Atentate politice revendicate
Afacerea Sân Marin – N. Blarenberg s-a petrecut la sfârsitul lunii mai 1882 si a facut vâlva în iunie, când Eminescu se afla la mare. Poetul nu cunoaste, deci, lucrurile în mod direct. Brigadierul Sân Marin l-a palmuit pe N. Blarenberg la Sosea, la mijloc fiind o femeie, sora brigadierului, care a pretins ca ilustrul personaj a jignit-o. Lucrurile sunt destul de încâlcite; a urmat un proces rasunator, pe tânarul brigadier aparându-l, între altii, Gr. Paucescu (redactorul de la „Timpul“ amintit aluziv de catre „Telegraful“) – si Grigore Ventura care a cerut „circumstante usuratoare“ – ce se vor acorda acuzatului (de ele vorbise si Eminescu). De vreo medaliere a lui Sân Marin în timpul procesului, însa, nu credem ca poate fi vorba; ziarele si „Monitorul oficial“, cât ne-a fost în putinta a le cerceta, nu dau o asemenea informatie. Într-adevar, de unde va fi scos Eminescu medalierea si înaintarea în grad a tânarului brigadier? Este limpede, cred, ca cineva îi da informatii cu gând sa-l compromita. Foarte galagiosi, prietenii si rudele lui Sân Marin au lucrat, într-adevar, intens pentru liberali în recentele alegeri din aprilie 1883 – lucru verificabil prin presa.
Afacerea Arghiropol-Pherekides este, în schimb, recenta, incidentul s-a petrecut în aprilie 1883, în timpul alegerilor, iar procesul este pe rol. Întreaga chestiune o gasim dezbatuta în „Poporul“ lui N. Bassarabescu, si vom cita pentru a se vedea sursa de „inspiratie“ a lui Eminescu – si pentru a contura cel putin în linii largi relatia sa cu N. Bassarabescu în aceasta perioada.
Palmuirea de la teatru
„Un individ este depus la Vacaresti prin mandat al judecatorului de instructie de pe lânga tribunalul Ilfov, fiindca a palmuit pe un alt individ, alaltaieri seara, în fata birtului Broft. Autorul e d-nul Arghiropol, fost secretar la legatiunea din Paris, iar pacientul este actualul ministru ce reprezinta România la Paris, dl. M. Pherekyde. Dupa cum ni se relateaza noua lucrurile, iata ce împrejurare a motivat agresiunea de care a ajuns sa sufere obrazul onorabilului ministru al României la Paris. D. Arghiropol a fost numit acum un an, de catre guvernul din Bucuresti, secretar de legatiune la Paris, fara stirea si învoirea d-lui Pherekyde, seful zisei legatiuni. O neatentie, o necuviinta din partea ministrului de externe din Bucuresti, recunoastem bucuros si blamam aceasta procedare ca o dispozitiune neuzitata mai cu seama în sfera pentru care era desemnat d. Arghiropol – însa de care acesta nu putea fi câtusi de putin vinovat. Prezentându-se, dar, la postul sau, d. Arghiropol este primit foarte aspru si în modul cel mai umilitor, însa el nu face caz de aceasta, si ramâne la postul sau. D. Pherekyde, vazând ca prin modul în care l-a primit nu poate sa se debaraseze de secretarul neagreat, recurge la alt mijloc: acela de a-l denigra cu calificatiunile cele mai odioase, am putea spune chiar infamante, taxându-l de escroc si întretinut de femei; si pe baza acestui raport confidential obtine revocarea sa. Afla despre aceasta d. Arghiropol si îndata îi trimite martori spre a-l obliga sa probeze ca este adevarat ce a afirmat oficial – sau în caz contrar, a-i da domnul Pherekyde reparatiunea prin arme. Însa d. Pherekyde refuza si una si cealalta, puindu-se sub egida autoritatii sale ministerial.
În fata acestui refuz, calomniatul Arghiropol contine orice mânie spre a nu da la Paris urâtul spectacol al maltratarii reprezentantului României de catre un conational al sau, si poate chiar judecând greutatea raspunderii pentru un atac îndreptat asupra-i pe timpul cât si în locul unde îsi exercita înaltele sale functiuni. Se întâmpla, însa, ca, de alegeri, guvernul îsi recheama la Bucuresti pe toti votantii sai din strainatate, si vine si d. Pherekyde ca unul ce intra în aceasta categorie. În acelasi timp, d. Arghiropol vine la Bucuresti si, dupa cum se sustine, întâlnind pe ofensatorul sau pe trotuar, îl abordeaza în acesti termeni: „– D-le, va întreb si aici, unde nu sunteti în exercitiul functiunii d-voastre, staruiti a mentine calomniile ce le-ati scris în privinta mea, sau îmi dati reparatiunea cuvenita?“ La acestea,
d. Pherekyde raspunde: «– Nu am nici o socoteala sa-ti dau» – si voieste sa treaca înainte, însa adversarul sau, apucându-l repede de piept si scuturându-l cu forta, îi zice: « – Atunci esti un mizerabil calomniator care nu merita alt decât palmuirea!»
Si, într-adevar, îi aplica repede câteva perechi de palme care în argo al agresorilor poarta ciudatul nume de TASMALE.
Politia a pus îndata mâna pe dânsul si l-a arestat, dupa care Parchetul l-a si depus la Vacaresti. Excesul de zel al Parchetului este în acest caz prea evident, si arata ca pentru un favorit al zilei se înfrânge orice lege, numai spre a-l satisface. D-nul Pherekyde aici, la Bucuresti, nu mai era decât un simplu particular, ca si agresorul sau, si prin urmare nu era în drept politia judecatoreasca sa proceada fata cu acesta într-alt fel de cum ar fi procedat catre unul ce ar fi atacat pe un simplu muritor dizgratiat de guvern.
Aminteasca-si cineva, într-adevar, cazul calcarii de la tipografia Poporului, când fratii Sân Marin, cu cumnatul lor Stoicescu, constituiti în banda, venira sa ameninte cu moartea pe dl. N. Bassarabescu, directorul acestei foi, daca nu va retracta calificatiunile meritate, date de «Poporul» atentatului de la Sosea: caz în care, cu toate ca legea prescria pedeapsa pâna la doi ani, reclamatiunea
d-lui. Bassarabescu fuse trimisa în derâdere la judecatorul de pace – si se va vedea simtamântul de justitie care guideaza administratia rosetto-bratiana: se va vedea adica cum legea pentru favorit este mama partinitoare, în vreme ce pentru adversar este ciuma persecutoare. Orice s-ar obiecta în cazul de fata, nu este un cuvânt ca, pentru calitatea de ministru a cuiva, urmeaza sa sufere în tacere dezonoarea altcineva, si prin urmare declaram ca depunerea la Vacaresti a d-lui Arghiropol este un abuz de putere, condamnabil din toate punctele de vedere.“
(„Poporul“, Buc., 2 (1883), nr. 378. apr. 23-24-25, p. 3
Relatia dintre cete doua evenimente a fost facuta, asadar, în „Poporul“ lui N. Bassarabescu de unde a fost preluata si accentuata în „Timpul“. Chiar comparatia: „legea pentru favorit este mama partinitoare în vreme ce pentru adversar este ciuma persecutoare; pentru un favorit al zilei se înfrânge orice lege, numai spre a-l satisface“ – devine, în „Timpul“: „Prin urmare, nu natura faptelor comise determina instinctele generale de iertare ale M. Sale, ci deosebirea între victimele acestor fapte. Unde cearta e de lana caprina, suntem aspri; e vorba numai ca românul, si mai cu seama boierul român, sa nu afle dreptate în tara asta. Pherekyde trebuia satisfacut, Blarenberg, nu.“
„Poporul“ urmareste pâna în amanunte afacerea Arghiropol – Pherekyde, dând asemenea stiri: „Afacerea (…) a venit înaintea camerei de acuzare si înaintea tribunalului de Ilfov. Amândoua l-au ras pe cel mai slab, cea dintâi respingându-i cererea de a fi eliberat pe cautiune, cel de-al doilea condamnându-l la un an de închisoare corectionala…“ (11-12 mai 1883). Procesul s-a petrecut, asadar, chiar în ajunul zilei de 10 mai; exista, deci, o condamnare împotriva lui Arghiropol – si un cuantum de pedeapsa efectuata, astfel încât se putea acorda gratierea suveranului; „Telegraful“ îl acuza pe nedrept pe Eminescu de necunoastere a realitatii.
Tot „Poporul“ este acela care va prelua amplu editorialul eminescian din „Timpul“, 15 mai 1883, în partea care-l interesa. N. Bassarabescu nu-i va raspunde, însa, „Telegrafului“ din 20 mai care gasise neadevarurile semnalate si de noi. Se pare ca „Poporul“ este multumit cu armatura teoretica eminesciana privind dreptul de gratie. Din pacate, colectia „Poporului“ este incompleta la Biblioteca Academiei si nu putem urmari în toate articulatiile acest complex polemic. Stim doar ca numitul Arghiropol face parte din lungul sir de rude ale lui I. L. Caragiale. Mai stim ca Eminescu obisnuia, uneori, sa ia apararea prin presa unor prieteni. Al. Ciurcu însusi va marturisi ca poetul l-a ajutat într-un lung si greu proces din 1882, si va cita articolul poetului din „Timpul“ (marturie foarte pretioasa privind paternitatea eminesciana a articolului respectiv). Am putea crede, la prima vedere, ca poetul s-a angajat într-o polemica de circumstanta, legând de cazul Pietraru alte cazuri apropiate. Din aceasta perioada dateaza, însa cunoscuta sa scrisoare:
„Domnule Maiorescu,
Ieri, sosind Fagarasanu de la Galati, nu am fost de loc la redactie. Numai asa se poate esplica cum s-au strecurat articolul infect al lui Bassarabescu. Azi am declarat ca ma retrag de la «Timpul» daca nu se va face o deplina si sincera retractare a acelor siruri injurioase. D. Paucescu a fost însarcinat sa stilizeze aceasta retractare. Nu am stiut absolut nimic despre existenta acestui articol, care n-a fost comunicat nimanui si trimis în modul anonim în care acest individ continua a-si trimite insanitatile la «Timpul». Al d-voastra supus, M. Eminescu.“
Scrisoarea este din 2 iunie 1883, si se refera la un violent articol antimaiorescian publicat în „Timpul“ (criticul trecuse, sa nu uitam, de partea liberalilor în alegerile din aprilie 1883, constituind, împreuna cu gruparea junimista, ceea ce s-a numit „opozitia miluita“). Articolul venea, însa, dupa un altul, foarte calm, teoretic, cu accente si inflexiuni eminesciene, în care i se contesta lui Titu Maiorescu dreptul de a se considera exponentul conservatorilor din România. Prin „bresa“ facuta de acest prim text, N. Bassarabescu a introdus „insanitatile“ sale. Colaborarea redactorului de la „Poporul“ la „Timpul“ îl va face, pe Eminescu, sa-si redacteze chiar demisia catre Lascar Catargiu, presedintele Partidului Conservator:
„Domnule President,
Aflu cu parere de rau ca, fara ca eu sa fi fost întrebat macar, d. N. Bassarabescu redactorul poate prea cunoscut al foii «Poporul», colaboreaza în mod regulat la redactia «Timpului». Permiteti-mi a va declara ca mie unuia nu mi-e înca cu totul indiferent cu cine împartasesc onoarea de-a colabora la una si aceeasi publicatiune. Am fost pururea – nenumarate coloane de sapte ani ale «Timpului» o dovedesc – în contra acelor scriitori cari cred a se putea dispensa si de talent, si de cunostinte, si de idei, numai daca vor vorbi într-un mod incalificabil de persoana Regelui, pâna în momentul când mâna monarhului semneaza – cu dispret – vreun decret de decorare sau de numire în functie. E lesne de înteles ca nu pot primi solidaritatea cu asemenea pene, oricât de mare ar fi îndealtminterelea credinta mea în principiile conservatoare. Având parerea de rau a va declara ca, în asemenea conditii mi-e peste putinta de-a mai colabora la «Timpul», va rog sa binevoiti a primi încredintarea totodata ca hotarârea mea nu-mi altereaza nici credinta în principiile conservatoare, nici împutineaza respectul pe care vi-l datoresc. M. Eminescu.“
Aceasta scrisoare-demisie este datata „Bucuresti, 15 februarie 1883“, si stim ca Eminescu se internase, pentru scurt timp, în februarie 1883, în spital. Defectiunile de la „Timpul“ cu intruziunea unor pene ziaristice straine în campaniile ziarului conservator dateaza, asadar, din primavara lui 1883; în mai-iunie se va crea situatia de criza. Este mai mult ca sigur, omeneste judecând lucrurile, ca în editorialul din 15 mai 1883 N. Bassarabescu si-a introdus, pe armatura teoretica a lui M. Eminescu, exemplele care-i conveneau. O putea face chiar în tipografie, intervenind în spalt. Poate ca lui Eminescu i s-a ceru – dupa modelul din amintirile lui Caragiale sau Stefanelli – numai începutul articolului, restul fiind completat în redactie. Poate ca poetul a fost chiar convins sa scrie însusi, dându-i-se informatii false.
Desigur, „Timpul“ nu raspunde „Telegrafului“, care de la 20 mai în sus „jubileaza“, atacând continuu, furibund: „Nici nu stim daca trebuie sa-i mai luam în serios pe cei de la „Timpul“, într-atât sunt de mari nepriceperile, ca sa nu zicem altfel, pe care le scriu (…) O veche zicatoare româneasca zice ca atunci când Dumnezeu vrea sa piarda pe om îi ia mai întâi mintile. Numai astfel ne putem esplica… Dealtfel, nici un om cu mintile întregi nu poate sa scrie asemenea lucruri…“ (articol din 17 iunie 1883) etc.
Haiducii politici
Se întâmpla, însa, ca exista si un ziar, „Binele public“, care ia apararea lui Eminescu în aceasta grea polemica privind gratierile din mai 1883. Într-adevar, ramânea necomentat cu totul cazul Pietraru, care-l interesa atât de mult si atât de personal pe Eminescu. Ei bine, foaia lui Guna Vernescu va prelua exact acest caz, în editorialul din 3 iunie. Citam amplu, mai ales pentru informatiile pe care le gasim în acest articol:
„Era un moment când ministerul Ion Bratianu se clatina serios si se simtea în ajunul caderii. Atunci, ca printr-un efect magic, ca printr-o masinarie de teatru, totul se schimba în câteva ore. Ce se întâmplase? Într-una din zile, la Camera deputatilor, pe la sfârsitul sedintei, garda se ridicase în mod neobisnuit de la intrare, sergentii politiei fura trimisi dupa trasuri, primul ministru iesise singur – si unul dintre functionarii sai de la finante, Ion Pietraru, cu un cutit de la bucatarie în mâna, sa zice ca încercase a-l asasina. Telegramele zburara în toate partile Si felicitari sosira din tara si din strainatate, pentru norocita scapare c-o singura zgârietura. Compatimirea fu escitata, manifestare cu massalale se organiza, situatiunea se schimba – iar d. Ion Bratianu se putu da martir pentru patrie. Pietraru, dus la politie, fu tractat cu toate onorurile cuvenite. Se încercara a-l face scapat, sub pretext ca e nebun sau maniac politic, dar medicul legist, neîntelegând sau nevoind sa înteleaga vointa celor de la putere, constata ca Pietraru era în toata firea, mai ales când sustinea ca tentativa o meditase de mai multe zile si ca voise s-o faca.
În treacat putem astazi aminti ca acel medic legist peste câtiva ani si-a primit izbirea ce merita pentru ca nu patrunsese intentiunea cu care se întâmplase fiorosul eveniment.
Desi avea aparinta unei înscenari, totusi faptul fu exploatat ca arma contra opozitiunii de catre guvern si organele-i oficioase. Pe când afacerea se stramuta de la un judecator instructor la altul (si multi din ei nici n-au mai ramas în magistratura), organul d-lui Rosetti se silea a împleti asupra asasinatului politic tot felul de utopii, iar foita pamfletara a politiei amesteca pe toti cei din opozitiune în marele complot al lui Pietraru, secondat de diaconul Cârlova si de fostul revizor Patescu, care avusese grija cu câteva zile mai nainte a trimite manifeste si proclamatiuni sforaitoare catre ziare si particulari prin concursul binevoitor al postei guvernului. Ne aducem înca bine aminte de rechizitoriul d-lui procuror general, când procesul se dezbatea înaintea curtii de jurati. D-sa lasa a se întelege ca marele complot fusese organizat de beizadea Grigore Sturdza si afirma ca viitorul va da pe fata pe adevaratii promotori ai crimei.
Ceea ce atunci era viitor, astazi este prezent: fie-ne dar permis a cerceta putin lucrurile în urma celor întâmplate de-atunci încoace. Condamnati de juri, Pietraru-Patescu-Cârlova fura trimisi la ocne, unul pentru toata viata, ceilalti pe timp de 20 si 5 ani. Dupa trecerea de abia un an-doi, d-l Rosetti se gândi la martirii d-sale, si ce vazuram? Începu mai întâi a propune prin ziarul oficios ca închiderea tâlharilor în puscarii e contra libertatii si umanitatii. Puscariile, zicea d-sa, sunt o sucursala a iadului modern; bietii tâlhari n-au aer curat, n-au palate si gradini, n-au biblioteci si cabinete de lectura. Dupa aceea vazuram pe unul din fiii d-lui Rosetti vizitând ocnele, stând de vorba cu martirii tâlhari, dându-le consilii si sperante duioase, îndata dupa aceea vazuram încercarea arestatilor de la Telega a voi sa scape, cetiram înfocata aparare ce le facea ziarul «Românul», spunând ca aveau dreptul sa se încerce a scapa, caci dulce e libertatea (si anarhia!), ascultaram chiar insultele cu care napadea pe soldatii care, voind a-si face datoria, fusesera macelariti de tâlhari.
Am citit însa si ceva mai semnificativ. Tradându-si cugetarea (care era de-a face scapat pe faimosul asasin) organul oficios scuza pe Pietraru si-l achita cu desavârsire zicând: – Ce fel? Alaturi cu vinovati pentru crime ordinare sunt detinuti si arestatii politici, de exemplu Pietraru, care, într-un moment de nebunie, crezând c-aduce servicii patriei sale, ridica mâna asupra unui ministru? Aceasta nu înseamna decât dorinta de-a prezenta pe Pietraru sau ca nebun, sau ca mare patriot animat de înalte simtaminte politice. Iarasi în treacat putem înregistra ca Pietraru si ceilalti complici ai lui – în loc de-a fi pusi la lucrul greu al ocnei, se bucurara de toate favorurile puterii, fusera tractati ca niste coconasi, ca scriitori de cancelarie, ca impiegati iubiti de potentatii zilei.
Aceasta se petrecea în vara anului trecut. De-atunci încoace, în cele 9 luni trecute, avuram a constata si alte împrejurari semnificative. Beizadea Grigore Sturdza, care odinioara îsi daduse aerul de opozant si cap de partida scotând «Democratia nationala», trecu în tabara guvernului. Dintre scriitorii importantului sau organ, unul fu gasit bun pentru redactia „Românului“, altul fu însarcinat a edita o foita de propaganda care, ca si beizadea Grigore Sturdza, începu prin opozitie spre a ajunge la servilism catre dualitatea Rosetti-Bratianu. În timpul alegerilor, beizadeaua Grigore Sturdza, autorul vestitei petitiuni din lasi prin care se cerea înfiintarea pedepsei cu moartea, acela într-ale carui case se tinuse întrunirea, fu candidat guvernamental la lasi, prezentat, sustinut si ales de comitetul partidei rosii – sau mai bine de agentii administratiunii. Mai mult înca. Cu ocazia zilei de 10 Mai vazuram ca Patescu si Cârlova fura gratiati de restul închisorii, iar pedeapsa lui Pietraru fu redusa la 10 ani, negresit dupa dorinta si initiativa lui Ion Bratianu, caci în starea de vizirat sub care ne aflam nici ca e permis a banui cineva ca gratierea s-ar fi facut fara expresa vointa a primului-ministru.
Si acum întrebam, fara alt comentariu: opozitiunea sau guvernul dispusese de functionarii Pietraru si Patescu spre a-i îndemna sa plasmuiasca manifeste sforaitoare, sa ia cutitul si sa-si dea aere de haiduci politici? Opozitiunea – sau guvernul i-a îndemnat sa atace, le-a luat apararea si i-a gratiat? Sa nu vi se para ca aici e înalta clementa, ca reducerea pedepsei lui Pietraru nu înseamna gratiere. M. Sa Regele nici nu s-ar fi gândit la asemenea individe si, fiindca împrejurarea privea pe primul consilier, cuviinta si demnitatea (despre care nu d-nii Rosetti-Bratianu pot da lectiuni suveranului) nu l-ar fi lasat sa ia initiativa unei asemenea gratieri.
Apoi, daca serioasa ar fi fost tentativa, negresit ca s-ar fi considerat din punctul de vedere al moralitatii si al exemplului. D-nul Ioan Bratianu putea sa intre în sufletul d-sale de atentator, dar nu putea, prin astfel de gratieri, sa încurajeze atentatul de omor – si chiar omorârea oamenilor politici. În fine, precum ni s-a realizat banuiala în anul trecut, când ziceam ca nu ar fi de mirare sa auzim în curând de gratierea lui Pietraru si a complicilor lui, cine poate afirma ca iarasi în curând el nu va fi – sau facut scapat prin evadare, sau gratiat pe deplin?! – Si atunci, omul care nu mai avea nimic de pierdut, care prin urmare era în stare sa primeasca orice propuneri, fie cât de degradatoare, functionarul ministerului de finante al lui Ioan Bratianu – ori va gasi o functiune grasa la monopol, la vinuri, la spirtoase, într-un unghi departat al tarii unde nimeni nu-l cunoaste, mai cu seama schimbându-si numele – ori va pleca în strainatate ca sa traiasca linistit cu fondurile ce trebuie sa-i fi asigurat aceia care l-au îndemnat sa joace rolul ce-l cunoastem.
Astfel, istoria va scrie (si cu ce seriozitate!) ca d. Bratianu Ioan atât s-a jertfit pentru patrie încât a trebuit sa înfrunte chiar cutitul asasinilor! Milioane pentru asemenea virtuti cetatenesti, milioane multe si… mentinerea la putere îndelunga si cu orice pret.
(„Binele public“, Buc.. 15 (1883), nr. 147(1214), iun. 3, p. 1).
Acest text din „Binele public“ razbuna, ca sa zicem asa, câteva saptamâni de tradari, înselatorii si capcane în care a fost tras Eminescu. Înfrânt în amanunte – poetul câstiga, de fapt, polemica în zona ei fierbinte, centrala. Nu stim cine a fost si ce a patit medicul legist care n-a sustinut nebunia „juridica“ a lui Pietraru – dar retinem ca era posibil si un asemenea joc. Asa cum retinem ca se putea iesi din istorie, din carti, din realitate – schimbându-ti numele, exilându-te cu banii tai ori izolându-te într-un post guvernamental de la margine de tara. Sunt anii duri ai „viziratului“ lui I. C. Bratianu – când presa, mai ales ea, a avut de trecut prin mari ispite si cumplite amenintari totodata… Verificate, toate celelalte informatii date de ziarul lui Guna Vernescu sunt exacte. Asta arata ca cineva, undeva, „contabiliza“, urmarea cu insistenta, de trei ani încoace, întreaga evolutie a cazului Pietraru-Cârlova-Patescu.
În loc de concluzii, vom aminti doar ca suntem la începutul lui iunie 1883, ca probabil chiar în aceasta zi de 3 iunie Eminescu se deplasa la Iasi, în interes de serviciu, la sarbatorile regale pentru dezvelirea statuii lui Stefan cei Mare. În buzunarul de la haina avea cu sine numarul din „Binele public“ în care i se facea dreptate. Ar fi hazardat, la nivelul actual de informatie de care dispune eminescologia, sa afirmam ca textul a fost scris st publicat de catre Eminescu însusi – care apela la alte ziare pentru ca al sau era tot mai dificil de redresat catre tonul polemicii serioase, implicate, din anii trecuti. Vom aminti doar ca prietenii poetului l-au vazut, la Iasi, destul de îngrijorat, retras, privind temator în toate partile. Lui Creanga i-a aratat, seara, înainte sa se culce, un obiect ciudat pe care abia-l cumparase si-l punea noapte de noapte sub perna: era un revolver. Dovada a nebuniei, zic unii biografi. Dovada ca scapasera din închisoare doi dintre cei trei „haiduci politici“ cu care se luptase atâta: al treilea, „seful“, dorea de asemenea sa iasa, dar un ziarist îndârjit, ori câtiva ziaristi îndârjiti, ori totusi unul singur si câtiva prieteni ai sai – îi tineau poarta puscariei…