Intre etnografii, sociologii si folcloristii de care Dimitrie Gusti a fost legat printr-o prietenie de o viata, un loc aparte il ocupa G.T. Kirileanu. Amândoi moldoveni, colegi, intr-o vreme, la Institutele Unite din Iasi, nu erau de aceeasi vârsta, primul fiind nascut in 1880, iar cel de al doilea in 1876. Mai multi factori au contribuit la cimentarea prieteniei lor, intre acestia mai important fiind faptul ca G.T. Kirileanu pretuia, ca si participantii la campaniile sociologice conduse de Gusti, civilizatia si spiritualitatea satului românesc si era autor al unor volume precum „Cartea taranului român“ (1901), in colaborare cu C. Brudariu si „Descrierea mosiei regale Brosteni“ (1906), aceasta in colaborare cu A. Popovici si laudata de T. Maiorescu si N. Iorga.
Unele din cele mai vechi scrisori primite de Kirileanu de la Gusti dateaza din anii de studii ai acestuia la Berlin si Leipzig. In 1907, Gusti se declara indoit daca sa se intoarca sau nu in tara, spunând cu „jalnica parere de rau ca nu i poate fi dat sa faca stiinta pentru stiinta in cel mai inalt sens al cuvântului“. In 1909, aflându-se intr-o clinica medicala din Berlin, ca urmare a exceselor ce le facuse in multe nopti de lectura si meditatie, nu i-a marturisit situatia mamei sale, ci lui Kirileanu, acesta trimitându-i o suma de bani, de care avea nevoie. Si acum, la gândul ca nu va reusi in tara, proiecta sa se „habiliteze“ la Leipzig sau la Berlin. In deceniile care au urmat, Kirileanu i-a urmarit prietenului sau evolutia stiintifica, aratându-i pretuirea sa. Ceea ce nu inseamna ca n au existat intre ei diferente de vederi, dezacorduri in anumite chestiuni. N a fost de acord cu Gusti când acesta, aflat la Iasi, s-a opus intrarii la Universitate a lui Vasile Bogrea. In anul 1926 si-a notat in jurnal nemultumirea ca Gusti, de cârd este la Institutul Social Român, alege oamenii pe considerente oportuniste si mai putin de valoare intrinseca. Ceea ce nu-l impiedica sa laude, in 1939, infiintarea, de catre Carol II si D. Gusti, a Serviciului Social, o opera de caritate sociala. Gusti a apelat, probabil de mai multe ori, la bibliotecarul regal influent care era Kirileanu, pentru rezolvarea anumitor chestiuni legate de cercetarea sociologica, asa ca de exemplu, in anul 1927, când l-a rugat sa intervina pe lânga ministrul Hiott sa aprobe fondurile pentru cercetarile de la Fundu Moldovei.
Cel mai mare dezacord dintre ei pare sa fi fost modul cum Gusti ii privea pe nemti. Iata lunga scrisoare a lui Gusti:
3 oct. 1914
(stampila postei)
Iubitul meu Kirileanu,
Iti multumesc din inima pentru neuitare! Nu-ti inchipui cât i-a parut de rau nevestei mele si mie, ca imprejurarile atât de „vitrege“ ne-au alungat din pacinica si frumoasa Dorna!
Asa ca n-am putut sa facem impreuna excursia cu plutele la Brosteni, de care ne bucuram atâta!
In prima zi de mobilizare austriaca am parasit Dorna nu de frica rusilor, ci de teama de a nu ramâne multa vreme fara comunicatie spre Burdujeni.
Caci mi se spusese ca trenurile vor circula la granita noastra numai in primele doua sau trei zile de mobilizare. Foarte bine am facut ca am plecat din timp si am evitat neplacerile pe care am auzit ca le-au gustat altii in urma noastra!
Am primit si postala ta din Dorna; nevestei si mie ne a parut sincer rau ca te ai deranjat degeaba si n-am avut placerea sa te intâlnim. Nu ti am raspuns la postala, pentru ca din Dorna am venit la Bucuresti (dupa ce ne am oprit vreo doua zile la Iasi), unde speram sa te vedem sigur. Martor este barbosul usier de la palatul vostru, ca te am intrebat de nenumarate ori, aproape zilnic, timp de patru saptamâni, cât am stat in Bucuresti. Tot asteptam mobilizarea din zi in zi, pentru a ma prezenta la biroul presei din prima zi (dupa ordinul primit).
Dupa multa asteptare, am renuntat la sederea preventiva din Bucuresti si am plecat la tara, unde ma aflu si acum.
Acum, dragul meu, sa trec la partea cea mai interesanta, as spune provocanta din scrisoarea ta.
Dupa tine, ca si pentru mai toti cetitorii „Diminetii“, „Faclei“ etc., germanii sunt niste „salbatici“, „barbari“, „huni“, s.a.m.d. pentru ca:
1) Numai ambitia oarba si animalica a Kaiserului a provocat aceasta catastrofa a umanitatii si acest faliment al culturii care este razboiul actual.
2) Mijloacele de lupta ale germanilor sunt detestabile si neomenoase, caci ei nu cruta nimic in calea lor, nici vieti omenesti, nici asezaminte de cultura!
Ei bine, Kirilene, da mi voie sa analizam putin aceste doua grave invinuiri care se aduc germanismului.
1) Germanii au provocat razboiul? Pentru ca ei au „declarat“ intai razboi Rusiei? Dar oare de când cauza ocazionala tine loc de cauze mai adânci, de cauzele adevarate?
In realitate iata cum stau lucrurile, dupa mine.
De mai bine de 44 ani Franta este condusa in viata lor politica nationala de o idee romantica, revansa! De mai bine de 20 de ani Anglia se afla sub puterea unei idei utilitariste negustoresti: distrugerea flotei comerciale germane, care pretutindeni incepea a stapâni lumea, fara rival! Rusia nu urmareste in Europa decât un scop: Constantinopolul si de zeci de ani pe cine oare intâlneste Rusia totdeauna in drumul ei spre realizarea acestei tinte politice de suprematie a Europei, pe cine? decât pe germani?
De aceea Rusia a inteles ca drumul politic cel mal scurt care merge la Constantinopol trebuie sa treaca prin Berlin!
Iata, dragul meu, adevaratele cauze ale nenorocirii de astazi – pentru cine are ochi sa vada si urechi sa auda.
Politica romantica a Revansei, Politica pur comerciala a Angliei, Politica de suprematie europeana a Rusiei – iata adevaratii provocatori!
Dar Germania, ma vei intreba, râzând siret in barbita, dar ea, ce, este cu totul nevinovata si numai victima a factorilor de mai sus? Sa vedem!
Mai intâi trebuie sa recunosti ca poporul german este unul dintre cele mai destoinice si productive dintre toate popoarele din lume! Pe toate tarâmurile germanii stau in fruntea tuturor!
In stiinta, arta, industrie, comert, in toate sunt neintrecuti. Si in militarie (care astazi, mai mult ca oricând, nu este altceva decât o activitate sintetica nationala, care adica rezuma si stiinta, si tehnica, si arta, si fortele vii de care dispune un popor intr un moment dat), si in militarie germanii au ajuns la cea mai perfecta organizare a intelectului si vointei nationale!
Atunci te intreb eu, când un popor are astfel de virtuti si insusiri, când un popor este cel dintâi in toate activitatile omenesti se poate oare ca un astfel de popor sa nu aiba ambitia de a fi in fruntea celorlalte popoare si in domeniul politic? Si când acest popor, cu toate meritele pe care i le recunoaste toata lumea, cu toata puterea sufleteasca si fizica, de care este constient, se vede continuu hartuit si sâcâit, si sicanat, si desconsiderat, acest popor are dreptul si datoria catre sine insusi de a se afirma cu tarie, de a protesta cu vehementa impotriva tendintelor de sugrumare a manifestarilor sale politice.
Germanii niciodata n-au avut veleitati de cucerire teritoriala in Europa de la 1870 incoace:
De la francezi nu le trebuia nici un metru patrat, de la rusi nu doreau nimic, caci aveau destul de furca, in politica lor interna, cu alsacienii la sud, cu polonii la nord!
Imperialismul german consta numai dintr-o extindere coloniala in afara de Europa! (Oare imperialismul francez si rus se rezuma numai la aceasta? Evident ca nu!)
Grozava invinuire! Daca observam ca Franta de la 1871 incoace a acaparat si Tunisul, si Algeria, si Madagascarul, si Marocul, ca Anglia (sublima Anglie!) a purtat nemernicul si revoltatorul razboi de exterminare impotriva bravilor buri, pentru niste mine de nu mai stiu ce: diamante, aur, etc.! Ca Rusia a trebuit sa primeasca lectia binemeritata de la japonezi, pentru a renunta momentan la planul ei de cucerire a Chinei!
Si adica cum, germanii singuri sa fie considerati pentru ca umbla dupa debuseuri pentru industria lor minunata, pentru comertul lor excelent, numai ei sa fie urâti si dispretuiti pentru ca urmaresc (si ei ca si toti ceilalti) intemeierea unui imperiu colonial, unde sa se poata adaposti si prisosul de populatie care nu mai incape in Germania europeana, si care astazi umple tarile din toata lumea!
Atunci care este vina grozav de mare a germanilor? Ca au merite, ca sunt invidiati si ca indraznesc a voi sa traiasca, asa cum merita? De ce sa nu fim drepti?
Poporul german lupta astazi pentru existenta culturii lui, pentru existenta lui proprie.
Razboiul a fost numai ocazional provocat de ei (daca intr adevar chiar aceasta se poate concede, si nu o fac decât cu cele mai mari rezerve!), caci trebuie sa permitem unui popor care lupta pentru nimic alta decât pentru fiinta sa, ca sa si aleaga singur momentul de lupta, atunci când mai târziu sau mai curând o lume intreaga cu certitudine se va dezlantui asupra sa sa-l sfâsie.
2) Cât despre mijloacele de lupta ale germanilor, dragul meu, gresesti mult când crezi ca ar fi altele decât acelea pe care le intrebuinteaza cu totii. À la guerre comme à la guerre. Orice sentimentalitate este cu totul exclusa. Scopul suprem nu poate fi altul decât succesul militar. De dragul unor catedrale, din nenorocire, nu se poate lasa sa se distruga un regiment, care are in timp de razboi o valoare incomensurabila! Aceasta este o judecata valabila pentru nu importa cine, fie el francez, rus, englez ori german! Anul trecut armata noastra distrugea sate intregi bulgaresti pentru a pedepsi populatia impotriva vreunui atac ascuns, oricât de mic. Dar la 1907! – s-au distrus comune intregi românesti drept pedeapsa!
Asupra necesitatii in timp de razboi nici nu se poate discuta! Omenia este redusa la minimum pretutindeni!
Numai oportunitatea domneste totdeauna! Razboiul in sine este barbar si in mod fatal toti acei care-l duc devin barbari. Toti, fara exceptie!
Sa nu mi se vorbeasca de „barbariile“ germane, fara a aminti, in acelasi timp de barbariile franceze, engleze, belgiene (dum dum) si mai ales de cele ruse!
Acestea sunt câteva consideratii pe care le a provocat scrisoarea ta. As fi foarte vesel sa aflu cum ai primit aceste rânduri. Poate gresesc in judecata mea. Desi caut a fi impartial, caci mai inainte de toate nu-s german (dupa cum daca as fi studiat in Franta n-as fi francez), sunt un observator neutru. Sentimentul de dreptate ma indeamna insa sa dau Cezarului ce este al sau!
Ce mai faci, Kirilene draga? Pe când mobilizam? Când trecem muntii?
Care este adresa lui Pogoneanu din Bucurestii? Astept rândurile tale, aci, la tara.
Nevasta mea iti trimite salutari prietenesti.
Eu te imbratisez, vechi prieten,
Dimitrie Gusti
Adresa
Oficiul Ripiceni
Jud. Botosani
sursa: B.A.R.S.R. Ms. 154892
Apelam la cartea istoricului Lucian Boia, „«Germanofilii». Elita intelectuala româna in anii primului razboi mondial“ (Humanitas, 2009, pp. 232-234), de unde aflam ca D. Gusti si-a afirmat germanofilia, in timpul Primului Razboi Mondial, mai mult in scrisori particulare, ca aceea catre Ion Bianu, datata 31 august 1914. Multi ani dupa aceea, adica dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, isi va nota intr-un manuscris, care a ramas inedit: „Am crescut in admiratia unei Germanii fertile in genii si talente din cele mai variate“; „Am asistat mai intâi la cea mai inalta ascensiune a unui popor, din puncte de vedere caracteristice ale unei superioare culturi si civilizatii: ca literatura, filozofie, muzica, arte plastice, stiinta, economie… Sa fi fost un simplu miraj? Caci a venit razboiul din 1914, care mi a dat deodata o viziune noua, destul de teribila, a altei Germanii“. Gusti a fost discret – scrie Lucian Boia – si inainte si dupa intrarea României in Primul Razboi Mondial. S-a exprimat in scrisori ca aceea catre Ion Bianu, pe care o citeaza Lucian Boia si ca in aceea catre G.T. Kirileanu, pe care o publicam acum. S-a mai exprimat in pagini ramase inedite, ca aceea citata de istoricul amintit.
Kirileanu s-a explicat si intr-o scrisoare, din 1915, catre Artur Gorovei, de ce nu este de acord cu Gusti. Mai intâi spune ca nu i este „rapita mintea cu totul“, cum spusese Gusti, de revista „Facla“, condusa de N.D. Cocea si de ziarul „Dimineata“, condus de C. Mille, ci convingerile sale vin dintr o indelungata experienta de viata. Declara ca nu este „impartasit cu invatatura si metoda nemteasca“. „Pe de alta parte, continua, felul cum ne a cucerit sneamtult tara economiceste nu poate sa ma incânte. Eu stiu multe incercari – din norocire nereusite inca – dar care mi au aratat limpede ca biata noastra tarisoara este privita drept cea mai salbatica colonie, buna de exploatat. Asta se vede si in organizarea scolilor nemtesti de la noi. Ei, pretinsii ascultatori ai legilor, intrebuinteaza felurite tertipuri, numai si numai spre a inlatura slabele noastre masuri de ocrotire a limbii si istoriei nationale. Au avut staruinta nerusinata de a cumpara pe cai laturalnice localul unui liceu românesc, spre a si intinde liceele lor evanghelice. Ar vrea sa ne faca masini oarbe dupa chipul si asemanarea lor. Ei, nu vrem si pace buna! Vom tinea mortis la bunul nostru simt stramosesc si la firea noastra vioaie si zburdalnica. Zilnic imi stau inaintea ochilor tipuri care, uitând ca manânca pâine in tara româneasca, indraznesc a numi in gura mare românii tigani, care nu merita a trai liberi, ca se cuvine sa fie ucisi cu calcâiul si ca in urma biruintei va arata Germania ce plata se cuvine României. Si tu român trebuie sa inghiti si sa taci in tara ta. Strain in tara ta. Si câte si mai câte altele…“
Dezacordul acesta profund in ceea ce ii priveste pe germani, in anul 1915, nu i-a dezbinat pe cei doi. G.T. Kirileanu a urmarit, consternat, ce tratament i au aplicat comunistii lui D. Gusti. La 26 octombrie 1952, acesta ii scria prietenului de la Piatra Neamt, si el cazut in dizgratie si socotit „dusman al ponorului“, ca sta „intr-o camera mai mult decât modesta dintr un cartier de locuinte ieftine, despartit de acele peste 20 000 de volume adunate inca de pe vremea când eram student la Berlin, in vârsta de 181/2 ani, in 1899. Nici lucrurile personale nu le am. N-am putut lua din locuinta decât un pat, o masa si trei scaune (din care doua s-au si stricat!). Din nenorocire, cu sanatatea nu o duc cum trebuie, mai ales cu nervii si cu inima…“
La 7 octombrie 1955, aflând ca Gusti si-a dat obstescul sfârsit, isi nota in jurnal ca acesta a murit „persecutat de cei inculti si uitat de cei care ar fi trebuit sa fie tot timpul alaturi de el, intelectualii“. O moarte care a fost trecuta sub tacere, nici o publicatie neanuntând-o. Nici chiar Israelul n a consemnat o, desi Gusti fusese casatorit cu o evreica. Insemnarile lui G.T. Kirileanu ar fi trebuit sa fie citite si de Mihail Sadoveanu, care s-a nascut in acelasi an ca si Gusti. In ultimii ani de viata ai acestuia – scrie Kirileanu – M. Sadoveanu si C.I. Parhon ar fi intervenit, pe lânga Teohari Georgescu, sa fie tratat mai omeneste seful scolii sociologice de la Bucuresti, dar, scrie Kirileanu, „n-au putut face prea mult“.