Acum doi ani, prezentând cititorilor „Culturii“ reflectiile remarcabilului savant si umanist belgian Christian de Duve despre viitorul speciei umane („Un laureat Nobel de medicina despre genetica pacatului originar“, în „Cultura“ Nr. 364 din 8 martie 2012), îmi exprimam admirativ uimirea fata de limpezimea si tineretea spirituala a nonagenarului autor al eseurilor pe care le comentam. Iar în noiembrie trecut a aparut – de acelasi autor în partenariat cu un mai tânar (totusi septuagenar) profesor de genetica moleculara – un volum de dialoguri atât despre rolul si sensul stiintei în societate, cât si despre probleme etice ale cunoasterii si despre riscurile apropiate cu care este confruntata omenirea. Semnificativ intitulata „Despre stiinta si dincolo de ea“ (Christian de Duve avec Jean Vandenhaute: „Sur la science et au-delà“, Odile Jacob, Paris, 2013), aceasta carte interesanta si placut accesibila incita la reflectie atât prin continutul ei ideatic cât si prin circumstantele cu totul speciale ale aparitiei.
Prima parte a volumului retraseaza parcursul profesional al lui de Duve de la scoala începuta într-un colegiu iezuit la specializarile post-doctorale în laboratoarele a patru laureati Nobel si pâna la conducerea echipelor de cercetare din Louvain (Belgia) si din Institutul Rockefeller (New York). În fruntea acestora de Duve a facut descoperiri fundamentale de biologie celulara, pentru care a primit în 1974 Premiul Nobel pentru medicina, împreuna cu George Palade si cu Albert Claude. Dincolo de valoarea de exemplu pe care o poate oferi tinerilor tabloul unei vieti consacrate stiintei, cu împliniri absolut remarcabile, în aceasta prima sectiune este transata raspândita, dar falsa antinomie între cercetarea fundamentala, motivata de pura curiozitate umana, si efortul de aplicare a rezultatelor stiintifice pentru utilizari practice. De Duve marturiseste cu franchete ca propria-i atitudine fata de responsabilitatea sociala a cercetatorului i-a fost efectiv restructurata de revendicarea miscarilor studentesti din mai 1968 în Franta si în California, întelegând ca cercetatorii trebuie sa fie sensibili la necesitatile societatii si angrenati în rezolvarea lor. În acelasi context se încadreaza si datoria savantului de a comunica cu publicul larg, spre a nu lasa ca raspunsurile la preocupari majore ale societatii – precum utilizarea energiei nucleare, organismele modificate genetic etc. – sa fie date de demagogia antistiintifica, ce se complace în afirmatii nefondate. Desigur ca nivelul la care un savant poate fi un bun profesor si, cu atât mai mult, un eficient comunicator public tine de înzestrarile personale, iar de Duve a fost binecuvântat din plin si cu aceste daruri.
A doua sectiune a cartii, consacrata transformarilor fundamentale în stiintele biologice produse în a doua jumatate a secolului XX, prezinta succint aparitia si dezvoltarea biologiei celulare si moleculare, vazute de un participant notabil la aceasta autentica revolutie în întelegerea naturii. Din aceasta sectiune, opiniile despre determinismul fizico-chimic si abordarea mecanicista a fenomenelor biologice incita la reflectie, prezentarea neurobiologiei si a studiului constiintei drept ultima frontiera a cunoasterii biologice atesta deschiderea spre nou a nonagenarului savant, iar amintirile despre alte celebritati din stiinta sunt amuzante.
Ultimele trei sectiuni ale acestui volum de dialoguri sunt cele care pot surprinde în cea mai mare masura cititorul care nu va fi luat deja cunostinta de opiniile lui de Duve asupra marilor probleme ale omenirii, exprimate în volumele anterioare ale sale. Ele sunt si cele mai stimulatoare intelectual iar, în final, chiar tulburatoare. Astfel, raspunzând întrebarilor si incitarilor avizate ale lui Vandenhaute, de Duve explica fara ocolisuri faptul ca înca din timpul studentiei la medicina, lucrul în laboratorul de fiziologie al celebrei Universitati catolice (!) din Louvain i-a „convertit“ spiritul de la credinta crestina acceptata necritic, provenita din familie si consolidata prin studii într-un colegiu iezuit, la refuzul categoric al creationismului si al oricarei dogme religioase. Devenind apoi profesor în acea prestigioasa universitate într-o vreme când caracterul confesional era (înca!) perceptibil – universitate unde de Duve admite ca a fost întotdeauna bine tratat si sustinut în proiectele sale de cercetare –, si-a facut ca regula de conduita tacerea asupra necredintei si îndoielilor sale. Ca si Einstein, el refuza orice religie si viziune antropomorfica a unui Dumnezeu personificat, dar, spre deosebire de Einstein, care nu se considera ateu si recunostea o divinitate imanenta în toata natura, de Duve afirma o conceptie esentialmente monista, refuzând atât dualismul Creator – creatie al religiei, cât si dualismul spirit – materie al lui Descartes.
O serie de subiecte sensibile ale relatiei între cunoastere si etica sau referitoare la probleme „fierbinti“ legate de rolul stiintei în societatea actuala – de exemplu: „este oare etic sa cercetam diferente rasiale sau sa diagnosticam boli genetice pentru care nu exista vreun tratament?“, eugenismul si avortul preventiv, alimentarea cu organisme modificate genetic, proliferarea asfixianta a speciei umane si clarviziunea lui Malthus si Darwin etc., etc. – sunt discutate deschis si fara idei preconcepute. Las însa eventualilor cititori ai cartii interesul de a afla direct opiniile clare si neconventionale despre astfel de probleme esentiale ale unui savant constient de sansa ca a fost contemporan cu cele mai senzationale descoperiri în toate domeniile stiintei si cu cele mai spectaculoase progrese tehnologice.
Asa cum am mentionat deja, dincolo de continutul sau, acest volum este neobisnuit prin ineditul momentului în care a fost finalizat. Într-o foarte sobra nota introductiva, editoarea Odile Jacob mentioneaza ca Christian de Duve i-a încredintat acest ultim text în ajunul mortii lui voluntare. Iar Jean Vandenhaute precizeaza într-o tot foarte scurta nota, scrisa la 4 mai 2013, ca de Duve l-a chemat la 1 mai pentru o ultima întrevedere legata de acest volum comun si i-a cerut ca postfata cu care se încheie textul sa fie datata din ziua (4 mai 2013) în care el îsi fixase deja cu câteva saptamâni înainte eutanasierea, comunicata public. Apoi, de Duve i-a confirmat personal lui Odile Jacob prin e-mail ca textul este finalizat, iar în ziua prevazuta a încetat din viata prin eutanasie, înconjurat de fiul si fiicele lui. În Belgia, eutanasia a fost legalizata din 2002, permitând asistarea medicala a sfârsirii voluntare a vietii, în conditii definite de lege, conditii pe care Christian de Duve, ce depasise vârsta de 95 de ani si suferea de cancer de colon în stadiu avansat, le îndeplinea. El si-a decis eutanasierea dupa ce a avut o cadere în casa, din care nu s-a putut ridica singur, iar acea decizie a facut-o cunoscuta, dupa care în intervalul de câteva saptamâni pâna la data aleasa a dat interviuri si a finalizat volumul ce reprezinta un autentic testament intelectual. O astfel de tarie impune respect, iar inefabilul evenimentului trimite gândul la perfecta exprimare a Poetului nostru despre un astfel de sfârsit: „…Va bea pâna-n fund cupa, pân’va vrea s-o zdrobeasca,/ Caci va muri când nu va avea la ce trai…“ (Eminescu, „Împarat si proletar“). Aceasta imagine, ca si „…Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spija / Pentru acel de care norocul avu grija;/ Nimeni de-a plânge n-are, el traiul si-a trait“ se pot usor referi la încheierea vietii lui de Duve, dar absurdul sortii a facut ca, la numai câteva saptamâni dupa acel 4 mai, o tumora cerebrala cu evolutie galopanta sa îl determine pe Jean Vandenhaute sa recurga tot la sfârsirea vietii prin eutanasie, la 17 iulie 2013.
Tragicul acestei conjunctii de evenimente nu ne poate lasa indiferenti, iar gravitatea deciziei individuale de a solicita eutanasia îmi interzice orice comentariu particularizat. Însa problema de principiu a practicarii de catre cineva, în particular cu o calificare medicala, a unui act prin care pune în mod intentionat capat vietii unei alte persoane, la cererea acesteia, este subiectul unor ample dezbateri, constituind preocuparea cea mai fierbinte în bioetica actuala (vezi, de exemplu: http://en.wikipedia.org/wiki/Euthanasy). Termenul eutanasie, a carui etimologie este „moarte buna“, a avut în cursul timpului si depinzând de context diferite semnificatii predominante, de la moartea linistita si rapida a primului împarat roman, Octavian August, descrisa de Suetoniu, la pregatirea sufletului pentru trecerea în eternitate si pâna la usurarea medicala prin eliberarea de suferinta fizica a trupului, sens în care a fost utilizat termenul de Sir Francis Bacon (în a sa „History of Life and Death“ din 1638). Acceptiunea actuala cea mai larga a termenului este aceea de „act de a produce sau a permite, din caritate, moartea (relativ) fara durere a indivizilor bolnavi sau raniti incurabil“. Cu aceasta semnificatie, eutanasia se refera si la practica veterinara, domeniu în care reprezinta un incontestabil progres etic. Dar situatia apare mult mai complexa în contextul medicinei umane si al practicii sociale. Argumente contrare de diverse naturi sunt invocate cu egala convingere si de adeptii dreptului la o moarte demna, în numele unui principiu de autonomie individuala inalienabila, si de aceia care vad în grabirea medicala a mortii o violare a imaginii hipocratice a medicinei, iar în banalizarea eutanasiei riscul social grav de a aboli interdictia de a ucide si a permite abuzuri eugenice justificate prin conceptul „viata fara valoare“. Riscurile serioase legate de acceptarea eutanasiei fac ca deocamdata putine tari si doar câteva state din SUA sa fi legalizat aceasta sinucidere asistata. Dar o tendinta marcata în lumea occidentala actuala este de a înlocui interdictia fundamentala a omuciderii (preceptul biblic „sa nu ucizi“) prin interzicerea suferintei. Aceasta tendinta este în evidenta opozitie cu pozitia mai tuturor religiilor, în particular a bisericii crestine, care considera ca sufletul omului fiind dat de suflarea lui Dumnezeu (cartea Facerii 2.7), numai Acestuia îi apartine decizia când sa îl elibereze de materialitatea trupului. Iar trairea suferintei este vazuta ca o lupta prin care omul îsi afirma ceea ce este transcendent în el. Lungii ani de calvar fizic ai papei Ioan-Paul al II-lea au aratat tuturor ca acel mare pontif – care în 1984 dezvoltase într-o enciclica subiectul sensului crestin al suferintei („Salvifici doloris“, 11 februarie 1984) – a trait efectiv ceea ce scrisese, pâna la capatul fixat de Dumnezeu. Pe de alta parte, însa, refuzul imaginii iudeo-crestine a sacralitatii si transcendentalitatii vietii umane, ca si al dualismului filozofic spirit-materie nu pot fi considerate doar o simpla complacere în usuratate, caci ele exprima si un umanism centrat chiar pe persoana umana, astfel ca personalitati în egala masura reprezentative pot exemplifica ambele pozitii. Iar faptul ca atitudinea celor doi autori ai volumului de reflectii discutat – care au fost toata viata profesori în universitati denumite catolice – este în asa masura diferita de aceea promovata de biserica, ilustreaza profunzimea descrestinarii într-o mare parte a occidentului Europei… dar acesta e un alt subiect!
Autor: DORU MARGINEANUApărut în nr. 455