Autor: NICU ILIE
Apărut în nr. 327
2011-06-09

Au existat multe încercari de aproximare sociala a filosofiei. Americanii au dezvoltat behaviorismul si pragmatismul care, în cele din urma, printr-o mutatis mutandis, aveau sa nasca un pui viu – cibernetica. Lagarul rosu replica, dupa 1953, cu praxiologia lui Kotarbinski si replica ortodox-comunista a lui Tudosescu. Erau încercari lipsite de orizont întrucat dezvoltau o categoremata inutilizabila prin complexitate, polisemie si echivoc.
Marxistii însa aveau la îndemana o praxiologie sui-generis, chiar pe Marx. Cartea sa fundamentala, „Capitalul“, este o asemenea filosofie a actiunii dogmei în societate. De partea cealalta a granitei politice, americanii dezvoltau paralel si divergent fata de pragmatism teorii metasociale cu fundament economic, cea mai glorioasa dintre acestea fiind keynesismul.
Toate sunt încercari de a aproxima „buna guvernare“ ca segment practic, obiectiv si programatic al unei mult mai ample „actiuni sociale“ care implica o colaborare între modelele teoretic-culturale (filosofeme) si stiinte sau practici sociale. Diferentele între sisteme sunt date de nisa pragmatica din care se extrag si relationarea ontologica sau metafizica asumata. Gradul de eficienta al acestor teorii ale eficientei difera – pe aceste coordonate, dar si dupa puterea de abstractizare a teoreticienilor. Astfel, avem acum la dispozitie un numar de gnoze moderne, unele validate, altele invalidate politic.
Neoliberalismul, al carui agent activ este în acest moment conceptul de „economie sociala de piata“, s-a dovedit cel mai rezistent si adaptabil construct teoretic actionarist. El nu este totusi decat o gestiune a crizelor, fiind o stiinta a mutarii acestora între domeniile vietii sociale astfel încat criza sa nu devina cronica si ireversibila în niciunul dintre domenii. Astfel, criza emanciparii „lumii a treia“ si intrarea acesteia în jocurile de capital (anii ’60) a fost transformata într-una a resurselor naturale (anii ’70) care a devenit (prin „criza petrolului“) una economica (anii ’80), mutata apoi într-o criza tehnico-stiintifica ce a determinat transformari politice (anii ’90) si a indus o criza sociala de substrat care, prin „colapsul ipotecilor“ a provocat criza financiara de dupa 2007, revenind asadar în domeniul capitalului. Schema descrisa are titlu de exemplificare; gestionarea crizelor nu implica în mod necesar ciclicitatea lor.
Partea buna cu liberalismul este ca mutatiile se petrec si în afara si înauntrul sau, lasand feed-back-ului social rolul de instrument de masura. Si mai important: mutata în economie, gandirea asupra actiunii sociale are parte de mult mai multi teoreticieni (din mediul academic, financiar, administrativ si politic), contributiile fiind mult mai impersonale si cu o aplicabilitate mult mai generala decat în cazul altor teorii.
Exista multe teorii asupra liberalismului însusi. Adversarii îi reproseaza ca este o tehnica, nu o întelepciune. Fiind o permanenta fuga dupa crize, dinauntru sau din afara, permanent, i se prezice sfarsitul. În ultimele trei secole, în ciuda unor colapsuri permanente, a dat mereu dovada ca se poate adapta. Si, poate ca e lipsita de creier, dar evaluarea în bani a oricarei idei, a oricarui obiect, a oricarei cunoasteri, a oricarei arme, oricarei distractii, oricarei munci, oricarei mosteniri, oricarei educatii, a artei si filosofiei însesi – este singurul mod de evaluare a actiunii sociale care nu a dus (cel putin nu înca) la atrocitati si actiuni contra fiintei umane. Avand acces si în partea superioara, eterata, a gandirii (prin macroeconomie), si în zona banala a vietii individuale, economia este în acest moment metafilosofia momentului, mult mai importanta si eficienta decat posibilele sale contracandidate: logica, antropologia, psihologia sau religia.