Un caz cu totul interesant de autocenzura la Eminescu ni-l ofera finalul „Scrisorii II“. Ascultând, dupa lectura, de sfaturile Junimii de a schimba un cuvânt dur, „famenii“, poetul reorganizeaza textul reusind ca, din doar doua trasaturi de condei, aparent insesizabile, sa fie chiar mai dur. Culmea este ca aceste minime interventii nu sunt sesizate nici de I.L. Caragiale, care relateaza intâmplarea, nici de Titu Maiorescu in prima editie a sa din 1883. Faptele sunt acestea. In „Ironie“ (iulie 1889) Caragiale citeaza finalul poemului astfel: „De-oi urmà sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumvà / Fàmenii din ziua de-astazi sa ma ‘nceapa-a laudà: / Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura, / Laudele lor de sigur m-ar scârbi peste masura.“ (fata de acest scrupul accentual al sau, vezi mai jos cât de limpede este textul eminescian) – si comenteaza sec: „Sarmane omule! Dac-ai invia ai vedea ca de ce te temi nici moartea nu te poate scapa!“ Revine in „Doua note“ (1892) cu un text din care citam mai amplu (si pentru ca este putin cunoscut, reluându-se de obicei fragmentar): „Versurile citate la pagina 19 sunt exact acele pe cari Eminescu le-a citit in Junimea. Mai târziu s-a facut modificarea lor dupa observatiile si cererea câtorva persoane din cercul acela, a caror sensibilitate extrema se simtea jignita de expresiile prea viguroase, prea crude, ale poetului. El – se stie bine aceasta – a facut concesiune delicatetii acelora si a ingaduit sa se toarne in veninul lui nativ si sincer putina apa de trandafir… sa i se schimbe Fàmenii in Oamenii si scârbi in mâhni; dar nu din toata inima a facut aceasta concesiune, desi, in discutia fara sir si nici capatâi ce se iscase, ca de obicei, dupa citirea poemei, staruise si ‹votase› pentru modificarea anodina si o dama la care el tinea foarte mult in acel timp.
Le spun acestea ca sa nu se creaza de catre public – mai putin initiat in ale miscarii literare – ca ar fi citatiunea de mai sus o falsificare: este o varianta originala, aceea anume la care tinea poetul, o varianta ce mi se pare – /mie/ care am groaza de ‹apa de trandafir› – cu mult preferabila celei puse in vânzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, era barbat; el pe impotentii intelectuali nu-i considera ca oameni, ci ca fameni, si de aplauzele lor nu s-ar fi mâhnit – se scârbea.
Dar la varianta asta cedase el cel putin, sub ce influenta nu ne pasa…Mai târziu insa s-a petrecut ceva mai rau… mai târziu, pe când artistul era cu mintea bolnava, s-a facut in opera lui publicata in volum indreptari, purgari si omisiuni cu desavârsire arbitrare. Eu crez ca asta trebuie relevat.
Editorii sunt liberi sa traga câte exemplare vor, sa le vânza cum si cât le place, sa profite de munca si de pe urma sarmanului pierdut cât pot, sunt liberi; sa ramâna negustorul cinstit, si câstig bun sa-i dea Dumnezeu, dar sa stea la taraba lui si sa nu s-amestece a poci opera artistului. (…) Care artist, care om de bun-simt si de treaba ar indrazni sa ia un penel si sa indrepteze o trasura macar a unui Rafael, sa prefaca numai o masura a lui Beethoven, ori sa potriveasca coapsa lui Apolon sau soldul unei Venere dupa personala lui judecata si dupa pornirea gustului sau actual? Lucrarea ce un artist ca Eminescu o lasa este, cu toate calitatile si defectele ei, ceva sfânt, fiindca-n ea se intrupeaza pipait, si pentru o viata mai durabila decât a neamului sau intreg, gândiri si simtiri de veacuri ale acestuia, si de aceea, fara teama de exagerare, s-a putut zice ca o asa lucrare este patrimoniul omenirii intregi, nu numai a unui neam.
Si asa dar a pune mâna fara sfiala pe o asemenea lucrare cu calitati eterne si a cuteza s-o potrivesti sau s-o mai cioplesti, dupa trecatorul tau gust si cu competenta ta discutabila, discutabila pentru ca e negativa fata cu realitatea evidenta si palpabila a monumentului ce-l judeci – discutabila fie ea cât de autorizata in parerea-ti proprie si a câtorva clienti – va sa zica a mutila lucrarea de arta pentru restul fara capat cunoscut al lumii si vremii, este a te face vinovat de o fapta reprobabila, este, cu un cuvânt, o profanare… Iar de profanare nu e capabil decât un om fara inima si cu spiritul ingust, un om care niciodata nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe deasupra egoismului strâmt, nici o emotie … cum sa zic? Impersonala – ca sa intrebuintez si eu niste platitudini platonice scoase de curând iar la moda – nici un fel de respect chiar când se afla in fata lucrurilor sfinte…fiindca n-are, fiindca nu poate avea nimic sfânt pe lume…“
Citând fragmentar, de aici, partea referitoare la filologie, Perpessicius atragea atentia in 1943 ca aceste schimbari „au prilejuit lui Caragiale violenta iesire impotriva Junimei si a lui Maiorescu“ („Opere“ III, p. 267). Acest fel de a defini tinta este linistitor si invita la istorie literara, relatiile lui Caragiale cu Junimea si Maiorescu in 1892, etc., distragând atentia de la textul ca text. Dupa cum vedem, intr-adevar Conu’ Iancu vorbeste de editori in general – dar il parafrazeaza pe Maiorescu si se refera la editiile existente, acelea scoase cu girul criticului. La ora de fata se pot da oricând cinci-sase exemple de editori actuali, aratând cu zeci de trimiteri ca se pun, de buna voie sau nu, sub „violenta iesire“ de mai sus – iar daca se iau manualele scolare, mai ales acelea pentru elevii mici, exemplele sunt legiune.
Sa revenim, insa, la chestiune, la textul in discutie. Ceea ce Caragiale numeste „apa de trandafir“ vom vedea imediat ca este, dimpotriva, „v.i.t.r.i.o.l.“ ca-n comediile sale, pentru ca Eminescu a acceptat, intr-adevar, schimbarile (este vorba numai de Oamenii pentru Famenii, cum observa si Perpessicius, loc. cit, verbul m-ar scârbi aparând doar intr-o varianta manuscrisa colaterala a textului, probabil aceea citita in sedinta – si neavând mare relevanta) – dar a organizat o alta retorica a textului la publicarea in revista. Manuscrisul, respectat de Perpessicius, mai putin Famenii, este astfel :
De-oiu urma sa scriu in versuri teama mi-e ca nu cumva
Famenii din ziua de-astazi
sa ma’nceap’ a lauda…
Daca port cu umilinta si cu zâmbet
a lor ura
Laudele lor desigur, m’ar mâhni peste masura.
In acest enunt, cuvântul greu, accentuat, in jurul caruia se organizeaza discursul, este Famenii – iar Caragiale pune chiar accentul grav pe a când il citeaza (in „Ironie“) – si sensul devine ca ei, famenii ma vor lauda, nu toti oamenii, asa cum nu toti oamenii sunt fameni. Famen („desfrânat, decazut, efeminat“, din lat. presupus feminus) este echivalent cu ceea ce Conu’ Iancu numeste „androgin“; noi, azi, spunem homosexual, cu nuanta „bisexual“. Poetul accepta scoaterea cuvântului (pe care-l vom regasi, insa, in „Scrisoarea III“, cum se stie) – dar in „Convorbiri literare“ organizeaza versurile astfel:
De-oiu urma sa scriu in versuri, teama-mi e ca nu cum-va
Oamenii din ziua de-astazi sa ma’nceap’ a lauda
Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura,
Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste masura.
Schimbarile sunt simple, si usor de inteles când compari– dar editorii nu tin seama de ele. In loc de teama mi-e poetul face legatura invers: teama-mi e si, in plus, desparte in silabe: nu cum-va. In faza din manuscrise lectura era neteda ca sa iasa in evidenta Famenii de mai jos – pe când in revista se rup cuvintele pentru alte accente: acel „nu cum-va“ este apasat, suierator, amenintator, cu sensul „ca nu carecumva“, „in nici un caz nu“. Pentru a iesi acest sens se scoate accentul secundar din ligatura mi-e: se rostea sacadat „tea-ma // mi-e-ca// nu-cum-va Famenii“ (aici, puternic: e cuvântul forta) – iar acum se rosteste „teama-mi // e ca // nu cum-// va Oamenii…“ (nu si cum– rostite puternic, egal, amenintator). Ca o indicatie: de sigur de mai jos se scrie tot dezlegat, autoironic. Maiorescu pastreaza in primele editii ca in „Convorbiri“ (teama-mi e ca nu cum-va; in editiile 6-11 are sa’nceap’ a ma lauda) – deci nu observa (oare accepta?) aranjarea textului de catre poet dupa scoaterea termenului dur din discurs. Caragiale nu face comparatiile, retine doar Famenii si scârbi, pe care le monteaza in aranjamentul editiei princeps. Editorii lui Caragiale nu se intereseaza, la rândul lor, câtusi de putin de aceste lucruri, fiind preocupati doar (exclusiv) sa redea citatele din Eminescu in editiile actuale. Dupa el, Ioan Scurtu (1908) va reintroduce „famenii“ respectivi – dar toti editorii – inclusiv Perpessicius, desigur (care schimba doar apostrofurile, având sa ma ‘ncea’a (apostrof larg urmat de aposdtrof strâns), fata de „Convorbiri“ care au: sa ma’nceap’a; oricine poate judeca diferenta de accente: in revista apostrofurile egale, strânse, cer recitare sacadata pentru sensul de mai sus) – vor lega, regulamentar: „cumva“, „desigur“. Ceea ce numim indeobste retorica textului se pierde. Aranjamentul retoric al poetului si (aici, nu in multe alte parti) al primului sau editor propune o adresare apasata, rupta, suieratoare – si generalizatoare, de fapt: nu numai „famenii“, ci toti „oamenii din ziua de-astazi“ sunt refuzati de la acele laude.
Caragiale insusi are foarte multe grafii neconventionale: vocale duble pentru rostirea prelungita, cuvinte despartite in silabe, etc. Trebuie sa dam exemple din editiile sale, facute de el insusi – pentru ca in editiile noastre actuale aceste grafii sunt netezite dupa normele lingvistilor. Intreaga noastra literatura clasica ne insoteste prin timp, pe noi si pe copiii, nepotii, stranepotii nostri – asa cum i-a insotit si pe parinti etc., prin editori, care se supun normelor specialistilor – ori prin specialisti care impun editorilor norme: luati-o cum vreti, e un „palindrom“ existential la urma urmei – dar observati, rogu-va, ca responsabilitatea este difuza, vina de „atimie“ (profanare, cum spunea Conu’ Iancu la 1892) nu mai poate fi aplicata strict cuiva: este a tuturor – si a nimanui. E o stare de cosmar – si vom persista dând in continuare exemple pentru a arata ca atât viata cât si opera lui Eminescu se cosmetizeaza cu sistem, sunt tinute ca intr-un adevarat infern mereu contemporan cu noi… Parca ne-ar astepta, parca-l ajungem tot citindu-l si recitându-l.