Deschideţi Biblia, tovarăşi!

Speranta exprimata în editia trecuta a acestei rubrici („Cuvântul … ucide? Dar tacerea …?“ în „Cultura“ nr. 376) s-a împlinit. Presedintele Federatiei Comunita tilor Evreiesti din România se pregatea sa reactioneze fata de ceremoniile profasciste preconizate la Sumuleu-Harghita si a facut-o. Apelasem public la forta verbului domnului Aurel Vainer, pentru ca impresionase metafora „cuvântului care ucide“, folosita de Domnia Sa în polemica din Parlament cu Crin Antonescu. Exprimarea fiind captivanta, mi-a suscitat reflectii si amintiri.
Nu stiu cum o fi la alte popoare, dar istoria noastra cunoaste destule cuvinte care au ucis. Bunaoara, în perioada în care si dl Vainer si subsemnatul eram copii si adolescenti, zeci de mii de oameni au fost arestati si trimisi în locuri de exterminare înceata – multi murind acolo – pentru câte un cuvânt sau doua. Culmea e ca o parte dintre acestia nici nu le rostisera, ci doar le ascultasera, si înca transmise de departe, printre hârâituri si pârâituri. Ba am întâlnit în arhivele C.N.S.A.S. cazul unui frizer din Râmnicu-Vâlcea care si-a sfârsit viata în închisoare pentru un cuvânt pe care nici nu l-a rostit, nici nu l-a ascultat, doar ca îl avea în casa, printre alte nimicuri; vorba blestemata figura pe o cartulie de explicare a doctrinei marxiste de catre – culmea – socialista Sofia Nadejde. De ce a fost regimul marxist canibalic cu propria-i ideologie? Pentru ca lucrarea Sofiei Nadejde fusese reeditata, în scop documentativ, probabil, într-o colectie numita „Biblioteca legionarului“. Cuvântul care ucide!
Capodopera anticomunista a lui Vladimir Tismaneanu trece usor peste epoca respectiva, pentru ca si dânsul era copil. Tartor era taica-su, om de baza în demascarea cuvintelor ucigase. Bineînteles ca existând cuvinte asasine exista si cuvinte victime, iar cu astfel de crime apar si închisori de cuvinte, cu vorbe temnicer si vorbe arestate. Cele care nu sunt condamnate la moarte si nici nu pier executate altcumva au sansa de a-si schimba destinul, adica întelesul, conotatia. „Burghez“ a fost initial un calificativ respectabil, importatorii bolsevismului l-au schimonosit în „burjui“, iar forma dintâi, scapata din detentie, e înca evitata prin saloane. Cuvântul asteapta sfios pe margine, ca un ins caruia de prea îndelungata recluziune au ajuns sa-i puta si oasele a mucegai. Pentru ca veni vorba de bolsevism, cuvântul principal al familiei a cunoscut si el o oscilatie de pendul. Pe vremea lui Lenin însemna elita, în România antebelica desemna Antichiristul, în timpul Anei Pauker redevenise un titlu râvnit, apoi l-au evitat sovieticii si, prin mimetism, întregul lagar socialist, pentru ca în retorica uitatului Nicolae Cerveni sa capete forta de acum, de glont vidia spre fruntea comunistilor.
Nici vorbele mai rafinate ori specioase n-au scapat de destin ingrat, cum  s-a întâmplat cu „genetica“, „abstractionism“, „cosmopolit“ sau chiar … „jazz“. Cel mai ciudat destin l-a avut cuvântul „domn“. Venind din adâncuri, din latinitate, nobila vocabula a strabatut evul mediu românesc ca titlu pentru voievod, omonim cu apelativul pentru dumnezeire. Apoi s-a generalizat drept cea mai uzuala forma de politete. Dar în perioada bolsevismului importat, cuvântul atât de simplu si usor de rostit a devenit tinta celei mai aprige haituiri lexicale. Nu era un cuvânt care putea ucide, ci cuvântul care consacra uciderea civica. Oricare nespalat, oricare analfabeta, daca din geseala ori scleroza i te adresai în felul acesta, replica ritos: „domnii’s la puscarie“. Si chiar erau, cu zecile si zecile de mii, cei mai multi doar pentru cuvinte. Sinonimia proletcultista domn = detinut, arestat, condamnat, dusman era atât de puternica încât pâna la sfârsitul comunismului apelativul a fost rezervat proscrisilor, pentru cetatenii aflati în drepturile lor fiind acceptat doar „tovaras„ (corespondentul slavon al frantuzescului camarade, care    l-a alertat pe dl.Vainer). Dar pentru ca veni vorba de Franta si de maniheisme civico-lexicale sa nu uitam ca exclusivismul si forta represiva a apelativelor de Revolutia franceza au fost inaugurate.
Asa cum se întâmpla cu toate cele impuse, poporul a metabolizat în felul sau personal imixtiunile în vocabular, iar sensul si utilizarea cuvântului bimilenar nu s-au schimbat. Pot depune marturie, cu un crâmpei anecdotic, pentru ceea ce am putea numi – parafrazându-l pe Stejarel Olaru –  rezistenta prin vocabular.
Lui Ceausescu îi casunase sa schimbe imnul de stat. Aveam un imn frumos, (al doilea dupa instaurarea republicii) dar lui nu-i placea pentru ca armonia aducea cu a imnului U.R.S.S. A ales „Trei culori“ de Ciprian Porumbescu, alert, suna româneste si, oricum, aducea în centrul atentiei tricolorul, ceea ce era emotionant în sine. În plus, cochetând cu poezia militanta, se ivise ocazia sa se nemureasca si el cu o strofa, doua, dar, siret si precaut în toate, si-a pus problema sa nu se expuna unui nou repros de nationalism din partea Moscovei. A recurs la o tactica obisnuita si anume dublarea evenimentului cu un exces de ortodoxism comunist. (Facea parte din stilul balansului continuu, care  l-a si pierit.) Si atunci, i-a dat prin cap sa emita cea mai stupida lege care a fost editata vreodata, legea de impunere a unei vorbe. Legea cuvântului tovaras.
Se obisnuia ca o reglementare de impact sa fie precedata de o campanie propagandistica, al carei semnal îl dadea un articol „de linie“ din „Scânteia“. A cazut magareata pe mine sa astern un text rascolitor despre minunatia vocabulei dorite. Am încercat sa ma eschivez (nu stiam cât de de sus vine intentia), deoarece ca jurist consideram absurd sa târasti limba româna în fata instantelor. (Din fericire, legea avea sa iasa fara sanctiuni si nu a fost niciodata aplicata. Posibil ca asta sa fi si dorit Ceausescu.)
Pâna una alta se cerea demonstrat ca „domn“ corespunde unor relatii de inegalitate, de acum revolute, egalitarismul gata atins fiind mai bine exprimat prin cuvântul „tovaras“. Damful de mahorca ma exaspera, dar tot aici statea consolarea. Puteam demonstra ca, desi de origine slava, cuvântul a intrat în cultura noastra mult înaintea Armatei Rosii. Punându-ma pe treaba, am depistat ca hat, în secolul XVI, calugarul Macarie relata scurtul exil al lui Petru Rares în Transilvania folosind exprimarea „tovarasii lui de fuga“. Mai dificil era sa citez un calugar ca exemplu pentru folosirea cuvântului „tovaras“ (ateismul crâncen a fost alta mare greseala a lui Ceausescu) asa ca am cautat în continuare si am gasit la Hasdeu reproducerea sau pretinsa reproducere a discursului de îmbarbatare rostit de Ioan Voda cel Cumplit înainte de batalia victorioasa de la Jilistea. Nu conta ca Hasdeu e suspectat de multe inventii si contrafaceri, pasajul prindea bine si l-am reprodus pe larg, asa cum am facut si voi face si mai jos cu discursurile lui Antonescu si Vainer. Retorica Voievodului (în redarea lui B.P.H.) era magistrala si încheia apoteotic aproximativ asa: „Ma pun chezas voua, dragilor mei tovarasi …“.
Exact pasajul acesta a fost scos si articolul a aparut ca o penibila si ostentativa pledoarie pentru un cuvânt de sorginte bolsevica. Masinaria propagandistica s-a pus în miscare si vreo doua saptamâni cuvântul „domn“ a devenit haituit în restul ziarelor, în presa locala, la posturile de radio si chiar prin gazetele de perete. Mai ales ale policlinicilor si spitalelor, deoarece exemplul principal de nepotrivita folosire era cazul pacientilor (egali în pielea goala) fata de medici.
Dupa câteva zile m-am hotarât sa scap de lehamite, ducându-ma la dentist. Doctorul Mihalteanu, care mi-era si prieten, m-a lasat la urma. M-a râcâit cu rabdare, apoi a oprit aparatura, a dat liber asistentei si a scos o sticla de whisky.  Mi-a relatat ca venise si la ei ordinul sa se scrie un articol la gazeta de perete contra indiferentei fata de apelativul „do’n doctor“. Sefii l-au chemat si    i-au spus: „Scrie-l tu, ca tot esti prieten cu ala de la «Scânteia», de la care ni se trage“. Doctorul Mihalteanu ce sa faca? A copiat câteva pasaje si le-a semnat el. Cum s-ar spune, acum se revansa pentru „plagiat“. A fost o consolare sa întarim tovarasia noastra fara vodca, doar cu whisky.
Ramâne nelamurit cum de anumite cuvinte pot fi calai, iar altele victime si, mai ales, cum de unul si acelasi cuvânt poate deveni în epoci diferite, ba ucigas, ba ucis. Pesemne ca vorbele sunt, initial, ca oamenii la nastere, în pielea goala, devenind ceea ce devin dupa hainele, dotarea si menirea pe care le decid vorbitorii. Unele primesc uniforme si arme, altele zeghe si lanturi. Dar asta anuleaza în parte metafora domnului Vainer, care m-a încântat atât. Ca sa ma lamuresc, am reluat stenograma polemicii din Parlament, sa reconstitui cum s-a nascut exprimarea „cuvinte care ucid“. M-au lamurit pasajele pe care le sarisem (din lipsa de spatiu si de legatura cu tema comentariului precedent). Revin la relatarea anterioara si completez documentatia.
Înainte de apelul patetic la voturile deputatilor din Grupul minoritatilor nationale, Crin Antonescu îl rastignise bine pe premierul cenzurat: „Dumneavostra, care, într-un dialog de mare înaltime spirituala cu domnul Cristoiu si, partial, cu domnul Turcescu, ati trimis singur la parafraze biblice, ati evocat în termeni de facere, de geneza adica, nasterea Guvernului dumneavoastra. Si ati spus, nu ca în Sfânta Scriptura „La început a fost cuvântul si cuvântul era Dumnezeu, si Dumnezeu era cuvântul“, ci ati spus misterios, confundând, probabil, secretul de serviciu cu misterul … (Aplauze în sala)… ati spus, spre emotia definitiva a domnului Cristoriu „la început a fost un telefon“. Si telefonul era la Basescu… (Aplauze în sala)“.
Auzind cuvintele „biblice“, „geneza“ si „Sfânta Scriptura“, apartinând înainte de toate fundamentalei culturi iudaice, domnul Vainer a gasit si el munitie pentru ironii: „Mi-a placut când l-a atacat – sa spunem colegial – pe prim-ministrul Ungureanu. I-a spus ca a folosit Geneza recurgând la telefon, nu la cuvânt. Da, domnule presedinte Antonescu, cunoasteti bine Geneza. Asa a început creatia divina. Întâi a fost cuvântul. Cuvântul a venit atunci de la Dumnezeu. Deci nu telefonul, ci cuvântul. Aveti perfecta dreptate“.
Cumva si-a revendicat eruditia în domeniu. Antonescu se referise ambiguu la Geneza si la Sfânta Scriptura, Dl Vainer s-a grabit sa certifice formularea biblica. Dar a creat si nedumerirea cum de ceva de mare esenta divina – Cuvântul – poate deveni ucigas ordinar. Sau, si mai complicat, ba ucigas, ba ucis.
Am limpezit lucrurile mergând la izvoare. Nici vorba ca Biblia sa sustina ca la început a fost Cuvântul. „Întâia carte a lui Moise“ se deschide asa: „La început, Dumnezeu a facut cerurile si pamântul. Pamântul erea pustiu si gol; peste fata adâncului de ape era întunerec, si Duhul lui Dumnezeu se misca deasupra apelor“. Deci – la început a fost nu Cuvântul ci Duhul! Întreg capitolul 1 la care s-au facut referirile nici macar nu cuprinde vocabula „cuvântul“. (E folosit de 11 ori  predicatul „a zis“ si de 3 ori predicatul „a numit“).
Asa mai merge ! Asa întelegem destinul cuvintelor. Ele, sarmanele, sunt inocente, destinul fiindu-le hotarât de „duhul“ pe care îl insufla dumnezeii lor, oamenii ca mine, ca dumneavostra, ca domnii Vainer si Antonescu.
Crin stia totusi ceva. În biserica crestina e destul de familiara teza primordialitatii Logosului (preluata de unii filosofi si dezvoltata poetic, printre altii, de Ioan Alexandru). Numai ca nu e preluata din Biblie (carte comuna cu iudaismul), ci din Noul Testament, mai exact din Evanghelia dupa Ioan, adica dintr-o erezie fata de iudaism. Validând erezia, domnul Vainer a facut un important pas ecumenic si îl salut pentru asta. Numai ca, prevalându-se de un inexistent pasaj al Genezei, a personificat prea mult cuvintele, periclitând efectul ecumenic. Adica a facut „un pas înainte, doi pasi înapoi“,  cum ar fi zis tovarasul Lenin.