Despre disciplina, în absenta: „Kynodontas“ de Giorgios Lanthimos

Cu destula indulgenta, câstigatorul „Un certain regard“ de la Cannes din 2009 poate fi privit si interpretat în cheie alegorica.
Precum într-o dictatura, temele care nu sunt pe placul celor ce detin puterea sunt deturnate sau ocultate în întregime. Daca în „1984“ istoria era rescrisa permanent, în „Kynodontas“ al lui Giorgios Lanthimos istoria nu exista. Nu exista viata în afara zidurilor casei în care se petrece actiunea; mai exact, copiilor familiei nu le este permis s-o înfrunte. Singura modalitate de deformare a realitatii tine de prezent. Evenimentele de zi cu zi le sunt explicate copiilor în cele mai diverse moduri. Unicul scop al acestor naratiuni – obtinerea obedientei.
Inexistent, trecutul nu trebuie reinterpretat: doar dictionarul trebuie rescris.
Big Father is watching you!
Precum într-o dictatura, libertatea de miscare este restrânsa. Din curte se iese doar cu masina, iar masina o poate conduce doar tatal (Christos Stergioglou). Chiar si în cadrul restrictiv al curtii, toate miscarile copiilor sunt atent coregrafiate: cei trei se duc doar acolo unde au voie sa se duca, atunci când li se da voie sa o faca.
Precum într-o dictatura, comunicarea cu exteriorul este normata de lideri. Mai exact, ea lipseste cu desavârsire. Singura modalitate a copiilor de a încerca sa interactioneze cu ceilalti e sa arunce diverse obiecte peste gard. În casa exista un telefon, dar la el doar parintii vorbesc: copiii nu stiu de existenta acestuia si nici macar nu stiu ce e acela un telefon.
Precum într-o dictatura, viata privata e privata doar cu numele. Îndaratul perdelelor, parintii supravegheaza fiecare actiune a copiilor. Nici macar viata sexuala nu se sustrage acestei supravegheri: în functie de criterii numai de ei stiute, parintii dicteaza cine primeste sex, când si în compania cui.
Desi interpretarile sunt multiple, acest filon alegoric nu e suficient de viguros pentru a putea fi receptat de toata lumea si cu aceeasi intensitate. Aceste asocieri necesita macar câteva notiuni si experiente despre ce presupune o dictatura, pe care nu toata lumea le are. Înca si mai important, sunt atât de putin explicite încât depind de disponibilitatea fiecaruia de a le face.
Lanthimos l-a facut,
Lanthimos îl omoara
Receptata ca metafora, „Kynodontas“ e o experienta care nu pierde din intensitate pe parcurs. Admitând ca fiecare abuz la care copiii sunt supusi are câte un corespondent în istoria totalitara recenta, a gasi aceste perechi e o îndeletnicire suficient de antrenanta pentru a ne mentine atentia treaza din primul pâna în ultimul minut.
Daca nu putem sau nu avem chef sa facem aceste asocieri, filmul ramâne povestea sadica a unor parinti care îsi tortureaza, fizic si psihic, copiii, iar fiecare noua tortura nu înseamna altceva decât si mai mult sadism.
Apetitul parintilor pentru rebotezarea obiectelor prilejuieste cel putin un interludiu comic memorabil, atunci când fiul, interpretat de Hristos Passalis, priveste uimit niste floricele albe si crede ca sunt zombie sau când denumirea organului sexual feminin e utilizata pentru a desemna o lampa. Un alt moment reusit este acela în care copiii învata ca pisica e cel mai periculos pradator de pe fata pamântului, asa ca acest sadism e din când în când amuzant.
Din când în când si numai pentru o anumita parte a publicului, el este acoperit de un stimul înca si mai puternic (în orice caz mai evident): erotismul. Scenele de sex, lungi si inutile din punct de vedere cinematografic, devin cel putin îndoielnice în contextul incestului, e ca si cum intentia dintâi a fost de a surprinde (cei trei adolescenti nu sufera de vreun retard mental, ci sunt tinuti, din motive pe care nu le aflam niciodata, în aceasta stare de catre parintii lor), aceasta prima surpriza a fost dezvaluita din pripa (înainte de jumatatea filmului) si, pentru a pastra ritmul, singura solutie gasita a fost a dezvoltarilor progresiv socante. Copiii sunt tratati ca niste animale si în cele din urma sunt pusi sa se împerecheze ca niste animale, gradatia asta se impune de la sine, nu ea e gresita, ci optiunea initiala.
Finalul e indecis, dar e astfel pentru ca asa trebuie, e o reparatie târzie si care nu mai convinge pe nimeni. Dupa mâini taiate cu cutitul, pisici omorâte cu foarfeca, dinti extrasi cu gantera, nuditate totala si scene de sex fratern, daca fiica cea mare izbuteste sa scape conteaza mai putin. Am vazut tot ce se putea vedea, si totusi nu am vazut nimic.