Aflat într-o vizită la Passau, în Germania, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a ieşit supărat din rânduri şi
a cerut ca Uniunea Europeană să nu se mai alinieze necondiţionat la poziţiile Statelor Unite.
Nu m-am îndoit niciodată că războiul din Siria va aduce faţă în faţă Rusia şi Statele Unite. Aşa cum nu mă îndoiesc o clipă că cele două super-puteri au înţelepciunea să evite o confruntare militară. Au fost atribuite premiile Nobel pe 2015. De multă vreme, criteriile pentru acordarea acestora provoacă cel puţin nedumiriri. Cauza este politizarea excesivă a alegerii laureaţilor.
Domnul Juncker
nu mai este dispus să tacă
Potrivit BBC, într-o conferinţă ţinută la Passau, Germania, la 8 octombrie, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a atras atenţia că a venit momentul ca Uniunea Europeană să-şi vadă singură de relaţiile cu Rusia. Consecinţele sancţiunilor economice impuse Moscovei sunt o povară pe care Bruxelles-ul nu mai este dispus să o ascundă. Ciudat, pretextul răbufnirii publice a acestui demnitar, destul de tăcut altfel, l-a oferit tratamentul aplicat de preşedintele american Barack Obama Rusiei, de „putere regională“. Ar fi putut trece peste această remarcă, ne lasă să înţelegem dl Juncker, dar a înţeles chiar de la preşedintele Putin că aceasta este percepută ca o ofensă la adresa Moscovei. „Nu poţi să vorbeşti aşa despre Rusia!, a afirmat Juncker; o spun deschis: trebuie să tratăm Rusia decent“. O declaraţie care confirmă opinia potrivit căreia „guvernarea lumii dintr-un singur centru, după un singur model şi potrivit unui singur standard de valori este o utopie“ (v. Iluzia pacificării Siriei, revista Cultura nr. 38 din 8 octombrie).
Supărarea domnului Juncker vine de la socotelile pe care europenii şi le-au făcut după mai bine de un an de sancţiuni economice impuse Rusiei ca urmare a anexării Crimeii. Efectele se dovedesc perverse. Între altele, Rusia nu a mai luat credite de la marile bănci occidentale, ceea ce a provocat nemulţumirile acestora; ca răspuns, Moscova a instituit embargo asupra importurilor de alimente şi băuturi de provenienţă occidentală, ceea ce a iritat marile companii transnaţionale. Alinierea automată a Uniunii Europene la direcţiile preferate de Statele Unite nu este profitabilă, iar tendinţa Washington-ului „de a dicta“, cum spune dl Juncker, orientarea relaţiilor cu Moscova se loveşte tot mai mult de interesele economice ale europenilor. Rusia este al treilea partener comercial al Uniunii Europene, după Statele Unite şi China. Sancţiunile au antrenat nu numai o paralizie a schimburilor financiare, dar şi o diminuare considerabilă a celor comerciale. Germania, cu 17 miliarde de euro, şi Franţa, cu 16 miliarde, au constatat o pierdere de circa 7% într-un singur an ca efect al măsurilor de retorsiune economică luate împotriva Rusiei. Aşa încât este de înţeles că domnul Juncker, gospodarul echilibrului în Europa comunitară, şi-a pierdut răbdarea şi a hotărât să arate ce este bine şi ce nu poate fi acceptat din sfaturile aliaţilor. Într-o economie de piaţă, înainte de prieteni, fie şi aliaţi, sunt interesele, nu-i aşa? O paranteză: vom constata încă o dată acest adevăr când vom afla ce se ascunde în spatele prelungirii negocierii acordului de liber schimb U.E. – SUA. Rezistenţa europenilor durează de ani buni. O parte dintre asiatici nu au mai făcut faţă şi au semnat, la începutul lui octombrie, un astfel de acord.
O dispută pe tema suveranităţii
La 7 octombrie, cancelarul Merkel şi preşedintele Hollande au ţinut discursuri comune în Parlamentul European pentru a strânge rândurile în faţa refugiaţilor din zonele lovite de războaie, sărăcie şi subdezvoltare. Sunt destule motive de divergenţe care slăbesc unitatea statelor Uniunii Europene, dar nici unul nu a avut forţa acestui val migrator. Pericolul resimţit la Paris şi la Berlin este accentuat de replierea unor guverne pe poziţiile naţionale, de revenirea la protecţia statului propriu considerată mai sigură decât cea rezultată din solidaritatea comunitară. Este o direcţie nouă ce se evidenţiază progresiv după criza financiară, politica de austeritate şi, de ce să nu o spunem deschis, dictatul Bruxelles-ului şi al cuplului franco-german care accentuează sentimentul inegalităţii de tratament în U.E. Cei din linia a doua se refugiază în spatele suveranităţii statale, în speranţa că se apără mai bine. Ceea ce irită Berlinul, Parisul şi Bruxelles-ul. În Parlamentul European, doamna Merkel a reluat teza atât de dragă Berlinului despre „mai multă Europă“, concept vag care sugerează imperativul solidarităţii doar în faţa răului, nu şi a binelui. Din acelaşi impuls, preşedintele Hollande a socotit că trebuie să ţină aproape de doamna Merkel: „În faţa crizei refugiaţilor nu trebuie să ne lăsăm tentaţi de a acţiona la nivelul statelor-naţiuni, din contră, acum este nevoie de mai multă Europă!“. Prezenţa în hemiciclul Parlamentului European a celor doi lideri europeni nu a întărit convingerea că perioada de mari convulsii prin care trece Europa a favorizat coagularea unui nou concept rezistent la solicitări, la timp, la nevoile şi preferinţele statelor membre. Nu sunt limpezi direcţiile de construcţie politică a Uniunii Europene: se doreşte o organizaţie de state-naţiuni sau o federaţie de state cu suveranitate limitată. În această confuzie, abil întreţinută public, Hollande a simţit nevoia să nu se îndepărteze nici de Constituţia Franţei, încercând să dea, cât îi mai este posibil, o mică satisfacţie adversarilor lui politici. „Discuţia nu este despre mai puţină sau mai multă Europă, şi-a îndulcit Hollande discursul, ci este (vorba de o alegere, n.n.) între afirmarea Europei sau sfârşitul Europei… Revenirea la frontierele naţionale, destrămarea politicilor comunitare, abandonul monedei unice, euro, sunt încercări serioase prin care trece unitatea Europei“. Nici măcar această uşoară personalizare a intervenţiei nu l-a scutit pe Hollande de remarcile caustice ale doamnei Marine Le Pen, adversara Uniunii Europene, a preşedintelui, a „cuplului“ franco-german (cum îl numeşte ironic dreapta franceză) şi a oricărei toleranţe faţă de valul de emigranţi. Aşa că lidera Frontului Naţional a folosit tribuna Parlamentului European pentru a-şi cataloga propriul preşedinte de „vice-cancelar administrativ al provinciei Franţa“. Lăsând aceste dispute deoparte, atrage atenţia perpetuarea diferenţelor conceptuale între Paris şi Berlin în privinţa Europei unite. Ca stat federal, suveranitatea nu-i ridică probleme Germaniei, Berlinul poate accepta oricând şi cu bucurie federalizarea Europei de pe poziţia forte pe care se află acum. Franţa, în schimb, este incomodată serios de ideea federalizării. Constituţia franceză consacră „conceptul suveranităţii fondat pe unitate şi indivizibilitate“. De aceea Hollande a preferat să vorbească de „suveranitate pentru Europa“ sau de „suveranitatea europeană“. Conceptual, Franţa nu poate fi în toate împrejurările un partener de idei al Germaniei. Meritoriu rămâne faptul că Berlinul evită, pe cât posibil, sintagma „suveranitate limitată“. Este prudent şi necesar pentru că acest concept, statuat în tratatele Uniunii Europene, aminteşte dramatic statelor ex-comuniste de „doctrina Brejnev“ în numele căreia a fost invadată Cehoslovacia, în 1968. În condiţii de inegalitate de tratament – a se vedea ideea Europei cu mai multe viteze – se poate naşte în Europa de Est un curent contestatar, apropiat europesimismului britanic, prin recursul la protecţia „statului-naţiune“. Pe fond, discursurile lui Merkel şi Hollande în Parlamentul European au fost despre suveranitate.
Siria dezbină sau uneşte
forţele antiteroriste?
Doar câteva observaţii, subiectul a fost tratat în cronicile precedente. Ofensiva ruşilor în Siria a accentuat neînţelegerile în rândul occidentalilor, dar clarifică, dacă se poate spune aşa, eşecul tacticii de până acum. „Nimeni din Vest nu are de gând să intre în război cu Rusia, scrie Julien Barnes-Dacey, analist al Consiliului European pentru relaţiile externe de la Londra. Escaladarea ar risca să conducă la mai multă violenţă, la creşterea rândurilor emigranţilor. Deocamdată fiecare tabără se bate pentru a-şi construi «sfera sa de influenţă», ruşii în Vestul Siriei unde se găseşte Bashar al-Assad, occidentalii în partea orientală unde vor continua să urmărească să intensifice bombardamentele împotriva Statului Islamic“. Implicarea Rusiei riscă să decupleze ameninţarea jihadistă – obsedantă pentru Occident -, de soarta lui Assad pentru care Moscova şi-a făcut calculele sale proprii.
Gustul amar
al politizării premiilor
Laureat al Premiului Nobel pentru pace pe 2015 este un cvartet tunisian căruia i se recunoaşte meritul de a fi asigurat o trecere mai lină spre democraţie în Tunisia. Cred, mai degrabă, că se doreşte să se acrediteze ideea că Revoluţia iasomiei a fost bună, doar deturnarea scopului ei este de vină pentru bulversarea lumii arabe. Ceea ce este mai mult decât discutabil. Şi premiul pentru literatură acordat unei jurnaliste din Belarus confirmă îndepărtarea de testamentul lui Alfred Nobel: recompensarea pentru cele mai mari merite în domeniile ştiinţelor, literaturii şi salvgardării păcii. Politizarea criteriilor de decernare a Premiului Nobel devine obositoare. A-propos, cum o cheamă pe jurnalista care a luat premiul pentru literatură?