In constiinta contemporana e raspândit stereotipul conform caruia intr-o societate de tip comunist individul e dependent de grupul din care face parte, fapt cauzat de absenta proprietatii private si a posibilitatii actiunii economice individuale. Jean-Paul Sartre realiza in „Critica ratiunii dialectice“ o comparatie interesanta intre serie ca ansamblu in care domina competitia, nociva din perspectiva marxista, si grup, mânat de cooperare.
Forta colectivitatii si
dusmanii de clasa
Comunismul, in oricare dintre formele sale principale puse pâna acum in aplicare, retrage din joc proprietatea privata si asaza pe tron proletariatul, clasa careia i se cuvine, evolutionist-istoricist gândind, primatul politic in urma traumei capitaliste. In chip necesar, considera sustinatorii sai, individul isi va capata statutul meritat ca fiinta umana demna (vezi formularea kantiana a imperativului categoric, conform careia nu trebuie sa tratam niciodata individul ca mijloc, ci doar ca scop). Totodata, insa, el va fi fortat sa isi respecte semenii pentru ca acestia, egalii lui, contribuie la/tin in viata statul maximal; ca entitate suprema, acest stat e, la rândul sau, responsabil de existenta tuturor „supusilor“ sai.
Din moment ce forta apartine colectivitatii si numai ei, atunci dependenta fata de ea este totala. A nu fi de partea ei este egal cu a fi exilat din societate. Aceasta stare (similara cumva cu excomunicarea de tip medieval) are/avea repercusiuni ce variaza de la marginalizare la munca silnica, inchisoare, exil sau, nu arareori, condamnare la moarte. Desi moral ne situam intr-o dilema serioasa, in planul deciziilor din viata traita slujirea intereselor statului reprezinta, practic, unica sansa (relativ) sigura de supravietuire. In context etatist individul e depersonalizat, isi pierde in mod absolut orice identitate. El este fie „tovarasul X“, fie „muncitorul Y“ sau, de partea cealalta, dusmanul de clasa.
Devotament, tupeu,
incredere oarba
Revenind la Sartre, in ceea ce el numeste comunismul de facto (adica cel pe care l-am intâlnit in practica, nu in abstracto) omul este condamnat la „bad faith“ (credinta rea – a se citi gresita). Mai intâi, pentru ca este obligat (mai mult, este postulat ca imperativ moral acest mod de actiune) sa isi intre in rol in marele meci al omului cu istoria si sa ocupe un loc pentru care este delegat (la fel ca sefii delegati ai sovietelor din anii 1900 in Rusia). Statul isi asuma un rol mesianic, aparent drept si dur la nevoie, dar prietenos cu cei alesi de el (vezi o paralela intre poporul ales al lui Yahwe si clasa proletariatului).
Ca membru al familiei trebuie sa stii sa te supui permanent unor „mai mari“, in frunte cu acel Big Brother, alesi mai degraba prin devotament fata de cauza revolutionara, „attitude“ (in sensul de tupeu) si „confidence“ (incredere oarba). Ei decid pentru tine, iar tu ai, in fapt, numai optiunea obedientei. Celelalte variante tin doar de ceea ce, prin ochii celor mai multi oameni, poate fi definit ca „hazardare“. Cum aproape nimeni nu isi propune sa devina erou, in lipsa unei actiuni care sa angreneze mase foarte mari si (paradoxal) organizate de oameni, cetateanul isi va accepta soarta.
Nu are sens sa mentionez, desigur, o multime de alti factori precum educatia, moralul national sau sentimentele firesti dintre indivizi. Astfel te gasesti inchis intr-un sistem, fiind o variabila neglijabila aflata sub puterea tuturor celorlalti. Unii structuralisti, de exemplu Michael Foucault, ar afirma ca pozitionarea de acest gen este valabila pentru oricare dintre formele de guvernare. E un fapt probabil adevarat, dar diferenta dintre, sa spunem, o democratie liberala si un regim de inspiratie marxist-leninista este una evidenta de grad. In comunism ai pierdut instantaneu posibilitatea independentei, autodeterminarea si, mai ales, siguranta propriei existente. Statul totalitar comunist detine puterea totala asupra indivizilor sai.
Dominatia fizica; frica
Ca participant supus al sau nu esti, in primul rând, dependent de ceilalti pentru ca economic structurile statale iti determina viata, ci pentru ca esti dominat fizic de catre ei. Daca, in perspectiva contractualista (Hobbes fiind un referent bun in acest sens), statul are rolul de a asigura indivizilor integritatea fizica si, bineinteles, proprietatea, in comunism (salbatic, l-as numi eu) se pierde la nivel practic orice „siguranta a sigurantei“ indivizilor, iar proprietatea este, in mod mesianic, din nou abolita.
In al doilea rând, membrul statului comunist este vinovat de credinta rea sartriana prin prisma acelui „pour-autre“ despre care vorbea acelasi gânditor francez. In triunghiul „for-itself“ – „in-itself“ –“for-others“, ultimul element e cel criticat indeobste de Sartre. Tinând cont prea mult de ceilalti, de felul in care ne privesc si de actiunile lor, ajungem sa ne negam propria libertate fundamentala. Celebrul sau exemplu al rusinii celui surprins uitându-se pe gaura cheii se regaseste perfect in peisajul societatii comuniste, dar, totodata, aceasta rusine este un element minor.
De acest „spionaj al spionului“ se leaga, insa, foarte multe dintre evenimentele din viata traita in comunism. Delatiunea este arma cu care indivizii au fost inzestrati de catre stat in vederea purificarii sale din interior. Cu permisiunea de a exagera, as afirma ca aceasta arma a contribuit la comiterea a (poate) mai multe crime, atât fizice, cat mai ales morale, decât oricare alta utilizabila la purtator in istoria militara postbelica. Pe fondul dorintei si, in fapt, a nevoii psihotice de supunere din partea cetatenilor, statul a utilizat pretextul acuzatiilor venite din partea indivizilor de rând pentru a lichida la propriu o serie întreaga de opozanti, precum si o masa de persoane perfect inocente din punctul de vedere al unei justitii formale sanatoase. Asadar, in comunism individul este condamnat din toate punctele de vedere la „bad faith“, aceasta credinta fiind o conditie sine qua non pentru supravietuirea sistemului.
Planificatorul suprem
Am aratat mai sus, dupa o analiza evident sumara si tocmai din pricina asta criticabila/amendabila, ca dependenta individului fata de Ceilalti in regimurile comuniste este fondata pe suprematia fizica a acestora, concretizata prin actiunea represiva a Statului si nu pe problema economica a sistemului. In acest plan avem, intr-adevar, de-a face cu o interdependenta, nu cu o simpla dependenta, pe care comunismul o impune indivizilor. Prin munca (obligatorie, de altfel) fiecare cetatean isi aduce aportul la bugetul statului, pentru ca mai apoi toti sa beneficieze, in linia celebrului dicton: „De la fiecare dupa posibilitati, pentru fiecare dupa nevoi“.
Statul este, deci, planificatorul si cel care imparte/distribuie indivizilor cele necesare existentei dupa un calcul care nu ii priveste, decizia apartinând liderului si clasei conducatoare foarte restrânse. Care sa fie urmarea unei astfel de paradigme? In ordine aleatoare: deresponsabilizare, pierderea identitatii, atrofiere a vointei, frustrare si lista poate continua. Nici nu ar putea fi altfel in momentul in care fie nu esti lasat sa gândesti de unul singur (reprimat cu cea dintâi ocazie a manifestarii unui punct de vedere contrar paradigmei oficiale), fie, cel mai adesea, esti obligat sa iti insusesti un mod de a concepe lumea si realitatea. Indoctrinarea, inocularea in mintea tuturor de la cea mai frageda vârsta a „adevarurilor obiective“ detinute in chip necesar de partid au avut ca scop eliminarea din fasa, pe cât posibil, a tendintelor individualiste, independente de comportamentul impus „de sus“.
Se poate face o paralela, usor fortata ce-i drept, intre ideea „pierderii de sine“ intâlnita in religie si aceasta transformare de sine pe care comunismul a avut-o in vedere. Una dintre diferentele foarte importante este, insa, aceea ca, in vreme ce in religie telurile erau purificarea, mântuirea, comunicarea cu divinitatea s.a.m.d, pentru comunism singurul tel se rezuma la a face din individ un instrument al regimului. Varianta unui aparator al regimului ar fi, probabil, aceea ca indivizii, obligati sa „produca“ in folosul statului, nu fac altceva decât sa „produca“ in folosul lor si al colectivitatii. As fi de acord cu referirea la folosul colectivitatii, dar in niciun caz cu aceea la ceea ce câstiga individul insusi, iar dovada cea mai buna este modul de salarizare ce reflecta fidel practica regimurilor comuniste.
De partea cealalta a baricadei ne intâlnim cu sistemele democratice liberale. Aici individul se bucura de proprietate privata si de o piata (mai mult sau mai putin) libera. Cât de mult depinde aceasta de Ceilalti in noul context? Este critica (neo)marxista cu privire la exploatare si la constrângere valabila? Voi analiza posibilele raspunsuri intr-o a doua parte a acestui demers.