Dan C. Mihailescu si Daniel Cristea-Enache, critici si eseisti din generatii diferite, afirmati în epoci istorice, sociale, politice, culturale diferite, în multe privinte cu orientari si convingeri diferite, chiar antinomice, s-au dedat unui prelung dialog, de fapt un serial de ample întrebari si raspunsuri, derulat în spatele cortinei, timp de patru ani, fara un calendar prestabilit sau, în orice caz, nerespectat, pe care l-au publicat recent într-un elegant volum de peste 300 de pagini la Humanitas, sub titlul „Cartea ca destin“. Un exercitiu, din perspectiva lui Dan C. Mihailescu, „cvasitestamentar“, provocat (nu-mi place deloc cuvântul, dar n-am altul la îndemâna) de Daniel Cristea-Enache, care, dovedind ca este si un jurnalist cultural redutabil (specie mai rara decât s-ar crede), mai are în bibliografia sa doua asemenea carti de convorbiri cu Ileana Malancioiu si Octavian Paler. Între cele trei bucoavne, ca sa preiau o vocabula cu iz de cronica veche din limbajul lui D.C.M., criticul constata ca exista „o legatura de profunzime“. Si are dreptate. Toti cei trei scriitori sunt personalitati puternice – Nicolae Manolescu scria ca Ileana Malancioiu este „una din cele mai puternice personalitati din întreaga literatura româna“ –, dar care se si deosebesc profund. Dan C. Mihailescu este si ceea ce as numi un personaj, „o natura de diva“, cum îsi aminteste ca l-a caracterizat un cunoscut istoric literar. Cu o permanenta euforie a verbului, cu o enorma capacitate asociativa, autopersiflându-se aparent fara mila, convertindu-si abil complexele si defectele, inclusiv cel de vorbire, în linii de forta la un autoportret expresionist, pictat în culori debordante, „omul care aduce cartea“, intrat astfel în mitologia culturala actuala gratie televiziunii, pare, între altele, sa-si fi însusit temeinic postulatul calinescian: defineste-te singur si vei fi crezut. Nu e putin lucru pentru acest Mitica „mâncator“ de carti de tot felul si elitist fara prea multe ifose. Cu o biografie ce are toate datele de a ilustra un destin, a carui traiectorie e mai degraba haotica, daca ar fi sa-l credem pe cuvânt, D.C.M. dovedeste o mare pofta de a se confesa. Spovedania sa, ca de altfel orice spovedanie, e, în sensul cel mai larg si mai fecund, psihanalizabila, iar daca m-as fi îndoit vreo clipa ca asa este, îndoiala mi s-ar fi spulberat, paradoxal, tocmai luând cunostinta de aversiunea personajului la… psihanaliza, marturisita de el ca atare. S-ar putea specula probabil mult pe aceasta tema. Dar ma grabesc sa citez unul dintre textele marturisitoare din „Cartea ca destin“, scrisa practic la doua mâini de cei doi autori, careia însa, mai ales Dan C. Mihailescu, îi confera o acrosanta oralitate, fireste elaborata: „… am oroare de excesele corectitudinii politice pe linia discriminarii pozitive, admir monarhiile luminate, respect autoritatea eleziastica, armata, didactica, de vârsta si blazon, pe scurt – profesionala, am nostalgia relatiei mester-calfa, cultul slujirii si al valorilor traditionale, sunt crestin, liberal, economic si conservator cultural, pledez neabatut pentru pedeapsa capitala, castrarea violatorilor si pedofililor, sunt un adept al euthanasiei, sunt pentru virtutile familiei si împotriva casatoriilor între persoane de acelasi sex (ca si, fireste, împotriva adoptiilor în atari circumstante), pentru o politie ferma si o justitie fara fisura, dar în acelasi timp sunt pentru libertatea avortului, pentru o atitudine moderata fata de homosexualitate (totul, pâna la prozelitism în scoli, parade stradale, solicitari de drepturi strigatoare la cer), împotriva terorismului sindical, pentru viitorul ecumenismului crestin (în chip esential necesar peste vreo zece, douazeci de ani, din pricina presiunii islamice, dar mai ales a ateismului mondial)“. Daca mi se permite, împartasesc si eu aproape toate aceste principii, precum si multe alte opinii ale lui Dan C. Mihailescu, ca, de pilda, cea privind „isteria sarbatorilor la noi“. Sunt însa si destule la care n-as subscrie… nici macar în fata Marii Adunari Nationale. Nu insist, dar nu pot sa nu recunosc ca sunt si nu sunt surprins ca un critic si un stralucit eseist cu atât de întinse si variate lecturi, cu ceea ce as numi voluptatea ideii, în referirile la politica ori la istorie, nu doar cea recenta si nu numai cea româneasca (Revolutia franceza, miscarile studentesti din 1968 etc.), cantoneaza în clisee ideologice rasuflate. Opiniile, „întepaturile“, idiosincrasiile (revistele „Cultura“ sau „Observator cultural“, Adrian Marino, Paul Cernat, Teodora Dumitru, Mihai Iovanel etc.), precum si laudele fara masura la adresa unor intelectuali si politicieni ce tin sau au tinut pâna recent, nu întotdeauna meritat si chiar abuziv, prim planul public, se înscriu în linia unei anumite politici literare, ma rog, culturale, si nu numai, pentru care D.C.M. este, desigur, liber sa militeze din greu si eventual, de ce nu, lucrativ. Nu e nimic de comentat aici. Apoi, ca unul care m-am nascut si am copilarit într-un sat din Vrancea, nu-l pot însoti pe Dan C. Mihailescu în „plânsul“ sau pe „ruinurile“ satului românesc. Nu pentru ca nu ar fi multe de plâns. Dincolo de descrierea plastica a peisajului natural si uman rural, se simte deficitul de cunoastere a istoriei si realitatilor acestuia. E o perceptie si o viziune de turist aflat în vacanta, usor operetistice, chiar si atunci când D.C.M. planteaza pomi sau mulge vaca în gospodaria socrilor. Altminteri, cu o mereu incitanta vioiciune a spiritului, el oscileaza între sublim si derizoriul semnificativ. Subliniez fara nici o nota de malitiozitate, ci cu sincera admiratie aceasta calitate a scrisului sau confesiv, memorialistic, ce potenteaza deopotriva epica si lirismul acestei carti pe care, o data deschisa, nu o mai poti lasa din mâna, iar la sfârsitul lecturii ei, regreti ca nu mai continua. Fapt cu atât mai demn de subliniat în acest timp marcat la noi de „egofilie memorialistica“ si de „bulimie confesiva“ – sintagme definitorii – când autori de memorii si jurnale, fara îndoiala învatati si talentati – Livius Ciocârlie e unul dintre exemplele ce se pot da –, scriu într-un stil si pe niste tonuri lovite de o irezistibila somnolenta.
Aportul lui Daniel Cristea-Enache este în acest volum de convorbiri cu Dan C. Mihailescu, esential. Interventiile sale nu sunt doar strict interogative, neiertator si totodata diplomatic interogative, ci, la rândul lor, confesive. Criticul cu morbul jurnalistic în sânge exprima de regula un punct de vedere propriu, nu o data discret sau cordial polemic, arunca o repede ochire asupra unui moment sau perioade, dupa caz, caracterizeaza, emite judecati. În fine, se vede de la o posta, de altfel o si declara, cât de bine se simte în ipostaza de amfitrion al unui personaj histrionic de o vivacitate literalmente contaminanta, pe care îl trage în repetate rânduri si în „patul lui Freud“. Venind vorba de Ioan Alexandru, un idol al interlocutorului sau, si având în vedere situatia familiala mai speciala a copilului si adolescentului Dan C. Mihailescu, a carei poveste acesta o deapana în stilul sau inconfundabil, Daniel Cristea-Enache îl întreaba: „Ioan Alexandru a fost, pentru dvs., Tatal?“. I se raspunde ca mai degraba a fost un frate mai mare, caruia îi datoreaza mult, nu în ultimul rând unele lecturi fundamentale sau importante („Cântarea Cântarilor“, „Psaltirea în versuri“ a lui Dosoftei, editata la Iasi în 1974). Cât despre poetul Ioan Alexandru: „Cititi «Lumina lina» sa vedeti versuri care nu au pereche decât în Eminescu. «Lumina lina, lini lumini rasari din codri mari de crini». Codrii lui de crini nu pot face pereche decât cu eminescienele «oceane ale gândirii». «Lumina lina, nunta, leac, tamaduind veac dupa veac», «scorburi cu miere milenara» sunt viziuni de talie dantesca». Pe creatorul inegalabilelor „Imne“ l-am vizitat si eu de câteva ori în strada Belgrad, nr. 5, prin anii ’70, când i-am luat si un interviu pentru revista „Convorbiri literare“. Adresându-mi-se, ca de fiecare data când l-am întâlnit la Bucuresti sau la Iasi, cu apelativul „frate“, m-a poftit sa ma asez pe o cerga si sa manânc „nucute“. Portretul pe care i-l face D.C.M. este, cum bine zice Daniel Cristea-Enache, „o declaratie coplesitoare de iubire“. Iata-l: „Anii de facultate, 1972-1976, au fost al treilea val fecundator – si ultimul ca amploare – al fiintei mele. Ioan Alexandru a fost zeul lor. El, cu etimologiile sale mai mult sau mai putin fanteziste, cu pledoariile pentru sfintenie, smerenie, curatie, fratietate si deschidere întru comuniune, cu haina invariabil sifonata la spate, cu pantalonii burlaniti si enorma-i servieta bucsita, având mereu în priviri acea lumina, lina sau jubilativa, de-o indicibila bucurie, prin care dezamorsa tot raul de pe orizontala lumii, fragezindu-ne faptura pentru verticalitatea celor nevazute, – el ne-a deprins a lega faptele de cultura (litere, arte, filozofie, stiinte, economie, sociologie, mistica etc.) de vointa lui Dumnezeu si de „mersul Ideii prin (si peste) lume“, cum, hegelian, spunea Noica. Ne-a dat codul, cheia, parola, deopotriva chinga si libertatea“. Admirabil! (Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIU