De ceva vreme, îndeosebi de la 11 septembrie 2001 încoace, dezbaterile asupra ciocnirii dintre civilizaţiile creştină şi musulmană deţin, în mod constant, prim-planul manifestărilor ce gravitează în jurul subiectelor fierbinţi ale lumii contemporane. Desfăşurată cu precădere în spaţiul nord-american, dezbaterea s-a extins, treptat, şi în cel european, în urma unor atentate puse la cale de către progeniturile generaţiilor unu, doi de emigranţi musulmani în Europa, fenomen care a atins vârful aisbergului anul acesta, după atacul din ianuarie asupra redacţiei revistei Charlie Hebdo în Paris şi după afluxul sufocant de emigranţi din Orientul Apropiat, înregistrat de la începutul anului şi până în prezent, aflux care a obligat Uniunea Europeană să nu se mai eschiveze în faţa unei probleme reale şi, aparent, fără o soluţie viabilă, pe termen lung.
Interesantă, pentru cel preocupat nu doar a urmări, ci şi a desluşi iţele situaţiei, este constatarea haosului interpretativ generat. Începând de la nivel politic şi până la nivel de opinie individuală poziţiile ideologice dominante, vizibile, sunt extreme: una vădit aversivă, ce nu ezită a-şi exprima opoziţia faţă de emigraţie, mergând până la ameninţările extremei drepte, cealaltă pasiv-tolerantă, considerând primirea emigranţilor în concordanţă cu idealurile umanitare, faptul neputând reprezenta, în consecinţă, o problemă serioasă pentru ţările europene. Ambele poziţii au însă supoziţii pe care, se pare, nu sunt dispuse să le ia în discuţie, de care, altfel spus, nu par a fi conştiente.
Cum nucleul tare al problemei este cel religios (căci datele problemei ar fi cu totul altele dacă ar fi în joc o emigraţie de tip intrareligios), voi ignora, momentan, voi lăsa elementele de ordin politico-economic în plan secund. Dacă aversioniştii sunt tributari supoziţiei dominante conform căreia adepţii unei religii nu sunt capabili să dobândească o conştiinţă exterioară religiei din care fac parte, existenţa lor rezumându-se la o reeditare perpetuă a modelelor tradiţionale sacre, pasiviştii îşi construiesc viziunea pe baza supoziţiei fundamentale că fiinţa umană are puterea de a transgresa barierele religioase, devenite insignifiante în confruntarea cu situaţiile limită, de viaţă şi de moarte. Prima supoziţie poate fi etichetată drept eliadescă, cea de-a doua drept kantiană. Situaţia nu este deloc simplă, dat fiind că aceste supoziţii sunt ele însele problematice. Pe de o parte, dacă teoria lui Eliade ar fi efectivă, atunci nu am mai putea vorbi de evoluţie, în sânul religiilor: practicantul religios s-ar rezuma la a repeta la infinit, cu stricteţe, modelele sacre (ele persistând în manieră camuflată chiar şi atunci când se instituie procesul de desacralizare, dar, în acest caz, nu mai putem vorbi de religie, sau de evoluţie înlăuntrul ei, ea fiind deja moartă). Pe de altă parte, dacă teoria lui Kant ar fi efectivă, omenirea ar experimenta deja altruismul generalizat şi gratuit, cel puţin în comunităţile multireligioase şi multietnice cu vechime, fapt care, din păcate, încă lasă de dorit. Nici eterna reîntoarcere, nici imperativul categoric nu sunt infailibile, respectiv aplicabile necondiţionat istoriei.
Ceea ce-i îngrijorează pe aversionişti este caracterul agresiv-exclusivist al unora dintre tradiţiile religioase ale noilor veniţi, pe care ei le extrapolează întregii religii islamice (se vorbeşte de islam deoarece marea majoritate a emigranţilor către ţările europene provine din sânul acestei religii, dar şi pentru că atentatele comise în numele islamului, astăzi, pe mapamond, depăşesc net, numeric, pe cele comise în numele altor religii). Or, acest procedeu sofistic denotă nu doar insuficienta cunoaştere a lumii musulmane contemporane, extrem de complexe şi de variate, dar şi puterea de a genera traumatisme a răului violent, barbar, hipnoza de care se lasă subjugată fiinţa în faţa răului potenţial, imaginar. Pe fondul anxietăţii, însă, nu se poate construi dialogul. De o dezbatere, între exponenţii aversionismului şi ai pasivismului, nici că poate fi vorba, în acest context. Totuşi, creionarea unui teren comun al confruntării reprezintă condiţia necesară, minimală, pentru început, deosebirea realului de imaginar şi identificarea erorilor fundamentale comise în mod voluntar sau involuntar constituind primul pas.
Contrar imaginaţiei colective şi a curentului dominant, nu în toate ţările musulmane politicul fuzionează cu religiosul, cu alte cuvinte nu sunt toate guvernate de rigida lege a Shariei; în plus, acolo unde acest lucru se întâmplă, Sharia nu este aplicată în acelaşi mod, nici nu acoperă toate aspectele vieţii sociale. Diferenţele sunt mari, uneori extreme: de pildă, dacă în Arabia Saudită femeile nu au voie să şofeze, în Iran, dimpotrivă, şofează şi chiar sunt excelente şoferiţe (oricine a vizionat măcar un film de-al regizorului Abbas Kiarostami a fost, cred, frapat de această realitate cotidiană iraniană). Exemplele pot continua, dar nu ele reprezintă obiectivul central aici, ci evidenţierea faptului că tradiţiile variază, de la un spaţiu la altul. Tradiţia primează, în orice religie, înaintea textelor sale sacre. Chiar şi atunci când se vorbeşte despre primatul interpretării literale avem de-a face, în fond, cu o tradiţie care încurajează interpretarea literală (atunci când interpretarea literală este cu putinţă, mai precis atunci când textele sacre fundamentale nu sunt ele însele contradictorii sau ambigue). Devine limpede, aşadar, eroarea fundamentală a aversioniştilor: pentru ei, islamul radical este islamul pur şi simplu. Există şi voci care susţin că „islamul radical“ este un pleonasm, dat fiind că atât modelul oferit de Mahomed (văzut drept singurul întemeietor de mare religie care a luptat cu sabia în mână pentru impunerea credinţei sale, ucigând şi putând fi etichetat drept un asasin sau un criminal), cât şi multe dintre preceptele sale, consemnate în Coran, incită la violenţă şi la crimă, însă, iarăşi, se omite faptul că nu textul sacru sau faptele profetului, ci interpretarea acestora primează, într-o anumită tradiţie, tradiţia ghidând viaţa concretă a comunităţii religioase. Aceasta înseamnă că o tradiţie a toleranţei nu va încuraja acele pasaje sau fapte ce pot îndemna la violenţă (gen de pasaje, respectiv fapte care sunt de regăsit şi în alte religii, inclusiv în creştinism) şi că nu religia însăşi se cuvine a fi înfierată pentru anumite comportamente religioase, ci tradiţiile care îi conferă substanţă şi care sunt ele însele, adesea, antagoniste.
A doua eroare a aversioniştilor constă în ignorarea diversităţii religiilor din care provin emigranţii. Cum cei mai mulţi emigranţi ajunşi anul acesta în Europa provin din Siria, este util de precizat că Siria reprezenta, în momentul izbucnirii războiului civil, ţara din Orientul Apropiat cu cel mai mare număr de creştini (să nu uităm, viziunea lui Pavel din Tars a avut loc pe drumul Damascului, pe drumul către capitala Siriei), cu un standard înalt de viaţă şi cu o tradiţie multiseculară a toleranţei interreligioase, ţară care, adeseori, era oferită drept un model exemplar al dialogului dintre religii şi al convieţuirii lor armonioase! Aceasta înseamnă că, pe de o parte, mulţi dintre emigranţii sirieni ajunşi anul acesta în Europa sunt creştini, pe de altă parte, că emigranţii sirieni de religie musulmană poartă cu ei tradiţia vie a unei îndelungate convieţuiri interreligioase şi a unei toleranţe concrete, practice, nu pur teoretice.
O a treia eroare, care şi ea cântăreşte greu în definirea punctului de vedere aversionist, se referă la pericolul demografic reprezentat de „invazia“ musulmană, pericol care ar avea, şi el, sorginte religioasă. Conform acestei viziuni, familiile musulmane nasc mai mulţi copii decât cele creştine, astfel că peste zeci sau sute de ani, în multe locaţii din Europa, musulmanii vor deveni majoritari. Or, şi aici, starea de fapt vine să contrazică temerile aversioniştilor. Statisticile din ultimii ani arată cu claritate că în ţările musulmane reprezentative din Orientul Apropiat natalitatea se află la acelaşi nivel, ba chiar în unele cazuri sub media ţărilor europene. Emanciparea femeii în ţări precum Iran sau Turcia poate fi colegată direct acestui fenomen, ca şi creşterea nivelului de trai şi a standardelor de civilizaţie, aproape occidentale. Pericolul unei creşteri necontrolate a natalităţii în rândul populaţiei musulmane emigrate în Europa nu poate să vină, aşadar, de la religia musulmană însăşi sau de la tradiţia musulmană pe care emigranţii o aduc cu ei în Europa, ci abia de la politicile de protecţie europene socială, care fac posibil ca o familie cu mulţi copii să trăiască exclusiv de pe urma ajutoarelor sociale, fără să mai fie nevoie ca părinţii să muncească. Or, aceasta este o altă problemă, care nu este generată de naţionalitatea, tradiţia sau religia emigrantului.
O a patra eroare a aversioniştilor se referă la atitudinea tinerilor crescuţi şi educaţi în societăţile occidentale faţă de religia părinţilor lor, pe de o parte, respectiv faţă de societatea care i-a adoptat, pe de altă parte. Radicalizarea multor tineri musulmani europeni şi alăturarea lor trupelor extremiştilor ISIS sunt factorii fundamentali care alimentează acest curent de opinie. Şi totuşi, şi în această privinţă, prejudecăţile dovedesc a dispune de o forţă de seducţie superioară stării de fapt. În ţări care cunosc o veche tradiţie imigraţionistă, precum SUA sau Canada, se constată cum tinerii născuţi în familii musulmane se îndepărtează tot mai mult de tradiţiile religioase ale respectivelor familii. Acest lucru este valabil şi pentru ţările europene, chiar dacă manifestările extreme par să fie mai zgomotoase în prezent şi să sugereze contrariul. Islamul, în ansamblul său, nu este o religie secularizată, dar care alt loc, dacă nu societatea occidentală contemporană, poate fi mai favorabil accelerării acestui proces? Cu alte cuvinte, a ne imagina o viitoare societate europeană dominată de musulmanii deveniţi majoritari, în care este abolită orice diferenţă între viaţa laică şi cea religioasă şi în care singura lege acceptată şi aplicată este Sharia, este oarecum absurd, deoarece ar însemna ca, peste zeci sau sute de ani, urmaşii emigranţilor musulmani de astăzi (care, după cum am vazut, nu sunt radicali, opţiunea lor de a-şi clădi o nouă viaţă în societatea occidentală fiind, şi ea, mărturie atitudinii lor liberale faţă de propria religie) să fie mai radicali decât ai lor străbuni. Discursul despre radicalizarea religioasă nu este condiţionat de fenomenul migraţionist, şi nici nu îi afectează numai pe exponenţii religiei musulmane, dar trebuie totuşi menţionat faptul că el este invers proporţional cu eficienţa sistemului educativ şi cu nivelul de bunăstare şi de armonie socială, factori care stau în puterea politicilor educaţionale şi sociale europene, nu a sectarismului religios.
A cincea eroare a aversioniştilor nu este propriu-zis religioasă, ci economică. Frica că emigranţii ar putea sufoca economia statelor europene preocupă până la îngrijorare pe mulţi occidentali, inclusiv la nivel politic, însă prognozele oficiale precizează că Uniunea Europeană are nevoie, în următorii cinci-zece ani, de aproximativ 40 de milioane de emigranţi pentru a putea subzista şi progresa. Aşadar, nu emigraţia constituie o problemă, şi eşalonarea acesteia, efectuarea ei într-un mod programat, selectiv. Dacă 40 de milioane de emigranţi sosesc în Europa într-un singur an, atunci da, este o problemă, dar dacă primirea şi integrarea lor se face eşalonat, în funcţie de necesităţi (cum s-a întâmplat, într-o anumită măsură, până acum), faptul va trece ca şi neobservat. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că în special cei înstăriţi îşi pot permite luxul migraţiei, proces care presupune parcurgerea mai multor ţări şi mări, în care este nevoie de călăuze şi de ghizi obişnuiţi să solicite sume consistente de bani în schimbul serviciilor oferite, motivele acestui tip de preocupare anxioasă ar trebui să dispară.
Nici adepţii pasivismului tolerant, îngăduitor în raport cu afluxul tot mai mare de emigranţi, nu par a conştientiza şi a-şi pune în discuţie supoziţiile, respectiv erorile comune care le definesc şi delimitează poziţia. Înainte de toate, prima eroare pe care o comit este aceea a idealismului. În cel mai pur spirit kantian, ei nu concep defel faptul că o fiinţă umană ar putea fi tratată altfel decât ca un scop în sine, nicidecum doar ca un mijloc. Nimic de reproşat, la nivel teoretic. Ceea ce se ignoră, însă, este faptul că aplicarea acestui imperativ categoric kantian, în anumite condiţii istorice concrete, devine cu neputinţă. Când capacitatea societăţii de a se autogestiona eficient, în interesul tuturor membrilor săi, colapsează, idealurile umaniste şi aplicarea lor sunt, aşa după cum ne dovedeşte istoria, lăsate în plan secund şi chiar de tot abandonate. Nu este cazul Europei, până în acest moment, însă îngrijorările liderilor europeni, demersurile pe care le depun în ultimul timp pentru a diminua, chiar stopa fluxul de emigranţi, de a-i opri pe malul celălalt al Bosforului, ilustrează tocmai limitele idalului umanist universal, limitele visului european.
A doua eroare a pasivismului tolerant poate fi considerat refuzul de a disocia între normă şi aplicabilitatea acesteia. Ignorarea faptului că criza migraţionistă, ca şi atâtea alte probleme ale lumii contemporane, reprezintă în fond expresia eşecului lamentabil al altui text idealist, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este de natură să conducă pe o pistă care, şi ea, ar putea fi sancţionată drastic de către evoluţia istorică. Tocmai faptul că drepturile omului nu sunt dublate, la nivel global, de mijloace eficiente care să asigure respectarea şi aplicarea lor (dintre acestea, inexistenţa unei armate mondiale care să sancţioneze abuzurile, la nivel statal, este cel mai semnificativ), generează crizele emigraţiei. Teoretic vorbind, orice individ are dreptul de a migra şi de a se stabili în orice ţară doreşte, astfel că emigraţia nu ar trebui să constituie o problemă, ci un fapt banal; din păcate, acest drept nu este încă unul universal iar fluxul migraţionist, nefiind continuu, creează blocaje şi sincope, atunci când capătă caracter de masă, în situaţii social-istorice de limită. Umanitatea încă nu fiinţează în mod unitar; din acest motiv, este extrem de dificil a se vorbi despre umanitate, realitatea din teren obligându-ne a discuta despre state şi naţiuni, între cele mai multe dintre acestea barierele fiind mai solide, mai grele decât voinţa de a le ridica.
A treia eroare a pasivismului tolerant constă în ignorarea eşecului dialogului interreligios, aşa cum a fost el schiţat la nivel global până în momentul de faţă. Timid, extrem de timid, cu rezultate modeste, dialogul interreligios suferă de o incapacitate constitutivă: pentru a ajunge la un acord, exponenţii diferitelor religii ar trebui să ignore aspecte esenţiale ale doctrinelor pe care le împărtăşesc şi să accepte mutarea discuţiei pe un teren eminamente laic. Cu alte cuvinte, ei pot să cadă de acord, dar numai referitor la aspecte oarecum exterioare, tangenţiale religiilor ai căror vii purtători sunt. Or, dialogul interreligios nu poate fi ignorat, într-o lume, într-o Europă care se doreşte a fi multietnică, multiculturală şi multireligioasă, şi nici limitele sale teoretice şi practice nu pot fi, într-o clipită, transgresate.
A patra eroare a pasivismului tolerant este nutrită de credinţa aproape naivă în capacitatea inepuizabilă de adaptare şi de schimbare a omului european, respectiv a emigrantului. Uneori se omite faptul că primul care trebuie să facă un pas în faţă, în sensul modelării atitudinii sale faţă de celălalt, faţă de străin, este europeanul autohton, nu emigrantul. Or, pe de o parte, istoria europeană nu oferă indicii încurajatoare, în această privinţă (abia au trecut 70 de ani de la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, motivată printre altele şi rasial, zămislire jenantă a spiritului politic european), pe de altă parte, gradul de integrare al comunităţilor de emigranţi în ţările europene gazdă, pe durata acestor ultimi 70 de ani, nu oferă numai indicii pozitive. Deşi pe deplin conştiente de faptul că principalul inamic al integrării este ghetoizarea emigranţilor, constituirea lor în comunităţi relativ autonome şi separate de corpul social larg, autorităţile europene nu dispun întotdeauna de mijloacele preventive necesare. Precum în jocul fatal al acţiunii şi reacţiunii, ghetoizarea generează, în cealaltă tabără, ascensiunea extremei drepte şi îngrijorarea celor care nu doresc înfiriparea unui stat în stat, cu toate consecinţele nefaste imaginabile.
Nu în ultimă instanţă, ca o a cincea eroare, pasivismul tolerant pare să ignore riscurile concrete la care se expune, sacrificiile (inclusiv de vieţi omeneşti) pe care va trebui să le facă pentru a asigura pacea şi armonia unei lumi care, odată cu sosirea emigranţilor, nu va mai fi niciodată aceeaşi. Fără a cădea pradă viziunilor extreme care anunţă islamizarea Europei drept iminentă şi cheamă la o luptă preventivă cât încă mai este posibil, e nevoie de acceptarea faptului că ciocnirile violente dintre membrii diferitelor religiilor, chiar dacă vor avea un caracter excepţional şi izolat, se vor petrece. Oricât de preocupată va fi societatea europeană pentru a asigura integrarea armonioasă a tuturor noilor veniţi, nu va putea gestiona crizele de identitate şi de conştiinţă ale tuturor. În cazuri extreme, indivizi neintegraţi, inadaptabili şi refulaţi vor răbufni. Societatea europeană va trebui să se aştepte la asemenea incidente şi să se obişnuiască cu asemenea izbucniri. Implementarea idealurilor umaniste universale se plăteşte cu sânge, adeseori cu sânge nevinovat. Aşa este istoria, pe măsura omului, nu a idealurilor sale.
Pe măsura omului este, însă, demersul critic constructiv, precum acesta schiţat în rândurile de faţă. Numai asumându-l şi dezvoltându-l se va putea ajunge la găsirea modalităţilor potrivite gestionării eficiente a fenomenului (e)migraţionist contemporan. Or, pentru aceasta e nevoie de o societate (europeană şi nu numai) pacifizată, armonioasă, capabilă să susţină o politică externă şi de asimilare coerentă, în calea căreia polarizarea ideologică extremă şi dezbinarea, îndeosebi într-o chestiune atât de importantă precum atitudinea faţă de emigranţi, reprezintă pericole majore.
Autor: Ciprian VolocApărut în nr. 540