Depăşirea măsurii

Asta ne învăţau grecii vechi în amfiteatrele de câte cinci mii de locuri. Despre asta scriau marii tragedieni. Că există o proporţie în măreaţa existenţă a universului. Că există, ca rezultat, o măsură în comportamentul social. Şi când ea este depăşită, vine pedeapsa. Justiţia se întâmpla pe pământ, nu în ceruri. Preţul îl plăteai de-a lungul vieţii, nu după moarte.

Şi vorbim despre greci. Ei au expus lumii această filozofie de viaţă, orecum simplă. Care, atât de la îndemână fiind, îşi păstrează până astăzi rigoarea.
Şi vorbim despre greci. Europa şi-a propus să-i facă fericiţi. Băncile le-au dat bani, au fost „acceptaţi“ în Uniunea Europeană. Care Europă? Ale cui bănci?
Treizeci de ani nu le-a cerut nimeni socoteala. Şi după treizeci de ani li s-a spus că dacă nu dau înapoi datoria sunt şterşi de pe faţa pământului. Ultima frază nu are sens metaforic. Măsurile de austeritate nu au însemnat nimic altceva. Măsurile de austeritate au însemnat în ultimii ani depăşirea măsurii. Ar fi fost împotriva firii să se continue la infinit sărăcirea la limită a unui popor care, zice-se, european, deci este pom uscat în grădina noastră. Ar fi fost împotriva firii ca după această depăşire de măsură, să nu se restabilească, într-un fel anume, legea balanţei. Cât mai puteau vechile partide să-i tăinuiască pe hoţi? Cât mai putea Troika să le pună grecilor mâna la beregată?
Fiindcă vorbim despre greci. Stânga grecească este una dintre cele mai complexe şi dureroase pagini din istoria contemporană. Stânga la greci n-a fost ideologie de import, deşi se bate mult monedă pe această idee. Istoria ne arată cã aici, până la urmă, n-a putut lucra mâna nimănui din exterior. Pe perioade scurte, a ieşit la suprafaţă o partidă sau alta. Dar poporul grec? Dar cei pe care i-aţi văzut dumneavoastră în piaţa Syntagma la celebrarea ultimei victorii în alegeri? La greci stânga ţine de structura organică a unui popor sărac, care s-a luptat cu mările, care a trăit în permanenţă situaţia limită şi din această pricină preţuieşte viaţa, ştie să se bucure frenetic de ea. Grecii – mi se spune – sunt un popor destins. Ştiu să mânânce bine, să cânte, să danseze sirtaki. Da, şi ce-i rău în asta? De ce adică să renunţăm la ceea ce ne dorim cu toţii, oriunde am fi pe lume? Există ţări în care se munceşte un an, se economisesc bani şi se strânge cureaua, pentru a se putea veni în vacanţă la greci două săptămâni, uite aşa blamaţi şi de nimic cum sunt consideraţi ei.
Şi vorbim despre greci. Ieri am citit pe un zid epitaful lui Nikos Kazantzakis în versiune modernă. „Nu mai am nici o speranţă. Nu mă mai tem de nimic. Sunt un om liber“, spunea Kazantzakis. „Nu mai am nici o speranţă. Nu mă mai tem de nimic. Sunt şomer“, scria plagiatorul lui anonim. Nu ştiu câţi dintre cei care trecând pe stradă şi îi citeau spusele, realizau cât de ameninţătoare sunt ele. Cât de ameninţătoare e starea în care nu mai ai ce pierde. Câţi ani se poate trăi ca şomer? Câţi şomeri poate suporta până la urmă un organism social fără să se dezechilibreze? Din această stare trebuia să se găsească o ieşire. Fiindcă se întrecuse măsura, potrivit vechilor tragedieni. Şi orice depăşire a măsurii se pedepseşte.
Nu ştim încă ce va aduce ziua de mâine. În mod sigur curăţenia trebuie să înceapă din ograda noastră. Unde sunt banii? Cine a depăşit măsura trăind viaţã de nabab pe spinarea celui de-alături sau de mai departe? Fiindcă, desigur, nici să-l supui pe contribuabilul european la un efort nejustificat nu poate fi o soluţie loială.
Sperăm, cu ultima putere de-a mai spera ceva, că băiatul nostru carismatic şi cei care îl înconjoară, se vor prezenta la marea confruntare având o soluţie în buzunar. Deci reîncepem să sperăm în ceva. Deocamdată el ne-a făcut un cadou. Nu s-a înconjurat de soborul de popi compromişi de averile lor nejustificate. Şi nu şi-a pus cravata la momentul Jurământului. A jurat pe conştiinţa lui. Doamne, ce vorbă mare, în acest popor încercat, care şi-a plătit de atâtea ori în istorie conştiinţa cu sânge. S-a purtat, adică, băiatul nostru aşa cum i-a fost vorba. Să-l vedem cum îi vor fi faptele.
Deocamdată stăm, de la oră la oră, să vedem ştirile. Ne rupem ziarele din mână. Încălzim recepoarele telefonului, vorbind între noi. În pauze, la televizor, vedem reportaje din istoria stângii greceşti. Şi avem ce vedea. Cine nu ştie aceste lucruri să nu se pronunţe.
Ceea ce uimeşte însă este că, dincolo de cei implicaţi direct, ziariştii par să ştie mai mult despre viitorul momentului decât laureaţii Premiului Nobel în economie. De la economişti afli lucruri care-ţi dau de gândit. Şi care justifică evenimentele. De la ziarişti, blamuri sau entuziasm de duzină.     (Atena, 27 ianuarie, 2015)