Joi, pe 16 iunie, a avut loc la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, in cadrul seriei de conferinte Monica Lovinescu, o conferinta a lui Vladimir Tismaneanu, despre comunism ca religie seculara. Prezentarea sa a fost completata de cea cu aceeasi tema a lui Vlad Muresean. Aceasta serie de conferinte e motivata de nevoia de a conserva memoria in contextul in care comunismul insusi are fobia memoriei, pentru ca sistemul s-a bazat pe un proces constant de falsificare a trecutului, asa cum a aratat si Alain Besançon in cartea sa „La Falsification du bien“ despre Orwell si Soloviov.
Religia politica
Principala idee de la care pleaca prelegerea lui Vladimir Tismaneanu este aceea ca splendoarea si mizeria comunismului provin din faptul ca acesta e o religie politica, este un regim politic bazat pe o ideologie salvatoare ce detine o eshatologie revolutionara. Raymond Aron inca din 1944, de pe vremea cand era director la France libre, foloseste expresia de „ religii seculare“ si de „ mistici temporale“ pentru a descrie atat comunismul cat si nazismul, cu deosebirea intre cele doua ca in timp ce nazismul este o patologie a particularului, comunismul este o patologie a universalului. Mistica revolutionara e raspunsul la intrebarea de ce comunismul a reusit sa fascineze atatia oameni. Una dintre mirarile cercetatorilor in arhive, subliniata de profesorul Tismaneanu, este aceea ca in majoritatea cazurilor membrii partidelor comuniste chiar credeau in ideologie si nu erau doar niste oportunisti politici. Iar aceasta credinta este explicata prin regula celor 3M activati de comunism: Magie, Miracol, Mistica.
Prezentarea lui Vlad Muresean, profesor de filosofie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, pleaca de la titlul unei carti „Calauza ateismului“ descoperita intr-un anticariat. Titlul, ce aduce aminte de filmul lui Tarkovski, se incadreaza foarte bine in contextul religiilor politice. Ca sa pleci de la Nimic si sa ajungi Nicaieri ai cu adevarat nevoie de o calauza, comenteaza ironic Vlad Muresean. Marxismul apare ca un proiect de raspuns la criza modernitatii starnita de Nietzsche, un raspuns ce incearca sa salveze problema sensului inlocuind eshatologia crestina cu o eshatologie umanista. Termenul eshatologie nu este ales intamplator ca sa se potriveasca interpretarii prin prisma religiilor politice. El atrage atentia asupra faptului ca sistemul comunist se prezinta pe sine ca o apocalipsa, ca o judecata finala a capitalismului si a burgheziei ce va duce la distrugerea totala a raului in interiorul sau. Comunismul se vrea un tribunal al istoriei in fata caruia se prezinta toti cei ce au tradat umanitatea in numele individualismului burghez sau a individualismului nationalist de tip fascist.
Dubla desacralizare
Comunismul este, in termenii conferentiarilor, o inversare a sintagmei din rugaciunea Tatal Nostru, „Precum in cer, asa si pre pamant“, ce reuseste un dublu proces de desacralizare a cerului si de desacralizare a politicului.
Abordarea aceasta prin prisma religiilor politice nu este una noua, despre ea se vorbeste in mod constant in ultimii 50 de ani, ceea ce cred ca este important de subliniat si nu am gasit explicat in literatura de specialitate este principalul motiv de „fecunditate“ al acestei abordari. Evident, analogia este justificata de rolul jucat de istoria partidului care se prezinta ca o biserica pentru credinciosi, de faptul ca adeptilor li se cere supunere de tip religios, de faptul ca exista un punct central de reper – Moscova –, asa cum in crestinism exista Roma, de faptul ca exista congresele partidului in care se stabileste corectitudinea dogmei, cum in crestinism au existat concilii ecumenice.
Dar, pe langa capacitatea unei astfel de teorii de a explica fascinatia comunismului, aceasta abordare are o utilitate marginala esentiala. Multe dintre textele filosofice critice la adresa marxismului aduc obiectii comunismului din interiorul sistemului, fara sa scape de mrejele ideologiei. Chiar atunci cand continutul este unul critic, forma de manifestare a criticii este cat se poate de ideologica si, prin urmare, inutila pentru oamenii de rand, insensibili la subtilitati dialectice (din fericire!).
Analiza prin perspectiva religiilor politice ofera sansa de a vorbi despre ideologie in termeni ne-ideologici si, prin urmare, de a construi o abordare ce ne ofera o imagine de ansamblu exterioara. Carti precum cea a lui Kolakowski despre „Principalele curente ale marxismului“ sunt ideale pentru a intelege genealogia filosofica a marxismului si pentru a sesiza diferentele dintre mai multe tipuri de marxism, dar ele nu pot servi ca dezvrajire de ideologie. Ganditorul polonez critica din interior, dar are nevoie de complementaritatea studiului prin religiile politice.
Comunism si crestinism
Pentru a duce mai departe ideea religiilor politice trebuie subliniat ca pe langa o perspectiva asupra comunismului aceasta ofera si o explicatie asupra jocului de atractie si repulsie dintre comunism si crestinism. Asemanarea comunismului cu crestinismul provine, in perspectiva filosofului iezuit Gaston Fessard, din faptul cele doua asigura functii sociale comparabile. Misticii comunistii, la fel ca si crestinii, cer de la conceptia lor despre lume o „cunoastere absoluta, ca aceea pe care ne-a revelat-o Hrsitos!“ (1). Din punct de vedere fenomenologic, constiinta comunismului se prea poate sa nu difere cu nimic de constiinta crestinului, diferenta consta insa in valoarea ontologica deosebita dintre Fiinta si Neant, aici se afla radacina perversitatii intrinsece a comunismului.
Elementul cel mai interesant al analizei pe care Fessard o face marxismului lui Marx este prezentarea acestuia ca un teoretician inconstient si ca un constructor al Corpului Mistic al lui Hristos (2). Oricat de paradoxala ar parea aceasta exprimare ea se refera la faptul ca sistemul comunist rezolva misterul istoriei si ca este constient de faptul ca il rezolva. Clasa muncitoare corespunde exact Fiului conceput de Tatal, principiul fara principiu, insarcinat cu o misiune mantuitoare care va duce la eliberarea tuturor oamenilor (3). Comunismul transporta eshatologia crestina pe modelul temporal si terestru, in timp ce URSS – incercarea de a construi o societate fara clasa si fara stat – joaca in constiinta comunista acelasi rol pe care il are biserica, in constiinta crestina.
Aceasta interpretare a comunismului, dar si a fascismului prin prisma religiilor politice revine in scrierile parintelui Fessard, putem spune ca este chiar punctul central al interpretarii sale. Identice in ceea ce priveste dorinta de mantuire, comunismul si nazismul se deosebesc in mod radical prin maniera in care fiecare concepe proiectul de mantuire. Intruparea idealului determinat de sinteza intre natura si individ, in nazism, este facutã de rasa, de la care individul asteapta salvarea si pentru care este gata sa se sacrifice. In mod contrar, nerecunoscand decat raportarea individului in general, la natura, comunismul asteapta salvarea de la munca, prin care omul umanizeaza natura inumana. Astfel, reconcilierea transcendentei cu intruparea se face la primii printr-un Popor de stapani, ce domina si organizeaza universul, si la ceilalti printr-o Societate fara clase si fara stat.
„Aceste doua mistici totalitare nu sunt decat produsul unei descompuneri dialectice in ordine politica si economica a lumii create de liberalism. Si ca atare ele raman ambele fidele postulatului rationalist pe care Revolutia franceza l-a facut sa triumfe in intalnirea cu Biserica: omul isi este suficient siesi pentru a fi cu adevarat om, in primul rand si pentru a deveni apoi Dumnezeu“ (4).
Comunismul si nazismul au perseverat in acest refuz al lui Dumnezeu si al intruparii si l-au dus pana la ultimele sale consecinte. Privat de adevarata transcendenta, omul si-a vazut libertatea risipita in favoarea dorintei sale de putere si de bogatie. Dupa respingerea unicei si adevaratei Intrupari a lui Dumnezeu-Om el a cerut apoi in van salvarea de la idolii Clasei sau ai Rasei, ce ofera „false mantuiri“, capabile doar sa insele asteptarea lor anxioasa (5). Astfel, nazismul si comunismul se forteaza sa remedieze deficitul liberalismului si sa reconcilieze puterea cu transcendenta si exigenta intruparii, pe care acesta le-a disociat. In van, indivizi, natiuni, clase, state sunt sacrificate acestor idoli nascuti de la conceptiile aferente asupra lumii (6).
O religie a umanitatii
Chintesenta modernitatii tarzii de secol XVIII este refuzul lui Dumnezeu, ori acest refuz nu este total decat in masura in care el reuseste ca in locul lui Dumnezeu sa puna altceva, asa cum explica August Compte: in oameni exista nevoia de a se raporta la ceva mai presus de ei, nevoia de a sluji intr-un cult. Eliminarea lui Dumenzeu nu devine completa decat in momentul in care El este inlocuit. Slabiciunea ateismului era de a fi lasat nesatisfacute nevoile carora le raspundea crestinismul.
Compte concentreaza deci faptele si gandurile noastre in jurul cultului Umanitatii, „singura Mare Fiinta ale carei madulare suntem in mod constient“ (7). Compte este foarte meticulos in descrierea concreta a proiectului sau, ofera amanunte clare despre cum va arata acest cult. Biserica Notre–Dame din Paris va deveni „marele Templu Occidental“, iar „statuia umanitatii va avea drept piedestal altarul lui Dumnezeu“ – al Dumnezeului invins devenit „asternut picioarelor ei“ (8).
Aceasta incursiune in istoria filosofiei ne permite sa intelegem ca nu este un accident istoric faptul ca regimul comunist a ales hainele unei religii – el a imbracat hainele unei religii a umanitatii pentru ca dorea sa devina in mod programatic una.
NOTE:
1. G. Fessard, „France prend garde de perdre ta liberté, Témoignage chrétien“, 1946, Paris, p. 135.
2. Ibidem , p 189.
3. G. Fessard, „Chrétiens marxistes et théologie de la libération“, P. Lethillleux, Paris, 1978, p 283.
4. G. Fessard, „France prend garde de perdre ta liberté, Témoignage chrétien“, 1946, Paris, p. 112.
5. Ibidem, p.114, expresia „falsa mantuire“ apare in ghilimele in original pentru a sublinia trimiterea directa la Enciclica de condamnare a comunismului Divini Redemptoris.
6. Ibidem, p 114.
7. Auguste Compte, „Systeme de politique positive“, 3, 618, I, 330, apud Henri de Lubac, „Drama umanismului ateu“, p.140.
8. Auguste Compte, „Lettres d’Auguste Compte à divers“, I.2, 27, apud Henri de Lubac, „Drama umanismului ateu“, p. 140.