Cu zece ani în urma, revista „Vatra“ ma invita sa particip la o ancheta, adresându-mi doua întrebari: 1. Mai credeti în rostul cronicii literare? si 2. Cum va explicati sentimentul de criza a receptarii si cel de confuzie a valorilor? Grele întrebari! Atunci si acum. În scrisoarea semnata de criticii Cornel Moraru si Al. Cistelecan se mai spunea: „Se vorbeste si se scrie tot mai mult despre criza receptarii si despre «moartea cronicii literare». În pofida acestor lamentatii, specia cronicii literare pare sa prospere în toate publicatiile de cultura. Fenomenul ca atare e promovat si de o bogata productie editoriala. Cantitatea, cel putin, pare sa dezminta ipoteza crizei. Dar aceasta evidenta nu slabeste reprosurile aduse institutiei receptarii ca atare (…) Va rugam sa luati parte la un „club al cronicarilor literari“ care sa dezbata, prin chiar intermediul protagonistilor, conditia actuala a speciei“.
Criticul-politician
Vrând eu sa raspund invitatiei distinsilor critici de la „Vatra“ si asezându-ma în fata foii albe de hârtie (nu parvenisem înca la computer), am constatat ca mai nimic nu se leaga. Si asta pentru ca realitatea însasi – cea a „criticii de întâmpinare“ – era incoerenta si confuza. Ce sa spui despre cronica literara si despre conditia ei într-o vreme când criticii, cronicarii literari, nu putini, gasisera de cuviinta sa comenteze, sa „analizeze“ nu atât carti, cât „marea trancaneala“ a unor politicieni sau sa se angajeze ei însisi în politica? Dar nu numai cronicarii, ci chiar oameni de litere cu pretentii mai mari, profesori universitari de literatura, autorii unor carti de critica intrate în bibliografiile obligatorii. Îmi amintesc ca tocmai îl ascultasem, cu totul întâmplator, la un post de radio astazi defunct, pe Livius Ciocârlie – „analist politic“, cum fusese prezentat de comperul „Actualitatii“. „Analiza“ consta de fapt în câteva fraze banale, care exprimau o opinie subiectiva, partizana si, în definitiv, fara nici o importanta. A vorbi într-un pustiu, cum ar zice Ileana Malancioiu. Cel mai reputat cronicar literar al epocii postbelice, criticul care a facut din cronica literara o adevarata institutie, Nicolae Manolescu, afirmase într-un interviu aparut într-o revista de cultura ca adevaratii lideri de opinie ai noii epoci nu mai sunt si nu vor mai fi scriitorii si criticii, ci politicienii. Nu mi-am putut da seama daca o spunea cu regret. Mi-ar fi placut sa cred ca nu era încântat de mutatia pe care o preconiza. Fapt este ca istoria, capitalismul, liberalismul, economia de piata, democratia, NATO, UE etc. l-au atras si pe Nicolae Manolescu printre „noii lideri“. Cu cât succes, s-a vazut. Lansat în cursa prezidentiala la alegerile din 1996, dl Manolescu propunea la o adunare electorala ce avea loc la Iasi, la care eram prezent ca jurnalist la „Adevarul“, o noua directie dupa modelul lui Titu Maiorescu, în vreme ce pe participantii la adunare îi interesa cu totul altceva, de pilda un model de reducere a ratei somajului… Îl ascultam si ma minunam de o asemenea inadecvare la un om atât de inteligent. Dar, cu riscul de a parea cinic, ma si bucuram, de vreme ce Nicolae Manolescu nu putea iesi din haina liderului în cultura, un domeniu prin excelenta al calitatii si nu al cantitatii precum, de pilda, democratia însasi care „opereaza“ cu numarul de voturi… Cu cantitatea!
Starea de criza a receptarii si, ca o consecinta, de confuzie a valorilor era si înca este la noi una acuta. Si cum sa nu fie asa, când mass-media, îndeosebi televiziunile, s-au transformat în puternice focare ale subculturii, de o nocivitate extrema, si când orice veleitar care are nevoie sa-si umple cu o noua carte dosarul de universitar sau pe cel de intrare în Uniunea Scriitorilor o poate tipari aproape la orice editura, platind? Platindu-l apoi si pe câte un recenzent sa-i laude opera. Cunosc destule cazuri. Românul, mai bine zis cetateanul român, când se îmbogateste, de obicei pe cai ce nu au nimic comun cu competitia, cu competenta, cu munca si harnicia, cu valoarea autentica, îsi face casa cu turnuri, îsi trage în garaj 2-3 limuzine, ba obtine si titlul de doctor pentru a putea ocupa un post de profesor la vreun SRL universitar, dar constata ca nici asa nu prea este luat în seama, altfel spus, nu este vazut, nu are imaginea dorita. Nici macar organele de ancheta nu-l observa! Si atunci se pare ca nu-i mai ramâne decât sa devina autor. Omul merge la o editura, iar cei de acolo, care, sarmanii de ei, ca atâtia alti intelectuali, nu prea au nici dupa ce bea apa, îl primesc cu bratele deschise ca pe un binefacator. Urmeaza o lansare la libraria „din centru“, cu mare pompa, si iata-l pe autor devenit o personalitate marcanta a urbei, a judetului si, de ce nu, a vietii cultural-stiintifice românesti…
Ce s-a întâmplat si ce se întâmpla cu „specia cronicii literare“, care forma obiectul dezbaterii initiate si gazduite de revista „Vatra“ acum zece ani? Îmi amintesc ca chiar atunci citeam în „Convorbiri literare“ un articol semnat de istoricul literar Dan Manuca. Se intitula „Amurgul foiletonului“ si era inserat la pagina „Critica criticii“. Profesorul Manuca observa: „Ultimul deceniu a produs un fenomen considerat îngrijorator de o parte a comentatorilor de literatura: disparitia foiletonistilor si aparitia unei categorii indecise de apartenenta, care nu are nici rigoarea profesionistului, nici pasiunea amatorului. Este vorba de o specie hirsuta, agramata si agresiva, plina de infatuarea subculturii. Cei mai multi si mai competenti critici de întâmpinare au cam încetat sa se mai pronunte. Pentru a judeca acest fapt ar însemna sa aflam mai întâi o explicatie de ordin istoric. Este o situatie particulara literaturii noastre, care nu apare în nici o alta literatura europeana. Este vorba de cariera îndelungata pe care a facut-o foiletonistul român – pe care îl suprapun peste criticul de întâmpinare – pâna în 1989, cu toate contestarile care, acum, i se aduc. A aparut o data cu Lovinescu si Calinescu, si-a consolidat pozitia prin Pompiliu Constantinescu si Serban Cioculescu. Dupa 1950, a avut un rol salutar, deoarece a aparat sus si tare principiul estetic. Însa prezenta lui dupa 1989 a început sa-i supere mult mai tare pe veleitari decât îi incomoda, înainte, pe activisti“. Precizând ca „aceasta nu este singura cauza a disparitiei foiletonismului, îndeletnicire care presupune o buna doza de utopie si de gratuitate, calitati, astazi, în deriva totala“, Dan Manuca scria: „Pe alte meleaguri, criticul de întâmpinare nu mai exista de multa vreme. Cam de o jumatate de secol i-a luat locul critica tehnica, practicata de reprezentantii mediilor academice“.
Semne bune
Se nastea întrebarea: cine si ce le vor lua locul la noi? Un raspuns posibil – atunci, ca si acum – ar fi: jurnalistul cultural sau, de ce nu?, literar bine informat. Poate nu chiar un Bernard Pivot român, dar un critic competent dublat de un jurnalist eficient. Sigur ca mersul lucrurilor depinde si de „conspiratia“ veleitarilor care fug de judecata estetica precum dracul de tamâie. Si stiu ei de ce! Ar fi însa catastrofal ca tocmai în epoca noastra, a postliteraturii, cum o mai considera unii, judecata de valoare sa fie lasata numai în seama „criticii tehnice“ si a reprezentantilor mediilor academice. „Critica tehnica“ si chiar tehnicista practicata la noi mai ales în deceniile 7, 8 si 9 ale secolului trecut, aspirând sa se sincronizeze cu ceea ce se întâmpla în Europa, era dublata de o performanta critica de întâmpinare profesata cu talent si simt al valorii. De altfel, ea a si impus canonul actual, aproape imposibil de schimbat în mod esential, cu toate opintelele ridicole ale unora. Acea critica se adresa nu doar initiatilor si studiosilor, ci si unei mase mai largi de cititori, cultivând ceea ce as numi viciul lecturii. Canonul se constituie, atragea luarea aminte reputatul teoritician al lecturii, Matei Calinescu, în mod democratic, el fiind în ultima instanta opera cititorilor, nu a unui regim politic sau a unui grup de teoreticieni si ideologi, în primul rând a cititorilor profesionisti care sunt cronicarii literari, criticii de întâmpinare, jurnalistii culturali capabili sa promoveze cartea buna, literatura adevarata.
N-ar trebui uitate nici o clipa macar câteva propozitii fundamentale formulate de corifeii criticii românesti. Amintesc doar una apartinând lui Calinescu: „Unde nu sunt cititori, nu mai esti mândru sa ai talent“.
Amurgul foiletonului, al cronicii literare, al criticii de întâmpinare, al criticii de gust? Nu cred. Criticii douamiisti, care s-au afirmat puternic si au ocupat scena culturala în decursul ultimului deceniu, dau sentimentul ca au preluat cu succes, în conditii noi, care tin fireste si de noile tehnologii ale comunicarii, stafeta saizecistilor si si-au asumat, totodata, traditia marii critici românesti si europene. Recent, într-un excelent articol din „Observator cultural“, Paul Cernat le spunea cum nu se poate mai clar celor îmbatrâniti în rele sa nu conteze pe tinerii critici în ceea ce priveste amestecul planurilor si confuzia valorilor. Daca acestia îsi vor tine cuvântul, este sigur ca si critica de întâmpinare, nu numai cea „tehnica“, academica, mai are viitor.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 327