6. Lumina, dulce lumina
Printre aceste avataruri ale luminii in poezia eminesciana trebuie sa ne oprim si la pasajul din „Satira IV“ ce descrie trecerea zilei in noapte si care este mult, foarte mult miscat prin punctuatie din intentiile autorului. Iata versurile in editiile noastre curente ce alimenteaza atatea antologii si manuale scolare: „Luna… luna iese-ntreaga, se inalt-asa balaie/ Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie,/ Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne/ Ea, copila cea de aur, fiica negurii eterne;/ Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,/ Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste,/ Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape/ Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape.“ Exista, intr-adevar, un scrupul al virgulei la Eminescu – de n-ar fi s-o privim decat pe aceasta din ultimul vers: ea vrea sa spuna ca stapanitor de ape este codrul, nu discul lunii. Sensul nu poate fi altul decat acela ca umbra codrului a acoperit in intregime apa. Este o apa care are tarmuri, ca un lac – dar si valuri, ca un rau; nu este, insa, nici lac nici rau, apa de predilectie a lui Eminescu in poezie este iazul, adica ceea ce am numi astazi o acumulare cu ecluza sau stavilar, poetul fiind atent mai ales la „iezatura“, locul unde apa se scurge catre alta acumulare. Daca ne amintim de poezia „Lacul“, chiar si acolo apa tremura in cercuri albe, deci se misca, iar barca are lopeti dar si carma, deci este miscata. Aici, in „Satira IV“ avem versurile care indica o curgere a apei chiar energica: „Ai putea sa lepezi carma si lopetile sa lepezi,/ Dupa propria lor voe sa ne duca unde rapezi.“ Remarca, rogu-te, forma „rapezi“ pe care scrierea de azi o refuza. Mai sus Eminescu are: „ce pe-o rapede’nmiire de mici unde o asterne“, corectata de asemenea azi in „ce pe-o repede-nmiire“, sintagma greu de rostit datorita repetarii sacadate a vocalei „e“ „. Cand planta in aceasta serie vocala a poetul era atent tocmai la eufonie. Mai sus, in versul prim, el mai avea o data acest a in pozitie oarecum atipica – si-l scotea dintr-o pozitie tipica, astfel: „Luna… luna esa ‘ntreaga, se inalt’ asa balae.“ Noi avem, cum am transcris mai sus: „iese“, „balaie“, adica am modernizat gramatical schimband sistemul eufonic – pentru ca de un sistem este vorba unde „e“ alterneaza cu „a“ pentru o rostire frumoasa. Rezultatul: acea imposibila, cacofonica exprimare „ce pe-o repede-nmiire“ care ne face ori sa ne muscam limba ori sa ne intoarcem buzele pe dos, cum ar zice I. E. Toroutiu. Trebuie amintit ca Eminescu are si forma „repede“, dar in cateva contexte foloseste vocalismul „a“, cum este aici pentru eufonie – ori in „De cate ori iubito“, unde versul 5 este „Iar peste mii de sloiuri de valuri rapezite“ (la fel, modernizat astazi in „repezite“). Nu stiu daca este neaparat diferenta clara de sensuri, dar „valuri repezite“, cum avem azi, sugereaza miscarea, valurile reale, iar „valuri rapezite“ – poate prin atractie fata de „zapada“, sa zicem – sugereaza miscarea inghetata, inghetul care a prins valurile in miscare.
Revenind la textul din „Satira IV“, atrag atentia ca manuscrisul are formele gramaticale: „iese“, „balaie“, „repezite“. Nu este, insa, pentru prima data cand manuscrisul difera fata de „Convorbiri literare“. E usor a spune ca revista avea propria ortografie, cum s-a mai spus, si sa revenim la manuscris ca vointa auctoriala – dar trebuie sa se observe ca aici, ca in atatea alte locuri, in „Convorbiri literare“ se organizeaza o linie eufonica, adica intentionata. Nu ma poate nimeni convinge ca Eminescu voia sa se citeasca/ recite cacofonic: „ce pe-o repede-nmiire de mici unde“ – mai ales cand am exemplele de mai sus care arata cat de elegant plia el rostirea pe alternanta vocalica. Ce e in manuscris – sunt forme de studiu, aruncari grabite de cuvinte pe hartie – ultimele retusuri sunt cele din prima tiparitura supravegheata de autor. Cand „Convorbirile“ erau la Iasi, spalturile mergeau prin posta sau prin curier catre autorii din Bucuresti, pentru corecturi, cum stim din scrisorile lui Maiorescu.
Revenim, totusi, la „codrul stapanitor de ape“: cum ne vom reprezenta imaginea? Dar… cum ne vom reprezenta noi, oare, imaginea din versul 5 al citatului de mai sus: „Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste“?! Se lamureste, adica, lumina dulce a lunii? Dar, are luna lumina cand i se zice „Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne“? Luna este un vis al intunericului, adica este luminata de alte astre, umbra lor este lumina ei iar negura eterna se amageste, viseaza lumina de aur. S-ar putea lamuri luna, de vreme ce la inceputul pasajului este „balaie“, adica tulbure, iar in final va fi „disc“, adica atat de clara – incat o poti lua de pe cer…Textul spune, insa, ca se lamureste „lumina dulce a lunii“, o situatie foarte alambicata. Aici este obligatoriu sa acceptam punctuatia din „Convorbiri literare“, pe care n-o sustine, insa, manuscrisul 2282 (O.II,p.343), si anume acea virgula atat de plina de sens: „Si cu cat lumina-i dulce, tot mai mult se lamureste;/ Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul par’ca creste.“ Se lamureste, asadar, „luna“, cum am inteles mai sus, si anume: se lamureste „cu cat lumina-i dulce“. Rezulta ca „i“ din expresia „lumina-i dulce“ este verb, nu pronume ca in punctuatia actuala a poemului.
Avem, iata, un loc unic in poezia eminesciana: „lumina este dulce“ cu sensul „se indulceste“. Scapam, astfel, de paradoxul in care a infundat Titu Maiorescu acest pasaj scotand virgula – si intelegem ca este vorba de o descriere a fazelor lunii pe masura ce lumina din bazinul cosmic se indulceste, adica se egalizeaza cu intunericul. Sesizam ca este acel timp din „asfintitul serii“ care-i place foarte mult poetului. Facem imediat legatura cu alt pasaj unde iarasi o virgula maioresciana ne-a dat multa bataie de cap, din poemul „Lasa-ti lumea ta uitata“. Este vorba tot despre lumina serii tarzii. Textul actual: „Inaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratand privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri.“ Virgula dupa versul 2 ii apartine lui Maiorescu; in „Satira IV“, pasajul de mai sus, el scosese o virgula – aici pune una. Nu este o compensatie, lucrurile se petrec dupa necesitatea fiecaruia in parte, dar aceasta simetrie are rol mnemotehnic, in sensul ca ne aduce de la un pasaj la altul. Maiorescu introduce o cauzalitate in natura, inaltimile se dau la o parte ca sa arate omului ceva, cu scopul de a arata. E ca o demonstratie unde pastelul se supune regulii horatiene: omul sta la gura sobei, desfunda Falernul iar natura din jur se dezlantuie ca sa-l bucure. Probabil ca Maiorescu a fost obisnuit cu pastelul lui Vasile Alecsandri. Poemul eminescian genuin spune mai mult, imaginea este construita pe expresia de limba „se deschid cerurile“, inaltimile albastre sunt gramezi imense de ceruri care-si pleaca zarea in laturi, pe dealurile din jur, iar privirea vede de la sine maximul si minimul cosmic. Personajul din „Lasa-ti lumea“ este lacul – si el este patruns de lumina lunii intr-un mod special: „Iata lacul… Luna plina,/ Poleindu-l, il strabate,/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate.// Tremurand cu unde ‘n spume…“ (si aici Maiorescu – urmat de editorii sai – scoate virgule, dupa cum l-am urmarit…). Revenim si insistam: Lumina poleieste lacul pe orizontala si apoi il strabate pe verticala, pana in adancuri, facandu-l sa tremure, iar efectul este ca el, lacul, isi simte singuratatea. Pastelul eminescian spune ca iubirea cosmica este imensa, gigantica, lumina o creeaza si, acolo unde patrunde, naste singuratati, id est: face elementele cosmice sa-si simta singuratatea categoriala, ca se defineasca/ individualizeze. Iubirea nu amesteca, nu dizolva, nu tulbura – ci este cunoastere de sine prin lumina, in-luminare. In fata acestui urias tablou cosmic omul frisoneaza, este chiar putin speriat. Iubirea cosmica este mult mai intensa decat iubirea omeneasca, in cosmos perechea umana pare simpla jucarie, este mica si umila, sfioasa chiar.
Aceste lucruri le spune, insa, poezia eminesciana genuina – nu textul infasurat in virgule sau desfasat de virgulele necesare, dupa caz, de care ne servim noi astazi. Urmarim lumina in poezia eminesciana – si avem multe perdele de pus ori de dat la o parte pentru a limpezi privirea.
Autor: N. GEORGESCUApărut în nr. 288