… pentru a treia oara in ultimii cinci ani, de data aceasta in rolul titular din „Luisa Miller“ de Verdi, opus rar reprezentat din cauza dificultatilor de interpretare vocala, care impun distribuiri de inalta clasa. Asa a gândit si acum managementul marelui teatru pentru noua productie regizata de italianul Mario Martone, când alaturi de renumita noastra soprana, stralucitoare in stagiunile anterioare in Violetta din „Traviata“ si Gilda din „Rigoletto“, pe afis au fost inscrise numele baritonului Leo Nucci (Miller), tenorului Marcelo Álvarez (Rodolfo), mezzosopranei Daniela Barcellona (Federica), basilor Vitalij Kowaljow (Contele Walter) si Kwangchul Youn (Wurm). Un sextet de asi, sub bagheta lui Gianandrea Noseda.
Pentru Elena Mosuc, soprana de coloratura cu ample virtuti lirice si lirico-spinte, maestra in arta belcantista, rolul Luisa – a carui partitura incheie parcursul anilor verdieni de tinerete – este ca o manusa, in conditiile in care vocalitatea scriiturii, de mare complexitate, ii ofera posibilitati nelimitate de exprimare. Mai intâi, agilitatilor din primul act (aria „Lo vidi, e’l primo palpito“) le raspunde cu usurinta si brilianta, cu exuberanta de tânara indragostita, la fel ca in cabaletta „T’amo, d’amor ch’esprimere“, strecurata de compozitor in duetul cu iubitul Rodolfo.
O paranteza. Formula cavatina-stretta este continuu folosita de Verdi pe parcursul sectiunilor operei, chiar daca o ascunde pe cea de-a doua de multe ori intr-un duet. Asa se intâmpla cu aria Luisei „Tu puniscimi, o Signore“ din actul secund, urmata de cabaletta „A brani, a brani, o perfido“ (duetul cu Wurm) sau cu aria lui Rodolfo „Quando le sere al placido“ (actul al doilea), insotita in duetul cu Contele Walter de cabaletta „L’ara, o l’avello apprestami“. Si pentru Miller, Verdi adauga cavatinei „Sacra la scelta è d’un consorte“, dupa o scurta scena cu Wurm, stretta „Ah! fu giusto il mio sospetto!“. Sunt scriituri tipice romantismului incipient, mosteniri ale belcanto-ului donizettian.
Pasional au sunat aria si violenta cabaletta a Luisei din actul secund, accentele imploratoare fiind agrementate prin pianissime diafane („Non lasciarmi in abbandono“), dupa cum incisivitatea si acutele stralucitoare au regasit pandantul de incarcatura dramatica in sunetele centrale, bogate, consistente si in cele grave, domol apasate. Cu putin inainte, in finalul concertant al primului act, vocea sopranei („Ad immagin tua creata…“) a dominat ansamblurile, prin inflexiuni spectaculoase.
Da, pentru Elena Mosuc, cantilenele sunt prilejuri pentru expozee de linii melodice moi si fluide, plamadite in nuantari extreme, emotionante si induiosatoare. Regina a pianissimelor acute, rafinate pâna la limita audibilului, artista nu pierde niciun prilej pentru a le etala in contextul expresivitatii redarii textului, alaturate cântului in mezza voce, filajelor si modelarilor continue. Intensa traire se comunica nemijlocit si publicul vibreaza consonant, sedus de unduirile glasului Elenei Mosuc. Asa a fost in scena finala a operei, in rugaciunea Luisei („Ah! l’ultima preghiera“), in duetul cu Rodolfo (pasajele „Oh, discenda sul tuo core“ sau „Ah! Se concesso al prego mio“) si in tertetul cu Rodolfo si Miller, consfintiri ale succesului sopranei românce. Ca actrita, Elena Mosuc s-a dovedit o data in plus impresionanta, cu joc de scena la maxim voltaj, la maxima intensitate.
Marcelo Álvarez a fost un Rodolfo expansiv, din pacate numai un act. Câteva sunete acute opace, dar mai ales o usoara raguseala aparuta pe o fraza inalta (Do bemol) a constituit semnalul de alarma pentru tenor, care a gasit de cuviinta sa nu-si forteze in continuare glasul si sa se menajeze. A fost inlocuit de cvasi-necunoscutul Piero Pretti, o placuta surpriza. Capabilitatile liric-spinte ale vocii sale au fost foarte potrivite tesaturii rolului si italianul a cântat cu elan si stralucire. Si daca i-a lipsit ceva, in afara luxului timbral al lui Álvarez, a fost tocmai daruirea pasionala cu care ne-a obisnuit argentinianul.
In rolul Miller, septuagenarul Leo Nucci. O glorie a Italiei lirice! Unul din marii baritoni verdieni ai tuturor timpurilor, care simte fraza si accentul picurat in portative de maestrul de la Busseto si care, la o asemenea vârsta, isi mentine proiectia si autoritatea cântului, a acutelor. Nucci deruleaza desenul melodic cu o fluenta ce se motiveaza numai printr-o tehnica suverana, sustinuta de o respiratie perfecta. Un fenomen.
Mezzosoprana Daniela Barcellona a fost Ducesa Federica si a cântat cu sunet penetrant si frazare impecabila (iata, duetul cu Rodolfo „Dall’aule raggianti di vano splendor“).
Doua glasuri somptuoase de basi au fost bine distribuite in rolul Contelui Walter (cu timbru cald, generos, catifelat, Vitalij Kowaljow) si al perfidului Wurm (cu voce neagra, puternica, severa, Kwangchul Youn). Aria „Il mio sangue, la vita darei“ (primul act, Contele Walter) si duetul Wurm-Contele Walter („L’alto retaggio non ho bramato“, actul secund) au fost alte solide momente ale serii.
In roluri episodice, au cântat Valeria Tornatore (Laura) si Jihan Shin (Un taran).
La pupitru, turbulentul si energicul Gianandrea Noseda a valorificat cu temperament, dar si delicat, subtil, omogen, marile potente ale Orchestrei Teatrului Scala si spectacolul a curs intr-o dinamica plina de coerenta. Câteodata, in scurtele sale interventii, corul (dirijor Bruno Casoni) nu mi s-a parut a privi cu acuratete impulsurile venite dinspre mâinile lui Noseda.
Montarea lui Mario Martone este absolut moderna. Actiunea poate sa se desfasoare chiar in zilele noastre, costumele Ursulei Patzak o dovedesc cu prisosinta. Un pat dublu (matrimonial!) este elementul central de decor (Sergio Tramonti), care ramâne mai tot timpul in scena si sugereaza atât dragostea dintre Luisa si Rodolfo, cât si dorintele Ducesei Federica. O idee simpla, fara mari pretentii. Bine ca jocul eroilor, relationarile dintre acestia nu au fost nici afectate, nici impiedicate. De jur imprejur, simbolizând castelul Contelui Walter, „tribune“ ciudate din lemn, de parca ne-am fi situat intr-un amfiteatru de… parlament, migreaza ici si colo, cu singurul scop de a fi populate cu coristi. Mai placut a fost fundalul ce sugera padurea in care este situata casa lui Miller, cum spuneam, redusa la un simplu pat.
Frizând esentializarea, marele merit al regiei este ca a permis desfasurarea fara oprelisti a unui spectacol exceptional pregatit muzical, distribuit cu glasuri importante si cântat memorabil, asa cum ii sta bine unui teatru de nivelul Scalei din Milano, deseori nedreptatit prin critici, care ii contesta calitatea actuala.
Cel putin pentru Elena Mosuc urmeaza alte invitatii onorante in templul mondial al liricii: la finele acestui an, din nou Gilda, iar pentru stagiunile urmatoare, Elvira din „Puritanii“ de Bellini si Lucia din opera lui Donizetti.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 379