Debutul lui Mircea Iorgulescu

In nr. 23 din „România literara“– un numar excelent si, in felul sau, reprezentativ – dl Nicolae Scurtu „dezgroapa“ moartea unei reviste care n-a apucat sa existe: „Revista noua“, planuita la Câmpina si nascuta la Ploiesti in secolul trecut, la 1 decembrie 1966. „Nascuta“ e un fel de a spune. Planuita in secunda istorica in care aparitia in prim plan a lui Nicolae Ceausescu nastea iluzia liberalizarii ce a durat un lustru, noua revista a aparut intr-un singur numar, si acela de proba – spune dl Nicolae Scurtu – „care nu s-a difuzat intrucât cenzura nu a acceptat tiparirea intregului tiraj.“ Initiatorii revistei, care urmau sa fie si coordonatorii ei, au fost Stefan Banulescu, Nicolae Manolescu si Ion Balu. N-am citit amintirile intelectuale ale dlui Nicolae Manolescu spre a sti daca in ele cel mai longeviv cronicar literar postbelic evoca episodul si cauzele suprimarii revistei nou-nascute, un „proiect esuat“, ca multe altele, dar cu o semnificatie particulara. Dl Nicolae Scurtu scrie: „Se remarca in paginile acestei efemeride literare colaborarile si contributiile lui Vasile Voiculescu, Tascu Gheorghiu, Dinu Pillat, Adrian Marino, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Ion Balu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Cezar Ivanescu si C. Stanescu. Publicatia a initiat o rubrica speciala de critica literara, sugestiv intitulata Breviar unde debuteaza, de fapt, tânarul, foarte tânarul Mircea Iorgulescu, in vârsta de douazeci si trei de ani, cu o recenzie la cartea recent aparuta a lui Ion Vitner“. Cartea recenta se intitula „Literatura in publicatiile socialiste si muncitoresti (1880-1900). Reviste literare. Formarea conceptului de literatura socialista“. Articol de debut al criticului cu acest nume, recenzia lui Mircea Iorgulescu divulga in substanta ei tentativa, de tip metonimic, de a pune contributia tuturor curentelor ce concura la definirea unei epoci literare si a climatului cultural general exclusiv in seama unuia dintre ele: curentul „literaturii socialiste“. Scris dinadins pe un ton cenusiu expozitiv, dar cu o logica impecabila, articolul de debut al lui Mircea Iorgulescu este, in realitate, exploziv, de la prima si pâna la ultima fraza. Iat-o pe prima: „Intitulat „Literatura in publicatiile socialiste si muncitoresti. Reviste literare. Formarea conceptului de literatura socialista“, volumul dezvaluie inca din titlu tentativa de epuizare a unei epoci literare, desi mobilul declarat al autorului este refacerea climatului in care, la finele secolului trecut, are loc formarea si ampla dezbatere „a unui adevarat concept de literatura socialista“, socotit drept „fenomen estetic proeminent al epocii, de un interes deosebit pentru istoricul literar“„. N-a fost, prin realizarile inregistrate, un „fenomen estetic proeminent“ si nu a putut „inghiti“, in pofida amplelor dezbateri ce l-au insotit la sfârsitul secolului trecut, formatul divers, complex, dominat de o eclatanta diversitate, inclusiv conflictuala, al epocii luate in discutie. Autorul respectivei carti comitea, de fapt, un rapt literar si, totodata, o „desertificare“, orientata ideologic, a intregii literaturi a unei epoci punând-o intr-o singura „traista“ si voind sa faca din ea „mantaua“ din care s-a nascut si va continua sa se nasca intreaga literatura româna. Pe scurt, om extrem de inteligent si abil, toba de carte, I. Vitner se vadea acolo „gornistul“ disperat al victoriei dintr-o batalie ce incepea sa fie pierduta. Era batalia pentru „realismul socialist“ ale carui ruine incepeau sa se vada din ce in ce mai bine si mai dezolant in anii – putini! – ce vor veni. Venea acum un tânar critic, de 23 de ani, sa divulge o frauda literara ce nu mai putea fi tinuta sub capac. Iata si a doua fraza din incendiarul sau articol de debut: „Aparent unitare, cele doua intentii sunt de fapt disjuncte, generând o contradictie tot mai mult evidenta pe parcursul cartii, cu rezultate neplacute intre care si faptul ca singurul capitol cu existenta intr-adevar justificata este considerat (si nu fara temei) de catre un recenzent ca fiind excedentar!“. Contradictia este intre diversitatea unei intregi epoci literare si tentativa, de tip dogmatic reductionist, de a o prezenta sub o singura culoare, si aceea stinsa si cenusie. Caci, pe cât de tumultuoase si agitate au fost dezbaterile ideologico-literare pe seama literaturii socialiste din epoca evocata, pe atât de pipernicite s-au vadit, sub unghi estetic, operele demne de acest nume. Si nici n-aveau cum fi altfel: dintr-un regulament si o dogma ca articolul lui Lenin despre „literatura de partid“ nu poti scoate capodopere literare. Criticul debutant juca in acel moment rolul copilului inocent care striga in gura mare ca „Imparatul e gol!“ A pune literatura româna sub mantaua lui Ion Paun-Pincio, oricât de pre“socialist“ si „prebacovian“ ar fi acesta, reprezinta mai mult decât o „crima“ – o eroare. Pe care ultimul mohican al „realismului socialist“ o comite. Mai târziu, nici vorba, eruditul I. Vitner va face figura unui modernist si modernizator… Dar, in acel moment, cu o abilitate si o logica peste vârsta culturala a celui recenzat, „debutantul“ descopera nu fara un soi de viclenie, chiar in materialul „clientului“ sau, argumente irefutabile prin care, de fapt, il combate. Astfel, in dezbaterile din „epoca de intensa efervescenta socialista“ de la sfârsitul secolului XIX, este „extrem de interesanta“, scrie el, relevarea unor texte „mai putin cunoscute“ (de fapt, ar fi trebuit sa scrie „mai putin frecventate“!) ale clasicului socialist al criticii literare românesti C. Dobrogeanu-Gherea. Texte care contribuie, spune debutantul, la „modificarea profilului criticului de la „Contemporanul“„. In ce sens se modifica profilul lui Gherea? In sensul unui critic cu mult mai putin dogmatic – aproape deloc! – decât stegarii si corifeii realismului socialist din primul deceniu postbelic: „In acest sens, arata Ion Vitner, „Gherea nu stabileste, cum se poate vedea la o lectura atenta, o contradictie absoluta intre tendentionism si teoria artei pentru arta“ deoarece „antagonismul ireductibil exista intre tendentionism si tezism, pe de o parte si intre teoria artei pentru arta si formalism, pe de alta parte“. Pe aceeasi linie (iata „linia“ din limbajul critic al epocii folosita in contra „liniei“ oficiale! – n.n.) se situeaza sublinierea cuvintelor lui C. D. Gherea, dupa care „un curent literar, oricât de puternic ar fi, nu poate sa dureze vesnic, dupa care nimica nu dureaza vesnic pe lumea aceasta, si in schimbarea si evolutia vietii sociale trebuie sa se schimbe si curentele literare care sunt numai una din multiplele manifestatiuni ale acestei vieti“, deci „arta poate fi revolutionara fara sa fie obligata a fi numita realista“, conchide cercetatorul, indicând in continuare ca Gherea isi punea problema curentelor literare ce vor exista in viitoarea societate“. In „viitoarea societate“ insa, pluralul e in primejdie de a fi infrânt de singular, ortodoxia ideologica de partid prevedea si impunea – impotriva vederilor liberaliste si emancipatoare ale criticului socialist de la „Contemporanul“ – dominatia unicului curent miraculos si a singurei metode de realizare artistica: metoda realismului socialist. Se poate spune ca debutantul il folosea („manipula“!) pe criticul momentului ca sa combata chiar ceea ce acesta, I. Vitner, urmarea si sustine: anume „revarsarea“ tuturor curentelor literare intr-unul singur, ca pârâiasele in marele fluviu?! De altfel, in treacat fie spus, metafora si/sau simbolul „fluviului care aduna apele“ erau pe atunci, inclusiv in domeniul literar, frecvent folosite. Iata, in fine, si ultima fraza din memorabilul articol al debutantului Mircea Iorgulescu: „Nu se poate trece usor peste unele afirmatii (Ion Paun-Pincio e mai mult un simbolist in linia lui D. Anghel decât un prebacovian, Titu Maiorescu germanofil nu este altceva decât o superstitie etc.); deconcertanta pentru momentul actual al reevaluarilor critice este totala repudiere a Junimii si a „Convorbirilor literare“, ca si inversunarile polemice obsesive la adresa lui Titu Maiorescu“. Exceptând „totala repudiere“ – sintagma de ordin tactic utilizata de debutant! – ultima fraza contine fara echivoc verdictul critic, unul de tip maiorescian: „In laturi!“. Ce-i drept, verdictul s-a intors cu iuteala fulgerului inapoi, impotriva revistei care a fost ucisa inainte de a se naste: una din numeroasele morti premature pe care ultimele zvâcniri ale „realismului socialist“ le-a provocat in literatura româna. Asta nu ne impiedica, dimpotriva, sa observam ca radicalitatea verdictului criticului debutant a ramas aceeasi in continuare in toata stralucita sa cariera, insa total scutita de atacul suburban la persoana, calomnia si injuria pamfletara ce infloresc azi, in deplina libertate a oricui de a spune orice despre oricine. Lucru care se intâmpla, din nefericire, chiar si in acest numar, exceptional, din „România literara“. Il trec sub tacere, crezându-l doar o exploziva criza de orgoliu. Orgoliul unui tânar fara aripi care, departe de codul „debutantului“ de odinioara, isi exercita chinuita vigilenta insomniaca asupra unui critic stralucit, „prins“ in flagrant delict de „impolitete“ cu mai-marii tânarului care, cum spune el insusi, „nu-mi bat capul cu asta“. Dar cu ce? Revenind, pentru pastrarea proportiilor, la modelul debutantului Mircea Iorgulescu, reiau dreptele judecati ale dlui Nicolae Scurtu: „ Perceput, initial, ca un foiletonist, Mircea Iorgulescu, dupa lecturi intense si stagii in biblioteci din tara si din unele metropole europene, practica o revizuire partiala sau integrala a unor opere si autori, dupa alte grile de lectura si dupa alte repriviri critice, fundamentate, intotdeauna, pe un acut simt al proportiilor si, mai ales, intr-o maniera stilistica impecabila.“