PALMARES – CANNES, editia a 64-a (11 – 22 mai 2011)
Americanii continua sa triumfe cu o noua Palme d’Or
Era cam greu de crezut ca avându-l la prora pe Robert De Niro, juriul va îndrazni sa considere alt film mai bun decât cel palmdorizat – „The Tree of Life“ de Terrence Malick. Debarcarea americana pe Coasta de Azur a filmului mondial s-a soldat cu multe victorii: vreo douazeci de Palme d’Or, fata de doar unsprezece ale francezilor si de zece acordate italienilor. Nu cunosc si nu ma apuc acum sa o fac eu însumi, dar ma tem ca si la capitolul presedintilor de jurii statistica ar arata ca daca nu sunt cei mai numerosi în toata istoria, în ultimii ani, americanii s-au instalat, cum se zice, cu arme si bagaje în cea mai râvnita dintre functiile fiecarei editii, aceea de presedinte de juriu, de preferinta la Competitia oficiala.
Pâna la urma este cât se poate de normal. Cu vedetele lor extraordinare, cu regizori unul si unul, americanii sporesc imens glamour-ul manifestarii, iar de multe ori filmele aduse de dincolo de Pacific sunt provocari de luat în seama pentru multimea cinefila, ca si pentru garda jurnalistica în vânzoleala ei teribila. Ceva anume îi sensibilizeaza si pe criticii esteti, chiar daca unii au gasit mai subtila cosmogonia „larsvontrier“-eana fata de aceea imaginata de un cineast-filosof, cu studii la Harvard, cu o bursa la Oxford, cu o experienta de analist de filme (la „Life“ si „The New Yorker“) si cu o activitate profesorala la American Film Institute, precum Terrence Malick. Timid si sofisticat, acesta nu a onorat invitatia la Cannes, prins cumva în nelinistile legate de noua sa creatie, abia a cincea din filmografie. Urmatorul titlu, provizoriu, suna destul de incitant – „Untitled Love Story“.
Abil, De Niro a stiut sa construiasca fatada speciala a palmaresului sau. A spus, mai întâi, ca filmul lui Malick nu poate sa scape Palme d’Or. La gala finala a subliniat ca locul de frunte acordat pentru „The Tree of Life“ se justifica prin amploarea acestuia. Într-adevar, povestea se duce mult înapoi, în timp, de la Texasul anilor 50 la epoca dinozaurilor, si nu doar splendoarea vizuala si intensitatea rafinata a emotiilor ori calitatea universala a misterului sunt de natura sa justifice valoarea acestuia. Este o opera de reflectie, autorul fiind, în singularitatea sa speciala, un gânditor al ecranului, fara a se îndeparta prea mult, tocmai prin anvergura naratiunii sale, de caracterisicile marii productii, evidente la stilul hollywood-ean. Pe de alta parte, felul în care reinventeaza propriul limbaj cinematografic – spre a-l canaliza catre nevoile unei montari grandioase, plina de fastul erelor geologice, ca si al civilizatiilor, de la care poate pleca apoi cu dezinvoltura catre zonele de intimitate –, demonstreaza capacitatea de a stapâni cu brio elongatiile periplului sau, derulate atât în macro cât si în microcosmos. Nu este chiar la îndemâna oricui atare performanta. S-a priceput nu doar sa-si scrie scenariul pe care l-a si realizat, dar a compus distributia în aceeasi maniera, îmbinând experienta si faima unui Brad Pitt cu prestatia frustra, dar adecvata, a unor necunoscuti de la fata locului. Si-a asociat intreprinderea personala cu specialisti în efecte digitale, pentru care numele lui Donald Rosenfeld, de pilda, reprezinta o garantie.
Desigur, putem lua palmaresul lui De Niro si în sensul ironic pe care îl insinuau cronicarii de la „Le Monde“, ca fiind vorba de o împacare între cosmic si comic. Mai mult, ducând lucrurile mai departe, cu aluzia ce nu poate fi ignorata, s-a ajuns la o conciliere între cele doua principale pretendente la primul loc, ambele având cam aceeasi tema, doar ca privite din perspective diferite, daca nu diametral opuse. Malick concluzioneaza asupra „Arborelui vietii“, pe când Lars von Trier vede Apocalipsa prin înghitirea Pamântului de catre imensa planeta vorace ce da si titlul filmului sau – Melancholia. A spus-o cu întelepciune De Niro. „Melancholia“ este ceea ce este si s-a facut ceea ce s-a facut. Adica, fara a ne scapa ambiguitatea din parafraza de mai sus, filmul danezului cam atâta merita, un premiu de interpretare pentru Kirsten Dunst. Mai stii, totusi, care ar fi fost configuratia palmaresului daca nu ar fi aparut nefericitul episod al conferintei de presa, când Lars si-a adus aminte ca mama sa era nemtoaica? Si, mai ales daca, dupa cum bine remarca la un moment dat Catherine Deneuve, regizorul ar fi evitat sa se lanseze în a da raspunsuri la provocari evidente? Asa putem crede ca, neacordându-i-se nimic filmului sau regizorului, premiul feminin trece ca unul de consolare, urmând punitiei generalizate, cu atitudini dintre cele mai diverse: de la murmurul actritei premiate, Kirsten Dunst, care ar fi spus „Oh, my God“, la pumnul în fata pe care, de-ar fi fost în acel moment la Palais, i l-ar fi administrat, conform propriilor declaratii, producatorul sau, vechiul colaborator, Peter Aalbaek Jensen.
Sa nu trecem nici peste faptul ca de fiecare data la Cannes Lars von Trier este el însusi provocatorul de serviciu. Se vede ca se pricepe sa socheze, dar nu detine, deocamdata cel putin, si abilitatea de a nu cadea atât de usor în capcana aceluiasi retetar, atunci când si lui i se pregateste postura de victima. Si reactia lui post factum a deranjat oarecum. El s-a scuzat, este adevarat, fara a uita sa mentioneze ca asa ceva nu s-a mai petrecut vreodata, anume ca un cineast sa fie declarat „persona non grata“ în chiar timpul desfasurarii manifestarii, subliniind, totusi, ca festivalul este pentru filme, iar nu pentru realizatori. Premiul acordat, fie el si altul decât cel la care s-a sperat, nu-i da dreptate lui Claude Lelouch care considera ca prin cele întâmplate la Cannes Lars von Trier si-ar fi semnat nici mai mult, nici mai putin decât „sinuciderea cinematografica“. Premiul în sine poate fi luat si ca o dovada ca momentul critic a fost depasit…
S-a mai vorbit, mai mult pe la colturi, de o împacare între partea americana si partea europeana, recte franceza, a juriului, si nu doar de ceea ce ar fi putut sa fie cu adevarat concilierea genurilor: drama cosmogonica si comedie a lucrurilor marunte. S-a evitat alonja spirituala, ca si aceea stiintifica, a geriatriei. Nici Nanni Moretti cu „Habemus Papam“ (si nici macar, aproape de necrezut, Michel Piccoli, cu uriasul sau talent), nici Pedro Almodovar („La piel que habito“), si nici tandretea plina de umor, demonstrata din nou de Aki Kaurismaki („Le Havre“), nu au fost pe lista mare. Ultimul i-a cucerit pe fiprescieni, care i-au acordat premiul lor, ca si pe ecumenici, acestia atribuindu-i una din cele doua mentiuni. S-a dovedit hotarâtor, cumva, contextul calatoriilor spatiale. S-a proiectat o noua versiune a celebrului film al lui Méliès, „Voyage dans la lune – en couleur“ (1902), s-a marcat trecerea a patru decenii de la premiera altui film de referinta („Portocala mecanica“), autorul acestuia, Stanley Kubrick, semnând si memorabila „Odisee spatiala – 2001“.
La un moment dat plutea în aer febrilitatea unei performante, sa-i spun, „palmaresiene“. Cei doi Dardenne, Jean-Pierre si Luc, au fost la doar o aruncatura de bat de a obtine cea de-a treia Palme d’Or. Filmul lor, „Le gamin au velo“ parea sa adune destule voturi, dar n-a fost sa fie decât Marele Premiu, si acesta împartit (dupa o aprobare speciala a directiei festivalului care, se stie, nu agreaza formula „ex-aequo“) cu „Once A Time In Anatolia“, al turcului Nuri Bilge Ceylan. Povestea simpla din „Drive“ (regia – Nicolas Winding Refn), plina de nerv, dar si de sensibilitate, evocând experienta unui cascador (sofer) singuratic, ecranizare a unui roman de serie, trece granita genului spre a atinge zone de interes mai larg. Pentru „stilul sau vizual“, juriul nu a ezitat sa-i acorde Premiul de regie.
Fixata într-una din liniile tematice ale editiei 2011 – privitoare la copilarie si la privatiunile legate de adolescenta (excelent cap de serie la acest capitol ne-au oferit cei doi frati belgieni, cu povestea lor despre „pustiul cu bicicleta“, refuzat, alungat de tata, dar atasându-se, cu timpul, de o necunoscuta, femeie generoasa si iubitoare ce le devine si tata si mama) –, productia franceza „Polisse“ s-a aratat tulburatoare în radiografia realizata prin ochii Brigazii de protectie a minorilor. Regizoarea Maiwenn (un pseudonim) nu a demonstrat numai sensibilitatea feminina, materna ori surorala necesara, dar a stiut sa decupeze si sa ierarhizeze ingenios liniile psihologice, titlul trebuind, evident, sa fi fost „Police“. Ca sa ramâna în ambianta lumii filmului ei, cineasta a preferat sa preia caligrafia – „Polisse“ – unuia dintre minorii de care povestea s-a preocupat. Genul ca atare are o buna traditie în cinematografia franceza si acest lucru se simte atât în noutatea si siguranta de tonalitate narativa, cât mai ales în rafinamentul dovedit de autoarea care este si actrita, nu doar realizatoare.
Introdus cumva „contre-coeur“ – dupa ce Thierry Frémaux daduse asigurari ca lista anuntata în aprilie la traditionala conferinta de presa pariziana nu se va mai schimba, deci nu se va adauga nimic –, iata ca surpriza a venit. Si bine e ca a venit, cu adaugarea acestui „The Artist“ de Michel Hazanavicius care ar fi meritat chiar mai mult decât Premiul de interpretare masculina, acordat unui actor altminteri cvasinecunoscut, Jean Dujardin, intrat imediat în atentia unor producatori americani. O poveste plasata la granita dintre epoca mutului si cea a filmului vorbit (Hollywood, 1927), delicioasa, sa-i spun, tocmai prin capacitatea de a redimensiona emotional si histrionic universul productiilor alb-negru de la începuturile cinematografului. Un film mut, agreabil, inteligent construit, cu instrumentarea plina de umor a poncifelor vremii, dar privit, gândit, apreciat si premiat, interpretat si analizat, cu sensibilitatea si cultura filmologica proprii unui spectator al anului 2011.
Ramâne, ca o rana deschisa, un alt capitol. Felul în care, introdus în ultima zi, „La source des femmes“ al lui Radu Mihaileanu – considerat un potential câstigator, chiar de Palme d’Or – a trecut aproape neobservat, iar juriul nu i-a acordat nimic.
Premiul pentru scenariu a fost obtinut de Joseph Cedar, pentru dramaturgia filmului „Heart Shulayim“ („Footnote“), o „drama familiala“, disputa dintre doi cercetatori, tata si fiu, cu potpuriul de interrelationari, pe un diapazon al invidiei si orgoliului, ce caracterizeaza de obicei un atare orizont intelectual si academic.
Nu stiu daca trebuie sa aruncam numaidecât ochii si catre listele altor jurii. La unul dintre ele, daca nu, de fapt, la doua, ba chiar la trei – si o sa vedeti de ce –, suntem oarecum obligati sa facem referire. „Loverboy“ de Catalin Mitulescu nu a reusit sa retina atentia juriului de la Un Certain Regard condus de Emir Kusturica. Nu-l gasim pe lista cu cele patru premii acordate (doua ex aequo, unul al juriului, iar altul pentru regie). La scurtmetraje si Cinéfondation (unde din juriu a facut parte si Corneliu Porumboiu) nu am participat, adica nu a fost ales nici un titlu românesc. Desi fara premiu, la Saptamâna Internationala a Criticii, am avut oarece interferenta româneasca. Eva Ionesco, autoarea filmului desemnat sa marcheze trecerea unei jumatati de veac de la înfiintarea sectiunii – „My Little Princess“ –, este de origine româna, iar interpreta ei principala, Anamaria Vartolomei, aleasa din vreo 500 de candidate, joaca excelent, cu aplombul unui actor experimentat (desi are doar 12 ani). Regizoarea a tinut sa aminteasca faptul ca pâna sa se stabileasca în Franta, acum sase ani, unde este premianta si socheaza cu stilul ei de mare diva în devenire, a trait undeva într-un sat din România. Acum, Anamaria noastra a tinut afisul alaturi de o supervedeta precum Isabelle Huppert.
Cine stie, mâine-poimâine, s-ar putea sa scriem si sa vorbim despre o noua stea a cinematografiei mondiale, originara din România, pe nume Anamaria Vartolomei.