Detaliul, cum s-a mai remarcat, ocupă un loc central în interpretarea psihanalitică. Dacă, după definiţia simplă a lui Freud, a interpreta înseamnă „a căuta un sens ascuns”, atunci, printre alte strategii ale inconştientului şi ale cenzurii de a ascunde, de a camufla, de a disimula, de a distorsiona, de a deturna atenţia se numără şi aceea de a livra esenţialul printr-un detaliu – prin deplasare, mecanismul atât de utilizat în vise (dar nu numai). Mai mult, printr-un detaliu cât mai nesemnificativ cu putinţă. Dar, aşa cum aflăm adesea, nesemnificativul ascunde autenticul, ceea ce se vrea spus. Ceea ce este în cea mai mare măsură relevant.
Desigur că pentru a sesiza semnificativul detaliu nesemnificativ trebuie „să ai ochi“, intuiţie. Trasam, cândva, o analogie între interpretarea psihanalitică şi demersul detectivistic, de policier. Un detectiv deschide piste de investigaţie pornind de la ceea ce tuturor celorlalţi, mai puţin intuitivi şi fără exerciţiu, le scapă. Şi înaintează acumulând inductiv alte nesemnificative detalii semnificative, până când poate proceda deductiv. Desigur, există riscul ca o pistă sau alta să se dovedească eronate. Ca detectivul să îşi fi proiectat propriile conţinuturi şi să fi forţat o interpretare.
Aceste riscuri există şi în psihanaliză. În clinică se vorbeşte despre psihanaliză sălbatică, adică despre acea interpretare care nu se adecvează de fapt la conţinuturile personale ale analizandului. Mai mult însă: care nu se adecvează, deşi poate că pe fond corecte, la moment şi la trăirea analizandului, întărindu-i rezistenţele. Interpretarea psihanalitică nu e, în acest caz, un demers pur intelectual, steril, ci puternic impregnat afectiv, cu scopuri care ajung de asemenea în aria afectelor.
În psihanaliza culturală sau aplicată extraclinic interacţiunea cu analizandul nu există, ci doar aceea cu opera artistică (de exemplu). Care nu opune rezistenţele analizandului dintr-o analiză, dar nici nu poate oferi o bază, totodată, pentru verificarea corectitudinii ipotezelor. Acestea, ipotezele, sau indiciile, se verifică eventual doar prin integrarea lor coerentă, consistentă şi creatoare (adică în măsură să deschidă noi perspective interpretării) într-un tablou tot mai amplu şi mai bine articulat. În acest fel ele se validează reciproc.
În acest tablou, detaliile sunt, de obicei, adevărate puncte pivotale ale interpretării. Ele solicită atenţia flotantă a interpretului, aşa cum în spaţiul clinic pe cea a analistului, aşadar atenţia pentru tot şi pentru nimic anume, şi deci disponibilitatea liberă de a investi atenţia în ceva ce poate trezi interesul. Detaliul poate schimba cursul unei interpretări, ori, mai corect spus, o poate amplifica şi poate deschide noi orizonturi de sens, conform multiplelor relaţii de supradeterminare dintre conţinutul manifest şi cel latent. Fără a contrazice datele anterioare ale interpretării, dar, lărgind şi adâncind perspectiva, acestea din urmă vor părea întrucâtva revolute.