „razboiului“ iscat intre autoritatile ecleziastice si noii philosophes. Dând glas opiniilor exprimate de oficiosul catolic numit „Jurnalul crestin“, preotul recunoaste: „am declarat un razboi vesnic tuturor celor care examineaza, discuta, aprofundeaza, rationeaza, scriu, si, inainte de toti, enciclopedistilor“. In al doilea dialog, de aceasta data purtat cu un pastor protestant, acelasi preot catolic ii propune interlocutorului depasirea diferendelor lor doctrinare si sustinerea unui plan comun de nimicire a filosofilor: „sa-i exterminam pe filosofi: impotriva lor totul este permis; sa le punem in spinare crime, blasfemii; sa-i predam guvernului ca dusmani ai religiei si ai autoritatilor; sa-i atâtam pe magistrati sa-i pedepseasca, promitându-le mântuirea; si daca se opun intentiilor noastre pioase, sa-i stigmatizam pe enciclopedisti in scrierile noastre, sa aruncam blestemul asupra lor din amvon si sa-i urmarim neobosit“.
De ce atâta inversunare? Ce motive sau interese intretineau contestarea violenta din partea ambelor tabere, dorinta de anihilare a adversarilor? In definitiv, de ce era considerata „Enciclopedia“ „cartea cea mai primejdioasa care a fost scrisa vreodata“? O analiza atenta a articolelor din „Enciclopedie“ arata ca acest monument editorial, care trece drept model al modernitatii, al liberalismului si al avangardei spiritului din veacul al XVIII-lea, nu e in totalitate asa ceva. Nici nu avea cum sa fie, de vreme ce teologii isi au portia lor de discurs, isi afirma nestingheriti crezul in paginile acestei lucrari de interes public. Enciclopedia nu neaga existenta lui Dumnezeu, ateii sunt prezentati ca indivizi odioasi care trebuie pedepsiti, chiar „dati pierii“. Si atunci, de unde asa-zisul „pericol“? Din dialogurile lui Voltaire, ticluite, neindoielnic, in intentie propagandistica, dar nu lipsite, prin aceasta, de adevar, aflam ca nu atât pentru continutul ca atare al textelor incluse in acest ambitios compendiu al cunoasterii, cât mai ales pentru rolul de ultima instanta atribuit ratiunii in fundamentarea cunoasterii si a vietii oamenilor. Autoritatea ratiunii contra autoritatii dogmelor, libera examinare a faptelor contra credintei oarbe in minuni – iata in ce consta spiritul proiectului iluminist. Or, tocmai acest spirit sintetiza marul discordiei. Adevarata motivatie a luptei este dezvaluita in cele din urma chiar de catre preotul catolic, in reprosul adresat enciclopedistilor: „ati dori sa aveti privilegiul de a examina, de a gândi voi insiva si de a smulge ecleziastilor dreptul stravechi de a gândi pentru dumneavoastra si de a va conduce“.
Cuvinte simple, mesaj cât se poate de limpede, ce corespundea modelului de inteligibilitate râvnit de Voltaire. Prin urmare nu era vorba de o simpla ciondaneala intre carturari, de gâlceava iscata in jurul unor subtilitati conceptuale ori datorata unor nepotriviri de limbaj. Miza „razboiului“ era de alta natura. Ea viza ceva mult mai important, chiar decisiv pentru soarta omului modern: era vorba de chestiunea „administrarii“ gândirii, de controlul exercitat asupra constiintelor. Pe scurt, la mijloc se afla nici mai mult, nici mai putin decât chestiunea puterii. Puterea „spirituala“ era cheia de acces spre puterea politica. Cel putin de la Machiavelli incoace acest adevar e bine cunoscut. Cine detinea monopolul celei dintâi isi asigura totodata exclusivitatea asupra celei de-a doua. Or, cei ce doreau sa instaureze „imperiul ratiunii“ amenintau tocmai acest monopol al autoritatii ecleziastice, a carui pretentie de legitimitate se sprijinea pe traditie, pe dogma. „Écrasez l’infâme!“ a devenit strigatul de lupta a lui Voltaire.
Un Dumnezeu atenuat
Si totusi, ar mai fi de lamurit un lucru, nu lipsit de importanta: Voltaire credea in Dumnezeu; impartasea convingerea ca religia e numai buna pentru a tine poporul („gloata“) in ascultare; in ce priveste libera cugetare, ea trebuia sa ramâna privilegiul elitei intelectuale ce frecventa saloanele doamnelor din inalta societate, deci nu un drept universal. Acestea erau principalele elemente impartasite in comun cu adversarii sai. Si inca ceva: ii unea dispretul, chiar ura fata de atei, convingerea ca ateismul interzice orice moralitate. „Pacatul“ de care se facea totusi vinovat Voltaire in ochii antifilosofilor radicali era deismul, doctrina incompatibila cu fondul dogmaticii teiste. Ca si Montaigne, predecesor pe care l-a admirat, dar mai ales asemenea multora dintre contemporanii lui „luminati“, Voltaire credea intr-un Dumnezeu oarecum atenuat, care nu controleaza lumea in toate amanuntele ei, pâna la cele mai triviale detalii; un Dumnezeu care „a pus in miscare orologiul lumii“, dar nu intretine o relatie de cauzalitate directa si scrupuloasa cu cotidianul. Nu credea in minuni si in nemurirea sufletului. De aceea, solutia crestina de viata, adoptata de Pascal, ii ramâne straina: sa nu pariem pe absolut; fara profetii miraculoase, fara efuziuni mistice, fara extazieri schizoide. Sa ne acceptam conditia, ameliorând ceea ce sta in puterea noastra. Sa ne cultivam gradina, sa ne bucuram de ceea ce avem, sa muncim, lasându-ne condusi de „lumina naturala“ a propriei ratiuni. Sa nu ne dam de ceasul mortii câta vreme suntem vii. Sa nu ne plângem de mila in contul raului ce va sa vina, ceea ce ne-ar impiedica sa gustam frumusetea si placerea vietii.