Şi actuala ediţie a renumitului eveniment bucureştean, naţional şi internaţional dedicat marelui George Enescu, deşi mai scurtă cu şase zile faţă de anterioara din 2013, a fost bogată şi densă. S-au menţinut punctele de atracţie – marile orchestre, concertele camerale, recitalurile sau seratele dedicate literaturii baroce, manifestările adiacente. A fost ultima întâlnire cu lumea festivalului a lui Ioan Holender, director artistic din 2005. Pentru anul 2017, singurul lucru cert la ora actuală este directoratul onorific, pe care l-a acceptat marele dirijor Zubin Mehta.
În deschidere, validând valoarea crescândă, primele succese internaţionale şi prefigurând perspectivele, a fost invitată Orchestra Română de Tineret, bagheta fiind oferită exuberantului Kristjan Järvi. A fost un bun demers, ce a dat un serios imbold valoroşilor instrumentişti, nucleu pentru impulsionarea tuturor formaţiilor orchestrale de la noi. Rapsodia nr. 1 în La major, op. 11 de George Enescu, pagina inaugurală a festivalului, a primit din partea dirijorului o versiune personală. Este greu de a cere unui şef străin să se apropie până la identificare de spiritualitatea românească degajată de cunoscuta lucrare, mai ales când există un reper de neegalat precum interpretarea lui Sergiu Celibidache la pupitrul Filarmonicii „George Enescu“. Cu titlu general, notez că politica organizatorilor de a solicita oaspeţilor prezentarea cât mai extinsă a opusurilor marelui compozitor este de lăudat şi demnă de a continua fără rezerve, nu numai în scopul de a avea viziuni cât mai diverse, ci şi în acela ca baghetele de circulaţie în lumea europeană şi mondială a marii muzici, orchestrele străine celebre să recomande creaţiile enesciene prin viitoarele lor programe.
În Concertul pentru vioară şi orchestră în Re minor, op. 47 de Sibelius, Sarah Chang şi-a expus calităţile virtuoze, de multe ori discret şi în duel cu sonorităţile orchestrale. Popularul opus Carmina Burana de Carl Orff a beneficiat de aportul Corului Filarmonicii George Enescu, remarcabil pregătit de Iosif Ion Prunner şi al celor trei solişti, soprana stratosferică Jennifer O’Loughlin (totuşi cu un „Dulcissime“ supra-acut greu inteligibil), renumitul contratenor Max Emanuel Cenèiæ (luxos distribuit pentru o ultra-scurtă intervenţie), modestul bariton Daniel Schmutzhard. O componentă solistică românească ar fi fost cel puţin mai ieftină.
Magia Madrigalului
Programarea în prima noapte de festival a concertului Corului Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin“ a avut valoare de simbol. Era firesc ca, în plan cameral, celebra formaţie care de peste cinci decenii reprezintă una dintre mărcile culturale ale României, să deschidă cele 22 de zile. Un onorant semn de normalitate.
Sub genericul Ars Nova şi Renaştere, ansamblul bucureştean a oferit – sub conducerea Annei Ungureanu – un program de muzică sacră şi profană, o plimbare prin Europa imnurilor şi madrigalelor, baladelor italiene, flamande, engleze, germane, spaniole, a „chanson“-urilor franceze, prilej pentru a-şi expune paleta măiastră a interpretărilor care i-au adus renumele. Dirijoarea, experimentată mezzosoprană madrigalistă, l-a inspirat, l-a modelat, i-a plămădit sensuri şi expresii, într-o reuşită deplină care a sedus publicul. Înalta altitudine artistică a concertului a validat calităţile prin care corul şi-a construit faima.
Unduirile vocilor din Ecco la primavera (Francesco Landini) însoţite de Ansamblul Codex, care a cântat pe instrumente de epocă, murmurul şi împletirile polifonice ale glasurilor feminine în De tout suis si confortée (Guillaume de Machaut), eleganţa cântului corului mixt din Francion vint l’autre jour (Pierre Bonnet) au impresionat ca apărute direct din braţele plutitoare şi sugestive ale Annei Ungureanu. Dar şi Languir me fais (Claudin de Sermisy), „chanson“ ca un „lamento“, duios şi moale, la care expresivitatea s-a forjat din culori şi nuanţe sau Rest, sweet nymphs de Francis Pilkington, delicat cântec de leagăn.
Vocalizările din Sanctus-ul aparţinător Missei a quattro voci de William Byrd au frizat perfecţiunea, ca şi – în alt plan şi ritm mai alert – perlatura cântului silabic din Now is the month of Maying de Thomas Morley.
Evocator a fost cântecul de despărţire Innsbruck, ich muss dich lassen de Heinrich Isaac, după cum vocile de cor mixt s-au îmbinat plenar în Cantate Domino de Hans Leo Hassler. Pie Jesu de Cristobal de Morales a fost o demonstraţie a vocalizelor de spirit înălţător, demne de amplificări de catedrală, context în care concertul ar trebui repetat. Invocarea Divinităţii a continuat prin profundă sacralitate în
O, Magnum Mysterium (Tomas Luis de Victoria), după care, contrastant, fireasca eleganţă – ca de lebădă – a guvernat cântul din Il bianco e dolce cigno (Jacques Arcadelt).
Ca o subtilă, fină şi delicată declaraţie de dragoste a fost „Bon jour mon coeur“ de Orlando di Lasso, iar broderiile sonore încheiate cu expunere elegantă au dominat I vaghi fiori de Palestrina. Deschisă cu o intervenţie tenorală (aş fi dorit să regăsesc numele artistului în fluturaşul de sală) Gloria din Missa Brevis de acelaşi Palestrina, Scaldava il sole de Luca Marenzio, Io tacerò de Gesualdo da Venosa au pus şi ele în valoare linia vocală impecabilă, cântul catifelat, crescendo-urile şi decrescendo-urile, iar Quel augellin che canta de Monteverdi, virtuozitatea agilităţilor sopranelor.
O dată în plus, concertul a devoalat secretele madrigaliştilor ce au purtat, poartă şi vor purta în veci numele marelui Marin Constantin: selecţia atentă a vocilor ce asigură omogenitatea sonoră, cultura de stil, tipul emisiei, perfecţiunea atacurilor, a intonaţiei, articulării, închiderilor de fraze muzicale. Peste acestea se adaugă structurarea expresivă a desenelor melodice. Pentru tot, meritul dirijoarei este de relevat.
În afara acompaniamentului primei piese din program, Ansamblul Codex a avut şi două intervenţii single, cântate pe instrumente moderne de coarde, cărora li s-a adăugat tulnicul, fluierul, flautul, toba mică. Miniaturile de dansuri valahe din Europa de Est – melodii din Manuscrisul din Oponice, Codex Caioni şi Codex Vietoris, ca şi de dansuri vechi din Transilvania – melodii din Codex Caioni, Cantionale Catholicum şi Cantus Catholici au completat atmosfera.
La Ateneul Român, în compania bijutierilor Corului Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin“, a Annei Ungureanu, a Ansamblului Codex, noaptea de 30 august a început cu un vis de neuitat.
Ansambluri camerale
strălucitoare
Un model de conlucrare pentru instrumentişti proveniţi din diferite spaţii a oferit formaţia Tharice Virtuosi, condusă de Liviu Prunaru. În cu totul alt plan dimensional mi-a amintit de Orchestra Festivalului de la Bayreuth, care adună pe perioada verii componenţi din întreaga Germanie, dornici să facă muzică împreună, pe Colina Sacră.
Cu un program compozit, înfăşurător peste epoci şi stiluri, Tharice Virtuosi a impresionat, aşadar, prin asamblarea exemplară, dar şi prin valoarea soliştilor. Rememorez articulările fluide ale violoniştilor Bogdan Zvorişteanu, Vlad Stănculeasa şi Valentina Svyatlovskaya (Concertul pentru trei viori şi orchestră de coarde în Fa major, F. 1, nr. 34 de Vivaldi), tonurile frumoase ale violistului Ettore Causa, alături de Sophia Reuter în Lament pentru două viole de Bridge, superba armonizare dintre Liviu Prunaru şi Bogdan Zvorişteanu, plină de valsări înaripate, în Duetele lui Şostakovici, spiritul romantic expus de Oleg Kaskiv şi Ettore Causa („Andante“ din Concertul pentru vioară, violă şi corzi în Mi minor, op. 88 de Bruch), virtuozitatea din partea a treia a Sonatei pentru două violoncele în Sol Major de Barrière, cu Stanimir Todorov şi Pablo de Baveran, expresia duioasă a viorilor lui Liviu Prunaru şi Valentinei Svyatlovskaya, bine susţinută de ansamblul de coarde în Amitié, op. 26 de Ysaye.
Revenit la Bucureşti, Cvartetul Belcea şi-a confirmat valoarea în Beethoven (Cvartetul de coarde nr. 14, op. 131 în Do diez minor, cu distilări îndreptate către profunde esenţializări) şi Schubert („Cvintetul pentru două viori, violă şi două violoncele, op. 163 D 956 în Do major“, invitat cellistul Valentin Erben).
Bagheta vrăjită
a lui Zubin Mehta
A fost oaspetele dăruit şi drag al festivalului. Cel mai vechi dintre cei foarte mari. O afirmă chiar maestrul, care revine ciclic în faţa melomanilor noştri. A impresionat de la prima apariţie, acum cinci decenii, când era un necunoscut în Bucureşti, în România. În acei ani în care informarea la noi despre valoroasele baghete emergente, şi nu numai, era precară, iar mediatizarea practic inexistentă. A fost descoperit „din mers“, cum s-ar spune, „live“. Din acea perioadă, ilustrul dirijor îşi aminteşte de interpretarea unei partituri de Vieru la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“, personal îmi amintesc de tălmăcirea răscolitoare a Eroicii beethoveniene la Sala Radio. După trecerea timpului, acum, când maestrul se află la 79 de ani, vârsta senectuţii împlinite, acelaşi fior străbate orchestrele ce-i stau în faţă, acelaşi fior electrizează publicul. Zubin Mehta este un vrăjitor. Totul provine din gândirea consistentă, profundă, cu care concepe interpretarea partiturilor, din transpunerea conformă, din lucrul de amănunt cu instrumentiştii. Se simte. Iradiază spiritul. În raţionalitatea lui Mehta există un filon filosofic, un conduct al forării în esenţe şi efectele sunt uimitoare. Întotdeauna a inclus în program opusuri monumentale, dar nu s-a sfiit de lucrările de referinţă de mai mici dimensiuni. Gestica sa metronomică, fără excese, clară, este de o rară eficienţă. Celebrele zvâcniri ale braţelor au acum, poate, o mai mică amplitudine, dar inflamările şi expansiunile cuprind spaţiul de deasupra capetelor orchestranţilor cu aceeaşi anvergură. Şi rezultate.
Aşa a fost şi în cea de-a doua seară a prezenţei sale la ediţia cu numărul XXII a festivalului, la pupitrul Israel Philharmonic Orchestra, în care, spre bucuria noastră, a inclus Poemul simfonic Vox Maris, op. 31 de George Enescu. Lectura va rămâne referenţială. A ales tempi mai mişcaţi, dar coloristica s-a dovedit minuţioasă, ca o pânză impresionistă. Penel de maestru. Plastica a fost fără reproş, stazele mării s-au succedat fascinant, mergând către misterul care s-a regăsit abia în final, ca o dezlegare. Vocalizele flotante ale partidei feminine a Corului Filarmonicii „George Enescu“ au servit de minune, ca de altfel prestaţia întregii formaţii pregătită de Iosif Ion Prunner.
Intervenţia vocii de tenor (Marius Vlad Budoiu) a venit ca din străfunduri, din adâncimi abisale. Păcat că fluturaşul de sală nu a menţionat numele sopranei ce a proiectat sonor şi incisiv strigătul de deznădejde. Am aflat din public că a fost vorba de Lavinia Mamot, componentă a corului.
Invocările oedipiene s-au regăsit la tot pasul şi gândul mi-a zburat către o ipotetică viitoare apropiere a maestrului de opera capitală enesciană, Oedipe. De ce nu? Presiunea raportului între Om şi Destin îl poate tulbura şi conduce către deschiderea partiturii.
Arhitect al marilor efluvii sonore, Zubin Mehta a adus Simfoniei a IX-a în Re major de Gustav Mahler atât dimensionarea grandioasă, cât şi juxtapunerea temelor atât de variate şi surprinzătoare. Cu mână de maestru, le-a identificat, le-a corelat, le-a expus cuceritor. Frământarea continuă din prima mişcare („Andante comodo“), cu coardele protagoniste, a zugrăvit angoase, presimţiri sumbre. (Bernstein sugera că motivele sincopate sunt expresia aritmiilor inimii compozitorului, bolnav în perioada creării simfoniei.) Curate, semnale luminoase au venit de la partida „lemnelor“, ameninţările tubei ostoindu-le rapid.
Pentru partea a II-a „În ritm lent de ländler. Oarecum stângace şi foarte aspru“, Mehta a găsit calea către redarea potrivită, prin tempi molcomi şi sonorităţi estompate. Plină de contraste, secţiunea a III-a, „Rondo burlesc: Allegro assai. Foarte sfidător“, a fost citită de dirijor în replici groteşti, chiar sarcastice. În fine, în ultima mişcare „Adagio. Foarte rar şi încă prudent“, admirabilă a fost expunerea omogenă a cantilenei de către viori şi viole, urmate de violoncele şi contrabaşi. În faţa unor teme care se amalgamează, angoasa iniţială pare că a revenit şi Mehta a alternat măiastru culminaţiile în „tutti“ cu calmul eterat al viorilor care, de altfel, încheie lucrarea, vaporoase.
După ultimul sunet, distilat până la esenţe, bagheta nu a coborât imediat, ci după câteva clipe, suficiente pentru a lăsa auditoriul cufundat în extaz. Extazul întâlnirii cu un mare maestru, cu o mare orchestră. Acelaşi ca şi după primul concert cu Simfonia de cameră nr.1 în Mi major, op. 9 de Schönberg şi Simfonia nr. 8 în Do minor de Bruckner.
Partitură-monument
Marea Simfonie nr. 8 – a celor o mie de Mahler a revenit Orchestrei Naţionale Radio şi unei reuniri de coruri, cel Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia), al Filarmonicii bucureştene (dirijor Iosif Ion Prunner), al Corului de Copii Radio (pregătit de Voicu Popescu). La pupitru s-a aflat Cornelius Meister, care a reuşit cu bune rezultate pretenţioasa asamblare a imensului aparat orchestral-coral şi redarea grandorii cvasi-wagneriene. Alegerea vocilor soliste este întotdeauna o provocare venită din nevoia implicării într-un stil de cânt derivat din cel wagnerian. L-am remarcat la tenorul Stefan Vinke (autentic tălmăcitor, deşi într-o formă vocală inferioară faţă de prestaţiile anterioare bucureştene, când a cântat rolurile titulare din Siegfried sau Parsifal, actul al II-lea), la soprana Erika Sunnegardh, mezzosoprana Michaela Selinger şi la basul Sorin Coliban. Timbralităţi frumoase au afişat sopranele Cellia Costea şi Aurelia Florian, mezzosoprana Liliana Ciucă, baritonul Şerban Vasile, voci forjate de literatura italiană de operă.
Perfecţiunea există
Orchestra Filarmonică din Berlin a venit la Bucureşti pentru prima oară în ultimii 70 de ani. A fost simbolul perfecţiunii, al perfecţiunii germane, al perfecţiunii clădite peste timp de un Furtwängler, de un Celibidache, de un von Karajan, menţinute de actualul ei director muzical, Sir Simon Rattle. O seară fascinantă în întregul ei, o seară a calităţii de sunet, a omogenităţii fabuloase şi seducătoare a partidelor instrumentale, a cultului armoniei, a unei baghete charismatice. „Cordarii“ şi-au expus onoranta carte de vizită încă de la prima atingere de arcuş, în Variaţiunile pe o temă de Frank Bridge, op. 16 de Britten. A urmat, impresionantă prin monumentalitate şi detaliu, Simfonia nr. 4 în Do minor, op. 43 de Şostakovici, debutând prin străpungeri sonore datorate unei partide de vis a „lemnelor“, susţinute de xilofon. Curăţenia de sunet, strălucirea, scânteierile au fost de puritatea cristalului. Imediat, tensiunea a devenit paroxistică, forţa devastatoare a copleşit. Odată în plus, perfecţiunea atacurilor mi-a amintit de Herbert von Karajan. Pachetele de coarde au susţinut, parcă precum un singur instrument, performanţele suflătorilor, fie în pasaje evocatoare, fie în cantilene, fie în marile dezlănţuiri sonore. Partitura lui Şostakovici a pus în evidenţă individualităţi de exemplară calitate, fie că a fost vorba de clarinet, oboi, flaut, fagot, fie de… toba mică. Cu gestică riguroasă, limpede, fără efuziuni inutile, Sir Simon a desăvârşit o întâlnire absolut memorabilă şi pilduitoare.
Pianişti în recital
Fazil Say a oferit un program dedicat nopţii şi astrului său tutelar. Patru Nocturne chopiniene, celebra Sonată nr. 14, op. 27, nr. 2 în Do diez minor – a lunii de Beethoven, precum şi patru extrase din Preludiile lui Debussy, ele însele îndemnând către pictural. Cu tehnică admirabilă, pianistul a stabilit climaxul romantic, dar nu a visat. În partea a III-a a Sonatei lunii, Fazil Say a adus o lectură tumultuoasă, contraste şi rememorări. Beethoven a mai fost prezent pe afiş cu ultima sa sonată nr. 32, op. 111, în Do minor, citită în tempi inediţi, nu întotdeauna adecvaţi. Motivul principal care deschide prima mişcare a sunat precum semnalele implacabile ale destinului, o dramaturgie care a străbătut lucrarea, cu reminiscenţe regăsite în ultima parte.
Reîntâlnirea cu celebrul Murray Perahia a fost unul din regalurile oferite de organizatori. Piesele de Haydn (Sonata nr. 31 Hob. XVI. 46 în La bemol Major, Variaţiunile Hob. XVII. 6 în Fa minor) şi Brahms (Balada nr. 3 op. 118 în Sol minor, trei Intermezzi, Capriccio nr. 1 op. 116 în Re minor) au fost redate ascetic, cu sobrietate bachiană şi curăţenie spirituală. Marea sonată nr. 29 pentru Hammerklavier op. 106 de Beethoven a avut forţa Titanului de la Bonn, o forţă telurică, de extremă turbulenţă. Păcat că dialogul lui Perahia cu pianul a fost tulburat de nişte bubuieli sinistre, venite din Piaţa George Enescu, unde o formaţie rock îşi expunea decibelii. Cu toate intervenţiile preventive ale organizatorilor, cu tot protestul lor prompt în timpul recitalului, nimic nu s-a schimbat în acea seară. Doar în următoarele.