De peste un deceniu si jumatate, argentinianul José Cura este vedeta adulata a scenelor mondiale de opera. S-a afirmat peste tot în marile roluri de factura lirico-spinta si dramatica, gratie culorii întunecate a glasului – o raritate pentru un tenor, apetentei pentru personajele romantice si veriste puternice si, nu în ultimul rând sau mai degraba tocmai pentru acest lucru, datorita intensului sau potential actoricesc cu care a construit eroi tulburatori. Daca mai adaugam si un look de macho, iata reteta succesului. Cu toate atuurile date de calitatea timbrala aproape baritonala, Cura nu a fost si nu este exponent al perfectiunii vocale. Tehnica de cânt, departe de ideal, îl face sa recurga deseori la subtile subterfugii pentru a ascunde dificultatile de abordare a unor desene melodice tesute incomod.
La cei aproape 50 de ani, pe care îi arata, tenorul a hotarât sa-si mai adauge un rol în repertoriu, cel al junelui Rodolfo din „Boema“ de Puccini. De ce abia acum, dupa coplesitoarele Otello, Samson, Canio, Turiddu, Don Alvaro si altele asemenea? Greu de ghicit. Poate pentru ca, între partiturile solicitante, are nevoie si de un moment de respiro. Sau, pur si simplu, doreste sa-si îmbogateasca lista de roluri. În fond, conteaza mai putin. Poetul Rodolfo poate fi si învatacel întârziat, seralist.
Pentru debut, Cura a ales Opera din Zürich, scena care se mândreste cu cea mai mare densitate de vedete într-un teatru de numai o mie de locuri. Este meritul politicii manageriale si sponsoriale promovate de directorul Alexander Pereira, cel care a adus Opernhaus Zürich imediat în apropierea celor mai faimoase case lirice. O gluma de prin partea locului spune ca nu s-a putut construi metrou în oras pentru ca s-ar fi ciocnit de… depozitele de bani ale bancilor. Ei bine, Pereira a avut abilitatea de a atrage, este evident, sume importante pe care le-a oferit ca onorarii multor mari artisti ai momentului. Numai în stagiunea 2009-10, în afara de subventia venita din partea Cantonului Zürich, nu mai putin de 130 (!!!) de sponsori privati au sustinut productiile. Aviz teatrelor noastre!
Dupa douazeci de ani de conducere in loco, directorul Pereira se va arunca în curând într-o noua provocare, urmând sa preia din 2011 frâiele celebrului festival salzburghez.
Farmecul timbral
José Cura… am recunoscut vocea-i frumos îmbracata în armonice, demna de al sau fascino timbrico nativ, poate mai putin sombrata ca alta data, dovada ca tenorul stie ca îngrosarea peste masura a coloanei sonore îi poate provoca dezechilibre de omogenitate, mai ales catre registrul acut. Nici acum nu este perfect. Desi culminatia de Si natural acut a ariei „Che gelida manina“ (s-a facut deci transpozitia cu un semiton în jos fata de original) a sunat concentrat si lung, iata ca un alt vârf, nota de La a frazei „… sboccia l’amor“ din actul secund si-a pierdut efectul prin lipsa proiectiei. Observând mai înainte tot un La natural („Eureka!“ din primul act) identic nefocusat, ma gândesc ca este o zona mai putin stapânita a registrului. Linia vocala este frumos înfatisata, desi nu întotdeauna îngrijit, pe alocuri sunete „deschise“ se strecoara mai mult sau mai putin voluntar. Va mai repara ceva José Cura în sensul devenirii unui vocalist ideal? Greu de crezut. Ramâne însa un cântaret-actor delicios în jocul cu prietenii, daruit si sincer îndragostit de Mimì, sfâsietor în durere.
Soprana Adriana Damato a cunoscut o progresie constanta pe parcursul spectacolului, cântând întrucâtva liniar prima arie, „Si, mi chiamano Mimì“, încarcându-se pasional mai apoi, în „Donde lieta uscì“ si gasind cele mai bune momente, sensibile si sustinute de sonoritati generoase, în actul al IV-lea.
Musetta, deloc insinuanta si subtila, cu oarecari stridente în acutele ariei „Quando m’en vò“, dar colorata si seducatoare scenic, a fost soprana Christiane Kohl.
Un alt debut a revenit baritonului Gabriel Bermúdez (Marcello mult prea tenoral si, de aceea, pierdut în ansamblu la exploziva tirada „Gioventù mia“ din actul secund), alaturat prietenilor Schaunard (Cheyne Davidson) si Colline (Andreas Hörl). Dintre celelalte roluri, episodice, am retinut conturul necaricatural – contrar obisnuintelor –, pe care l-a propus basul Davide Fersini, Benoît.
La pupitru, Massimo Zanetti a condus cu verva si poezie, încercând – în cel de-al doilea act –, sa stapâneasca pe cât posibil derapajul alamurilor.
Productia regizorului Philippe Sireuil (cu decoruri ingenios stilizate de Vincent Lemaire si costume desenate de Jorge Jara) nu este noua la Zürich. Actiunea a fost transpusa din prima jumatate a secolului al XIX-lea în epoca masinii de scris – la care roboteste de zor Rodolfo, deci cam spre secolul trecut. Spectacolul are vivacitate, atmosfera si concentrare. S-a facut o singura pauza dupa actul secund, dar în antractul dintre al treilea si al patrulea a fost nevoie de timp mult pentru schimbarea de decor, petrecuta cu cortina închisa si în deranjant zgomot de bocanituri de ciocane si alte ustensile. Munci grele! Mai bine se dadea pauza.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 268