In timp ce intram in poligoanele istoriei pentru a asista mai de aproape la bataliile pentru Europa s-a intâmplat sa descopar, in lecturi paralele, opiniile unor scriitori despre lume.
Mai bine decât scriitorii numai Dumnezeu intelege cum sunt oamenii. Unele dintre opiniile lor au intrat ca un fel de prefata la volumul „Un Talleyrand pentru România“ pe care l-am publicat in 2006 si pe care, recitindu-l, nu-l gasesc invins de timp.
Acum, la inceput de an, sunt tentat de exercitiu similar. Cum vad scriitorii lumea? Sunt convins ca ei o privesc mai atent si, in consecinta, vad mai clar si mai departe decât noi. Sa facem o incursiune literara pentru a vedea lumea cu ochii lor si vom vedea ca istoria insasi poate fi inteleasa altfel. De fapt, mai bine. Recurg la texte din lecturile mele care-mi staruie mereu si puternic in minte si care nu ma paraseau când concepeam, in anul pe care l-am incheiat, corespondentele pentru revista „Cultura“, devenite, nici nu stiu cum, saptamânale. Nu mi-am propus niciodata sa ma sustrag fortei lor. Personalitatile la care apelez astazi sunt, cu unele exceptii, scriitori. Ei au darul nepretuit al intuitiei si harul de a ne dezvalui ceea ce vedem cu totii. Dar altfel…
M-am oprit la francezii Voltaire, Michelet si Hugo, la rusii Tolstoi si Dostoievski, la britanicul Churchill, aici in calitatea lui de scriitor recompensat cu Premiul Nobel pentru literatura, la americanul Truman Capote. In sfârsit, in rândul acestor uriasi straini asez câtiva români de dimensiuni europene, scriitorii Marin Preda, C. Virgil Gheorghiu si Augustin Buzura si filozoful Mircea Vulcanescu. Cred ca este interesant sa vedem lumea, pentru o clipa, cu ochii lor. Oricum, o deturnare literara nu ma poate culpabiliza peste masura.
Voltaire: „Parisul este o mare ograda, plina de cocosi de India care fac zarva si de papagali care repeta cuvinte pe care nu le inteleg“.
Michelet: „Anglia este un imperiu, Germania o rasa, Franta o persoana“.
Victor Hugo: „Inainte de a avea un popor, Europa are un oras al sau, Parisul“.
Winston Churchill: „I-as obliga pe toti baietii sa invete englezeste; pe urma i-as lasa pe cei destepti sa invete latina drept distinctie si greaca drept tratatie. Dar singurul lucru pentru care i-as bate este necunoasterea limbii engleze. I-as bate fara mila pentru asta… Clemenceau intruchipa si exprima Franta. In masura in care o simpla fiinta omeneasca, marita in chip miraculos, poate cumva fi o natiune, el a fost Franta. Fantezia zugraveste popoarele ca animale simbolice – leul britanic, vulturul american… cocosul galic. Dar batrânul Tigru, cu originala si eleganta lui bereta, cu mustata sa alba si ochii sai arzatori, ar fi o mascota mai potrivita pentru Franta decât orice oratanie din curte“ („Maxims and Reflections of the Rt. Hon. Winston S. Churchill“).
Tolstoi: „…la nemti ingâmfarea se intemeiaza pe idei abstracte, pe notiuni stiintifice, adica pe pretinsa cunoastere a adevarului absolut. Francezul este ingâmfat pentru ca se considera irezistibil atât intelectual, cât si fiziceste, fermecator si pentru barbati, ca si pentru femei. Englezul e ingâmfat pentru ca este cetatean al celui mai bine organizat stat din lume si, de aceea, ca englez, stie totdeauna ce trebuie sa faca si stie ca orice-ar face, ca englez, va fi fara indoiala, bine facut. Italianul e ingâmfat pentru ca este agitat si uita usor si de sine, si de ceilalti. Rusul e ingâmfat tocmai pentru ca nu stie de nimic si nici nu vrea sa stie, pentru ca nici nu crede ca este cu putinta sa poti sti ceva pe deplin. Neamtul e ingâmfat mai rau decât toti si e mai dur decât toti si mai nesuferit decât toti, pentru ca isi inchipuie ca stie adevarul, fiind in posesia stiintei, pe care a nascocit-o singur, dar care pentru el este adevarul absolut“.(„Razboi si Pace“)
Dostoievski: „Ei bine, faptul descoperit de mine e ca liberalismul rusesc nu este un atac impotriva starilor de lucruri existente, ci un atac impotriva esentei insesi a lucrurilor, ca in loc sa atace numai ordinea existenta, ei ataca lucrurile in sine; ca in loc sa atace rânduielile rusesti, ataca Rusia insasi. Liberalul meu a ajuns sa renege pâna si Rusia; cu alte cuvinte, uraste si biciuieste propria mama. Orice esec, orice eveniment nenorocit pentru Rusia il face sa râda, daca nu chiar sa jubileze. Uraste obiceiurile nationale, istoria, istoria tarii, totul, si daca ar fi sa i se caute o scuza cu orice pret nu s-ar gasi alta decât doar ca nu stie nici el ce face si ca ura lui impotriva Rusiei ii apare cel mai rodnic si prodigios liberalism (o, deseori veti intâlni la noi tipul liberalului pe care ceilalti il aplauda si care, in realitate, poate fara sa-si dea el singur seama, nu este decât cel mai stupid, cel mai obtuz si cel mai periculos conservator!). Ura aceasta impotriva Rusiei, unii din liberalii nostri aproape ca o luau, si nu e mult de atunci, drept adevarata iubire de patrie si se laudau ca vad mai bine decât ceilalti continutul adevarat al acestui sentiment. Dar acum au devenit mai sinceri si se jeneaza sa mai pronunte cuvintele „dragoste de patrie“, ba insasi notiunea aceasta au eliminat-o, considerând-o primejdioasa si vrednica de dispret. („Idiotul“)
Truman Capote: „Esti un om al pasiunilor extreme, un om flamând care nu stie prea bine ce-l atrage, un om adânc frustrat ce se straduieste sa-si proiecteze individualitatea pe un fond de conformism rigid. Traiesti in lume doar pe jumatate, atârnat intre doua suprastructuri, una auto-expresia, cealalta auto-distrugerea. Esti puternic, dar in forta ta exista un punct slab, si daca n-ai sa inveti sa-l controlezi, acest punct se va dovedi mai puternic decât forta ta si te va invinge. Punctul slab? O reactie emotiva exploziva, cu totul disproportionata fata de cauza care a produs-o. De ce? De ce aceasta mânie lipsita de temei la vederea altora care sunt fericiti sau multumiti, de ce acest dispret tot mai mare fata de oameni si dorinta de a le face rau? Foarte bine iti inchipui ca sunt niste prosti, ii dispretuiesti din cauza moralei lor, fericirea lor e izvorul frustrarilor si resentimentelor tale. Duci in tine acesti ingrozitori dusmani, la fel de distrugatori, cu timpul, ca si gloantele. Slava Domnului, ca un glont isi omoara victima. Aceste bacterii din tine, daca apuca sa ramâna acolo, nu omoara omul, dar lasa in urma stârvul unei fiinte sfâsiate si deformate. In suflet continua sa-i arda un foc, alimentat cu aschii de dispret si de ura. Poate sa strânga bani, dar nu va repurta niciodata mari succese, fiind propriul sau dusman, impiedicat sa se bucure cu adevarat de realizarile sale“. („Cu sânge rece“)
Marin Preda: „Nu uita, Nadejda, ca marii nostri nelinistiti, Tolstoi, Dostoievski, Cehov si chiar Gorki al nostru nu s-au revoltat ca Rusia se intinde pâna in Caucaz si pâna in Suedia si de la Marea Baltica pâna la Vladivostok, continua Stalin cu ironia lui necrutatoare. Blândul Cehov nu stiu sa fi protestat contra lipsei de independenta a Poloniei, iar lucidul ucrainean Gogol, care a scris in ruseste, nu ne spune nimic ca ar fi dorit, macar cât de cât, o Ucraina rupta de Rusia… O Rusie potolita si democratica, cum ne-o doresc strainii, ar fi pierdut toate iesirile la mare, ar fi pierdut Ucraina si toate republicile din sud“. („Delirul“, editie ne-cenzurata)
C. Virgil Gheorghiu: „– Ce-au americanii cu noi? A intrebat Nora disperata. De ce ne tin arestati de sase saptamâni?
– Americanii n-au nimic contra noastra! A raspuns Traian. Ei nici macar n-au cunostinta de existenta noastra!
– Si cât timp le mai trebuie sa afle ca ne-au arestat si ca ne-au tinut inchisi? Eu nu mai pot suporta!
– De existenta ta si a mea nu vor lua cunostinta niciodata!, a zis Traian. Civilizatia occidentala, in ultima ei faza de progres, nu mai inregistreaza existenta individului. Si nu e nici o speranta ca ea sa ia cunostinta de el in viitor. Aceasta societate cunoaste numai anumite dimensiuni ale omului. Dar omul integral, ca individ, nu exista pentru ea. Tu – Eleonora West –, care stai nevinovata la inchisoare, eu si altii ca noi nu existam, pur si simplu. Suntem doar niste fractiuni extrem de mici dintr-o categorie. De exemplu, tu esti o cetateana a unui stat inamic, arestata pe pamântul Germaniei. Acesta este maximum de date pe care le poate asimila societatea tehnica occidentala despre tine. Ea te recunoaste numai dupa aceste caracteristici ale tale si te trateaza ca atare, cu toata grupa din care faci parte, dupa regulile inmultirii, ale impartirii, sau ale scaderii: dupa cum cere problema ivita. Vina sau crima care au dus la arestare sunt ale categoriei“. („Ora 25“)
Si, acum, ceva despre noi, românii.
Augustin Buzura: „Inainte, sub vechiul regim, telurile erau simple si irealizabile: ridicarea pe cele mai inalte culmi ale socialismului si comunismului. Acum este la moda intrarea in NATO si in UE. Dar ma intreb, daca starea de sanatate a populatiei, incultura din ce in ce mai coplesitoare, analfabetismul si toate celelalte tare ce deriva din ignorarea materiei cenusii si se traduc prin pierderea identitatii si constiintei nationale nu isi vor spune ultimul cuvânt… Cât despre apropierea sau departarea de Europa, ar fi multe de spus. Europenii nostri cu simbrie sau de ocazie ar trebui sa vada cum isi apara si afirma limba si valorile tarile importante spre care se indreapta toate privirile, ce imense eforturi financiare fac acestea. Caci numai spiritul, cultura ne pot asigura un loc in aceasta uniune de natiuni si nu renuntarea la ceea ce suntem“. („A trai, a scrie“)
Mircea Vulcanescu: „Românul nu are sentimentul pierderii absolute, sentimentul iremediabilului. Pentru el nimic nu se poate strica definitiv, nimic nu e condamnat fara apel, nimic nu e pierdut definitiv, nimic nu este ne-reparabil. Cum ar putea oare avea alt sentiment câta vreme realitatea aspra a faptului nu exercita, pentru el, cenzura dintre ce este si ce nu este si câta vreme realitatea cea mai adevarata este, pentru el, aidoma aceleia care se petrece-n vis. De aceea, românul, care este un atât de teribil oponent pe tarâmul ideilor si al posibilitatilor, este nespus de concesiv cu faptele. Sentimentul care-l anima fata de ele e acela ca, in fond, ele nu au mare importanta! Ca sunt «incercari» ce-i stau in cale ori poate «ispite» sau «vami»; dar nu realitati de neinfrânt pe care sa fie nevoit a le lua in seama ca atare“. (Dimensiunea româneasca a existentei“)
Nu-mi propun sa comentez aceste pasaje pe care, o spun inca o data, nu le-am ales intâmplator. Cititorii le vor gasi intelesurile pe care le doresc. Mie mi-au placut când incercam, privind prin ocheanul literaturii, sa vad lumea si, mai ales, Europa. Totusi, in marginea lor, as vrea sa adaug o amintire personala. In Polonia, in octombrie 1991, la un simpozion al Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa tinut la Cracovia, intr-o discutie, la inceput banala, cu un reprezentant al Sfântului Scaun, ma aratam bucuros ca noi, cei din Est, vom putea circula liber, in sfârsit, in Occident. Credeam sincer ca a sosit timpul drepturilor obtinute la Helsinki, in 1975, in privinta liberei circulatii a ideilor si a persoanelor. Eu constatasem ca ideile si oamenii Occidentului circulau deja liber, fara oprelisti, in tara mea. Diplomatul Sfântului Scaun a zâmbit si mi-a dat un raspuns care imi staruie in minte asa cum imi staruie viziunea scriitorilor despre lume: va inselati, a spus acesta, prevederile Actului de la Helsinki au avut valabilitatea lor in timpul comunismului. Acum sunt alte vremuri! Ce fel de vremuri, l-am intrebat? Mi-a zâmbit. I-am zâmbit si eu renuntând din curtoazie sa dezvolt subiectul. Avea dreptate Mircea Vulcanescu când spunea ca „pentru român nu exista realitati de neinfrânt pe care sa fie nevoit a le lua in seama ca atare“.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 356