Într-o dimineata a lunii iunie 1858, Charles Darwin a primit, prin posta, la locuinta lui din Kent, în Marea Britanie, un pachet care continea un eseu de 20 de pagini al exploratorului englez Alfred Wallace. „Eseul sintetiza toate ideile fundamentale ale lui Darwin, pe care acesta încerca sa le puna cap la cap si sa le publice de 20 de ani: selectia naturala, competitia dintre indivizi, evolutia si disparitia speciilor“, scrie romancierul Ian McEwan în „The Guardian“.
Ca si Darwin, Wallace pornise de la speculatiile geologului Charles Lyell si de la teoriile cu privire la cresterea populatiei ale lui Thomas Malthus. Rugamintea lui Wallace era aceea ca Darwin sa-i trimita eseul lui Charles Lyell; fiind un om de onoare, Darwin s-a conformat, nu fara a se plânge însa, într-o scrisoare care însotea eseul, ca întregul sau esafodaj original va fi spulberat; entuziasmul descoperirii a fost înlocuit, într-o clipita, de anxietatea pierderii întâietatii – si a proprietatii. Naturalistul amânase publicarea propriei carti dorind sa si-o perfectioneze, sa adune exemple, sa o imunizeze, pe cât posibil, în fata posibililor critici – inclusiv celor previzibile, din partea oamenilor bisericii. Însa iata ca cineva i-o luase înainte, iar Darwin era gata sa se resemneze.
Cei care au hotarât ce trebuia facut au fost exploratorul Joseph Hooker, prietenul apropiat al lui Darwin, si Charles Lyell. O schita a cercetarilor lui Dawin urma sa fie publicata în jurnalul Societatii Linnean, concomitent cu eseul lui Wallace. Urmând o traditie a societatii Linnean, textele au fost citite, în cadrul unei întâlniri publice, în ordine alfabetica, iar eseul lui Wallace – un om cu origini sociale modeste, aflat în acel moment la capatul celalalt al lumii, în Indiile olandeze de est – a trecut „ca o nota de subsol“.
La 13 luni dupa acest incident, Darwin termina de scris „Originea speciilor“. Într-o scrisoare adresata lui Hooker, naturalistul afirma ca întotdeauna se gândise ca cineva ar putea sa i-o ia înainte, „dar mi-am imaginat ca am o inima suficient de mare încât sa nu-mi pese de asta“. Cartea lui Darwin s-a dovedit „o isprava intelectuala extraordinara, dovedind un discernamânt matur, o putere de observatie profunda, cunostinte ample, capacitatea de a cristaliza argumente cvasi-incontestabile, în slujba unei priviri patrunzatoare în miezul proceselor naturale“. Iar flacara care a aprins aceasta frenezie a fost eseul antropologului si exploratorului Alfred Wallace, de la celalalt capat al lumii.
În vremurile moderne, arata Ian McEwan, conceptul de originalitate e – în literatura, în pictura si în cinematografie – unul vital, cu o importanta de necontestat. „În ciuda tuturor obiectiilor teoretice, acesta ramâne un concept central pentru ceea ce întelegem prin calitatea unei opere. Încapsuleaza ideea de noutate, sau de ceva creat, într-un fel divin, din nimic“. Originalitatea nu poate fi despartita de notiunea de individualitate, iar granitele individualitatii sunt temeinic aparate. Artistul este stapânul propriei opere, si troneaza deasupra ei „ca o closca pe oua“.
Totusi, în societatile moderne, arta reprezinta „o conversatie care se poarta de-a lungul generatiilor“. Ecourile semnificative, parodiile, citatele, revoltele si pastisele, toate îsi au locul lor. Cultura, nu talentul individual reprezinta forta predominanta, iar artistul este „doar instrumentul la care îsi interpreteaza partitura istoria si cultura“. Nimic nu se poate naste din nimic, si chiar geniile sunt limitate de constrângerile si oportunitatile circumstantiale.
O asemenea viziune asupra mostenirii culturale este una care va fi îmbratisata, în mod natural, de stiintele exacte. Darwin a pornit de la un numar de ipoteze evolutioniste deja formulate înaintea sa, si s-a bazat pe operele altor oameni de stiinta. Einstein nu si-ar fi putut formula teoria relativitatii fara cercetarile lui Hendrik Lorentz si Max Planck. Cu instrumentele pe care oamenii de stiinta le aveau la dispozitie, la jumatatea secolului XX, printre care razele Röntgen si cristalografia, era inevitabil ca ADN-ul sa fie descoperit, mai devreme sau mai târziu. Caz în care, scrie Ian McEwan, n-ar trebui sa aiba nici o importanta cine face primul descoperirea. Daca ne raportam la câstigul întregii umanitati, are vreo relevanta daca oxigenul a fost descoperit de Joseph Priestly, si nu de Antoine Lavoisier, si ca Gottfried Leibniz, si nu Isaac Newton e considerat fondatorul analizei matematice? (În realitate, în cel de-al doilea caz, meritul le este atribuit, astazi, amândurora.)
În copilarie, ne întrecem – cine ajunge primul în apa, la mare. Sunt multe competitii eroice, uneori cu consecinte fatale, în istoria moderna: cine ajunge primul la Polul Nord, la izvoarele Nilului, pe muntele Everest. Uneori, aceste competitii dau nastere unor pasiuni nationale înflacarate: cine va traversa primul, înot, Canalul Mânecii, cine va ajunge primul în spatiu, apoi pe Luna si, mai târziu, pe Marte. Toate marile încercari, scrie romancierul, au în ele, dincolo de întreaga complexitate a efortulrilor tehnologice, ceva copilaresc.
Darwin este cel care a ajuns primul, si a fost acoperit de celebritate, devenind un simbol cultural, în timp ce Wallace a fost, în mare masura, uitat. Iar ce înseamna „a ajunge primul“ e destul de clar: nu a fi primul cronologic, ci a fi primul care îsi prezinta ideile într-un forum public respectabil – în cazul lui Darwin, la întrunirea Societatii Linnaen. Stiinta seolului al XIX-lea amusinase, decenii la rând, în jurul ideilor evolutioniste, iar daca Darwin – sau Wallace – nu ar fi dat o forma ideii de evolutie prin intermediul selectiei naturale, cu siguranta ca altcineva ar fi facut-o.
A fi cel dintâi, a fi original e, în stiintele exacte, un lucru extrem de important. În secolul XXI, echipele de cercetatori se întrec, în permanenta, pentru a-si publica, cel mai repede, lucrarile. Competitia e intensa, iar premiile Nobel reprezinta miza cea mare. A îti asocia, pe vecie, numele cu o anumita idee e o forma a nemuririi. Tânjind dupa ea, oamenii de stiinta demonstreaza ca se percep, pe ei însisi, ca pe niste creatori, niste faurari irepetabili. E un punct în care lumea stiintei seamana foarte bine cu cea a romancierilor, poetilor, pictorilor si compozitorilor care stiu, în adâncul inimii, ca tot ceea ce fac ei se bazeaza, în totalitate, pe ceea ce au facut predecesorii lor. Întrezarim, în ambele aspecte, o dimensiune profund umana.
Când Einstein a aflat ca teoria generalizata a relativitatii a anticipat, în mod corect, schimbarea orbitei planetei Mercur, s-a simtit atât de emotionat, încât a avut palpitatii, „ca si cum ceva s-ar fi întâmplat în interiorul meu. Îmi iesisem din mine însumi, cuprins de o bucurie tulburatoare“. Aceasta fericire, scrie Ian McEwan, e una pe care orice artist o recunoaste. Nu e bucuria de a fi descris corect un fenomen, ci este bucuria creatiei. Este expresia, comuna atât artelor, cât si stiintelor, a goanei în parte mareata, în parte josnica dupa originalitate, în fata dependentei noastre totale de operele si cuceririle celorlalti.