sau
Cartea de la Jucu Nobil
E dificil a scrie despre un poet „nascut iar nu facut din cuvinte“, un poet care „se inchide in sine ca pasarea in ou, ca zeul in lucruri, ca lucrurile in cuvinte“, un poet „mijlocitor intre zei si cuvinte“, adapostindu-si sufletul in „umbrele plopilor“, preocupat, whitmanian, „a dezbate soarta firului de iarba“, introducând in poeme, cu o rara finete, referinte literare, schimbând „eurile“ „precum caii de posta“, un poet pentru care „amintirea unui lucru e mai importanta decât lucrul in sine“, si a carui imaginatie este „inexpugnabila“. Traind intr-un „est-etic“ in care te poti trezi publicat „in ziarul salubritatii locale“, poetul prefera „tacerile dinlauntrul cuvântului“, „tacerile dintre cuvinte“, descoperind „dâra copilariei“ lasata de „sanii cu talpici din oase de fluturi“, de ceata de „fârtati“ la colindat, caci „strain de copilarie“ el nu este niciodata. Poetul este o „inocentissima“ faptura care isi permite sa exclame: „visez deci exist“, totul devine sursa de mirare, totul capata proportii neasteptate, izvorând din fervoarea sa naturala. aatul copilariei e vast aidoma lumii, Jucu e „nobil“, misterios, departe de trista urbanitate, deschizând o poarta spre un timp fara de inceput si fara de sfârsit, dând existentei sansa de a deveni „o amintire din viitor“, caci „lumea e un text/ scris cu caractere umbroase/ in dialectul numelor/ pe urme“.
Poetul e un descoperitor al Jucului „nobil“, unde totul e primordial sau de prim-ordin, totul e miraculos, curcubeele apar „peste morminte“, „fuiorul vesteste nunta in cer“, litera mistica, A, are forma de acoperis, fiind un adapost al iubirii, Ana-bunica este „echilibrul intre floare si timp/ intre viata si moarte“, iar Ana-iubita e „acoperisul in forma de / al acelui cuvânt“. „Caci mai presus decât toate-i iubirea“.
Jucu e un tarâm imprecis, scos la lumina din apele freatice ale memoriei, cu frontiere mobile, indefinite aidoma iluziei, „nemasurat“, existând fragil in „marginea marginii“, ca pe un tais de cutit, dar care permite poetului un grandios voiaj in timp, spre a se simti mai putin singur, visând „in ieslea racoroasa a caii lactee“, lasându-se coplesit de „iedera cuvintelor“, ce creste asemenea „delirului controlat“ al lui Rimbaud, arma secreta contra melancoliei. Inventând poetic aceasta nobila „tara“ transilvana, situata dincolo de „marginea marginii“, intr-un sat cu urme lacunare de suferinta, purtând pe trup „cicatricea unui fost pârâu“, in care timpul are „cearcan de sare“, si unde „unul se facu dintr-odata trei“, reflectându-se astfel in cer, poetul inainteaza increzator „intr-un labirint de oglinzi“, in fuga timpului regasindu-se in fiecare „oglinda“: bunica, unchiul, batrânul, fârtatii, aezii, simtindu-se mai putin singur, incercat de teama „urâtului“, acest spleen baudelairian care ne pândeste mereu. Poezia musteste de trairi, de experiente, care n-ar avea greutate daca n-ar fi supuse unei interogatii permanente, facuta cu incredere in puritatea lumii, cu convingerea ca „ingerul exista/ asta e sigur/ ne trebuie doar oleaca de noroc sa dam fata cu el“.
Poetul se autodefineste cu umilinta, ingaduitor cu sine insusi si in acelasi timp autopersiflant: „infinit-maruntule-dar-atent/ scrib al meu drag“, având repulsie pentru poezia care incarca „bascule de cuvinte cu autogrederul“, fiind scribul care inventeaza un univers sonor si verbal unic, care nu seamana decât cu el insusi, intr-un gest de magnifica libertate poetica, cu indemânarea, forta si bucuria launtrica pe care o are copilul in jocurile sale sacre. Increderea in lumea copilariei este un act fondator ce reflecta imaginea vietii primordiale, hipermnezia devine samânta unei noi cosmogonii, poetul, inconsolabil, isi faureste un destin spre a gasi un loc in sânul Creatiei.
Lupta cu timpul, cu disperarea, nu creeaza elegii, ci imne, uneori rugi, pentru ca „nebun e acela ce intors cu fata la munte / nu rosteste macar o rugaciune“, pentru ca invocatia sa se adreseaza divinului, luminii, umbrei, zilei, noptii, apei, mortii, iubitei, „ultimului om“, prin cuvinte rare, dar indesate, ce taie respiratia. Fragila lumina a divinului se revela in accente panteiste – „la inceput a fost muntele iar pe munte era insasi umbra lui Dumnezeu“. Poetul descopera divinul in imediatetea sa: „Mai degraba il prinzi pe Dumnezeu de picior pe o poteca de munte/ pe cararea ce duce de-a lungul râului“, in „vidul luminos al tacerii“, in „privirea launtrica“, in iubirea-agapé: „Dumnezeul tau este Ana vei muri si vei renaste in imparatia ei“.
Imaginea locurilor copilariei e dublata de ulterioarele sale pelerinaje, experiente, jocuri, masti, carti, eul bulversat, mereu altul, schimbând bucolicul cu citadinul, jocul ingenuu cu cel incarcat de livresc. In coerenta si dezordine, intr-un univers citadin derizoriu, intr-o trista urbanitate, departe de extazul panteist de la „Jucu nobil“, poetul devine vigilent in cetatea in care, in caldura demoralizanta a bistrourilor mediocre, e interpelat insolent: „ma Petene“. In oras se simte „aburcat pe saua unei mârtoage de stepa“, memoria fiind un imperativ si o forma de cautare a redemptiunii, aidoma sentimentului de culpabilitate. Pe „strazile urbei“, poetul este „un ins abstras ferecat in sine surd orb si mut“ si, ascultând „vaier de poeti livresti automarginalizati“; „corabia prezentului arunca ancora in apele trecutului“, plonjând in „vidul luminos al tacerii“. „Intr-un-târziu-dumiritul“ se bucura de un portret paradoxal, reproducând un adevarat „inventar“ critic, semn al unicitatii poeziei sale surprinzatoare si contradictorii fiind un poet realist sau vizionar, prodigios sau prolix, livresc sau barbar, chirurg, arheolog, arhitect, exorcist, extremist sau pur si simplu spectator al unei lumi completamente lipsite de har, haruit sau doar duplicitar, mag cerebral sau numai decerebrat, tandru ironist sau hedonist bine temperat, sofisticat ins natural sau idilic rafinat, aventurier domestic, solar, teluric sau Ulise reincarnat. Pe când, „in aerul mintii“, „anonimul transilvan“ se multumeste sa fie „om intreg“, in secret el râvneste la eul multiplu: „eu sunt ceilalti“. O idee nelinistitoare, izvorând din extraordinara forta a umanitatii originare peste care se asterne un voal de puritate, ce da noblete si gratie disperarii, poetul regasind limbajul sacru al rugaciunii, „limba tacerii“, interpelând astfel iubita: „Acuma stii de ce tac Ana stii bine de ce tac“.
Poetul atinge nemurirea zilnica sub ochii nostri mirati, luând infatisari care concura cu faptura sa „inocentissima“: „print levantin si cersetor“, „nemuritorul uitat de Dumnezeu“, „ neintrecut calator de profesie’“, aparând in ipostazele devenirii: „tâncul de odinioara“, „inocentul adolescent“, „junele cavaler netrebnic“, „intr-un-târziu-dumiritul“, „junele Petean“, inscriindu-se ca poet in „inima umanitatii“.
Intorcându-se in timp, isi creeaza un spatiu in care se afla „chez lui“, inventând desenul si culorile vietii primordiale, cu orizonturi imprevizibile, largi, intr-o geografie poetica „nobila“, descoperita cu o privire curata, poetul se afla in lumina aurorala a zilei dintâi a lumii. Limbajul poemelor sale are o prospetime uluitoare, o stranie efervescenta, o irizare de sensuri naucitoare, nobile, cu seva puternica, exigenta, cuvântul fiind contrafortul unei constructii gotice primare.
Aidoma lui Esenin, „malade de souvenirs d’autrefois“, poetul „debloca mecanismul amintirii“ spre a exprima coerenta si dezordinea lumii launtrice cu al sau unic debordement verbal, stiind ca „in aerul mintii isi dau in petic pâna si sfintii“
Paris, martie, 2007