Despre anticomunism in mai multe feluri: Comisia Prezidentiala vs IICCR

Nu putini amici m-au intrebat cu privire la „pozitionarea“ mea in scandalul din jurul IICCR. Si, pragmatic vorbind, orice pozitie as adopta, as „cadea prost“. Daca sustin „varianta Tismaneanu“, sustin implicit si demersul PDL de a controla politic tot ce se poate controla, in cazul acesta si… o cauza: anticomunismul.

Comisia Prezidentiala
Nici sa sustin, insa, varianta „Oprea“ nu as putea. Nu sunt de acord cu agresivitatea manifestata de acest personaj si il suspectez ca nu este cu toate „tiglele pe acoperis“.
Totusi, din fericire pentru mine, sunt suficient de nemultumit de felul in care se manifesta anticomunismul românesc ca sa nu sustin nici una din variante, deoarece ambele au pacatele lor, care se manifesta deja ca vicii, atunci când este vorba despre o reactie sau despre alta a anticomunistilor români.
Cei din jurul Comisiei Prezidentiale sunt… oamenii presedintelui. Anticomunismul lor se transforma, in perioadele campaniilor electorale, fie in anti-pesedism (cu lacune amnezice in privinta istoriei FSN atunci când interesele partidului o cer), fie in apologetica a lui Traian Basescu, acest fost demnitar comunist, care, alaturi de o Elena „Cosânzeana“ capitalista (e drept, capitalism „de cumetrie“, dar altul nu avem), a „condamnat“ comunismul si lupta pe viata si pe moarte impotriva criptocomunistilor.
Desigur, se scriu carti bune (volumul despre Leonte Rautu, al lui Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile), se initiaza petitii de actualitate, precum cea de eliberare a disidentului chinez Liu Xiaobo, lucruri ce trebuie apreciate la justa lor valoare.
IICCR
Cei din jurul lui Marius Oprea nu au cazut in capcana partinica. Nu isi elogiaza patronii politici, asa cum o fac primii, ci… chiar se tin de treaba. Categoric, IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) face treaba fie si prin faptul ca nu lasa ingropate amintirile cu privire la crimele odioase din timpul fostului regim. Aducându-le, uneori la propriu, mortii inapoi, celor ce-si pierdusera si ultimele sperante, Marius Oprea si oamenii sai inving raul la un nivel pe care cercetarile teoretice nu il vor putea niciodata atinge.
Dar dl. Oprea si ai sai ramân prinsi in capcana luptei impotriva Securitatii. Pentru ei, dupa toate aparentele, oamenii responsabili de crimele comunismului ar fi comis aceste fapte independent de idee. Aceasta perspectiva este, cred eu, fundamental gresita. Ideea, ideologia, justificarea istorica, sociala sau economica a urii este cea care transforma oamenii in fiare.
De aceea, cred eu, inainte de a ii condamna pe securisti trebuie sa ii condamnam pe comunisti si inainte de a ii condamna pe comunisti, trebuie sa condamnam comunismul. Caci nici una dintre crimele comise de comunisti, la Sighet sau in lagarele din Coreea de Nord sau Cuba, nu a fost straina de marxism-leninism.
Disidentii
Ca atare, nu cred ca vreuna dintre solutiile anticomuniste propuse oficial e si functionala. Comunistii pot doar sa continue sa cheltuiasca bani de la buget cu o eficienta minima, incurajând chiar confuzii nefericite.
Un exemplu ar fi cel legat de folosirea termenului „disident“ intr-un sens atât de generos incât tinde sa il includa pe cel de „rezistent“. Disidentul este cel care, in interiorul sistemului fiind, nutreste idei si conceptii diferite, sfârsind prin a intra in conflict partial sau total cu sistemul.
Nu toti disidentii sunt, asadar, frecventabili de catre anticomunisti. Si Lev Trotki, G. Tamas, Adam Michnik sau Slavoj Zizek (sau, ca sa dam exemple românesti, Ion Iliescu si Silviu Brucan) au fost disidenti. Insa disidenta lor nu a presupus o ruptura de marxism, ci doar de niste realitati partinice sau ideologice care nu mai constituiau pentru ei ortodoxia comunista. Alti disidenti, precum Leszek Kolakowski, au renuntat complet la marxism, denuntându-l in ansamblul sau.
Cât despre „rezistenti“, acestia nu au fost niciodata comunisti si anticomunismul lor a fost parte constanta a existentei. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Corneliu Coposu sau Petre Tutea au rezistat cum au putut comunismului.
Informatorii cei rai
O alta confuzie nefericita este provocata de obsesia fata de Securitate. Cum din pacate unica realizare concreta a anticomunistilor români a fost aparitia CNSAS-ului, a aparut si o obsesie a deconspirarii. Obsesie care ar fi amuzanta, daca nu ar fi tragica.
Traian Basescu, care a fost inalt functionar al statului comunist, beneficiar al unui rang de secretar de stat in timpul guvernului Dascalescu, este laudat de anticomunistii sai ca… nu a avut dosar la Securitate. La fel, un Corneliu Vadim Tudor este transformat in „disident“ pentru simplul motiv ca era… urmarit de Securitate!
Ce sa mai spunem despre o alta consecinta tragica a acestei fixatii pe Securitate? Conform ei, vinovati de raul comunist ar fi fost… Mona Musca, Constantin Balaceanu-Stolnici, Alexandru Paleologu si Nicolae Corneanu.
Exista insa si un al treilea tip de anticomunism, manifestat cultural. La Berlin, in ciuda protestelor unor cripto si neomarxisti, s-a prezentat filmul „Portretul luptatorului in tinerete“, având ca personaj principal pe badia Ioan Gavrila Ogoranu, cel care imi spunea, la unica intâlnire avuta cu el, ca (citez din memorie): „am facut ca, fie si pe câteva piscuri din muntii Fagaras, sa dainuie Regatul României si nu o republica populara“.
Filmul, prima parte dintr-o trilogie dedicata rezistentei anticomuniste din munti, este dupa pelicula „Undeva in Est“ (ecranizare ce porneste de la un roman al lui Augustin Buzura), al doilea film care, in 20 de ani, trateaza acest subiect. Sa speram ca acest film va fi si difuzat, inlocuind „capodoperele“ comuniste (despre fabrici, uzine si activisti harnici) cu care diverse posturi de televiziune (intre care cel favorabil lui Basescu exceleaza) impuie retinele si mintile telespectatorilor mai tineri.
Don Camillo
In 2008, desi abia acum mi-a fost dat sa o vad in librarii, a aparut la Editura Vellant o carte care prin umorul sau intelept ne arata ca ideologia comunista a fost si este inca sortita esecului, chiar daca, renuntând la Lenin, adeptii ei devin… mai gramscieni si mai intelectuali. Este vorba despre un prim volum din seria „Don Camillo“, a autorului italian Giovannino Guareschi.
Volumul „Don Camillo. Lume marunta“ ne prezinta istoriile amuzante si impresionante (eu cel putin am alternat râsul cu lacrimi citind, cu multi ani in urma, aceste povestiri) ale confruntarilor dintre un preot catolic si primarul comunist al unui sat italian.
Oameni de toata isprava, care nu se sfiesc sa foloseasca violenta fizica pentru a isi sublinia argumentele teoretice, personajele principale, don Camillo si primarul Peppone, sunt vegheati (si corijati) in bataliile dintre ei de… insusi Iisus Hristos.
Recomand din toata inima lecturarea acestei carti, precum si traducerea celorlalte volume (dublata, poate, de difuzarea si pe posturile tv românesti a savuroaselor comedii inspirate din aceste istorisiri: Fernandel isi are, cred eu, rolul vietii sale in pielea preotului anticomunist).
Camillo vs Peppone
Va voi da si un scurt citat din carte. Batut (la propriu) de Peppone (care isi mai si marturiseste bataia la spovedanie), don Camillo negociaza cu Iisus posibilitatea unei razbunari pe masura:
„– Iisuse, spuse don Camillo, iertati-ma, dar ii ard câteva.
– Nici prin gând sa nu-ti treaca, raspunse Iisus. Eu l-am iertat si tu de asemenea trebuie sa-l ierti. De fapt, e un om de nadejde.
– Iisuse, nu va bizuiti pe cei din partidul rosilor, toti incearca sa va pacaleasca… Uitati-va bine la el, nu vedeti ce fata de tâlhar are?
– O fata ca toate celelalte. Don Camillo, inima ta e otravita!
– Iisuse, daca v-am slujit cum se cuvine, faceti-mi o favoare: lasati-ma cel putin sa-l altoiesc cu lumânarea cea groasa. O lumânare, nu altceva.
– Nu, raspunse Iisus. Mâinile tale sunt facute sa binecuvânteze, nu sa loveasca.
Don Camillo suspina. Se inchina si iesi din incinta. Se indrepta spre altar sa se mai inchine o data si iata-l in spatele lui Peppone care, ingenunchiat fiind, statea cufundat in rugaciunile sale.
– Bine, gemu don Camillo, impreunându-si palmele si privind spre Isus. Mâinile sunt facute pentru binecuvântare, dar nu si picioarele!
– Asta-i adevarat, spuse Iisus din inaltul Altarului. Dar te rog mult, don Camillo: doar unul!
Sutul se declansa precum un fulger, Peppone il incasa fara sa crâcneasca, dupa care se scula de jos si ofta impacat.
– De zece minute asteptam sa vina, spuse. Acum ma simt mai bine.
– Si eu, exclama don Camillo, a carui inima era acum limpede si luminoasa precum cerul senin.
Iisus n-a zis nimic. Dar se vedea ca era multumit si el“.