Andrei Terian, Critica de export: teorii, contexte, ideologii, Bucuresti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, 346 pag.
Catavencu e îndaratnic, nu nationalist. E indiferent la alteritate, fiindca nu-i pricepe rostuirea. E ineficient si inventeaza scuze. E demagog. Cu el seamana si cercetarea literara româneasca actuala. Stimulata de statutul benedictin – ascuns, marginalizat, sectar – aceasta preocupare se împarte, la noi, între doua atitudini extreme. Pe de o parte, sta intentia de a transforma orice recenzie în manifestare stiintifica. Pe de alta, contestarea provine de la bibliografi si de la documentaristi, care, lipsiti de perspectiva epistemica, publica, fara sa editeze filologic macar (!), ce întâlnesc prin arhive. Ei sunt urmasii „eminescologilor“, ironizati în anii 1930 de Serban Cioculescu si G. Calinescu. Dar un adevar se întrezareste. Cercetarea literara performanta se adreseaza unui public restrâns, participant la consolidarea fenomenului.
Trebuie adaugat si un detaliu sistemic. Asupra spatiului cultural românesc planeaza suspiciunea ca favorizeaza literaturocentrismul. De fapt, fiecare disciplina îsi promoveaza suprematia prin dezinteresul specialistilor fata de celelalte domenii. Sunt putine situatiile când un literat are si ceva competenta istoriografica. Reciproca are de asemenea valabilitate. M-am convins ca, în acest moment de pilda, studiul relatiilor între scriitori si Securitate se poate face doar dupa un stagiu suplimentar de pregatire. Educatia ne îndeamna, din pacate, si la ignoranta. Altceva totusi întareste suspiciunea ca mediul literar îsi apara cel mai abitir autonomismul. Cauza nu consta în apararea valorii estetice – mostenire parapolitica transmisa de E. Lovinescu si
G. Calinescu via critica saizecista care, eludând si eschivând limbajul oficial(izat), se raporta la literatura ca la un imens intertext. Problema se numeste specificul mediului fundamental de transmitere a informatiei: presa culturala. Cercetarea literara tinde sa se adreseze cititorului de formatie medie, sa continue munca de îndrumare a opiniei publice din perioada 1964-1989. Cercetarea literara echivaleaza, în genere, cu mentinerea spiritului critic. În România, nu prea exista publicatii acreditate/ recunoscute/ indexate pentru „stiintele literaturii“. Exceptiile apartin „studiilor culturale“. Si, oricum, au circuit confidential.
Portret-robot
Cunoscând aceasta stare de lucruri, dispunem de trei cai. Sa ne resemnam cu absenta. Sa ne preocupe sporirea numarului. Sa testam piata internationala. Pentru a treia varianta a optat, în ultimii ani, Andrei Terian. Cum constatarile îmi displac fiindca ignora resorturile profunde, explicatia deciziei lui se afla, în matrice, în culegerea „Critica de export“, care cuprinde si studii publicate în reviste cotate pe plan mondial. Pentru început, ar fi de mentionat riscurile întreprinderii. Sunt de acord ca strainatatea, indiferent de plasarea geografica, ne atrage. Dar ne si întâmpina un public? Presupun ca tot la fel de restrâns ca acela din tara. Nu ni se cere doar sa respectam niste parametri? Ma gândesc la „stiintificitatea“ pretinsa umanioarelor si la „impact“. Nu tindem sa omologam, fara discernamânt, indicatori, omitând calitatea si tirajele/ accesibilitatea procurarii? Consideratiile lui Andrei Terian se potrivesc cu opiniile mele introductive: „Recentele articole ale Teodorei Dumitru consacrate modernismului românesc (si publicate într-o revista de larg consum, precum «Cultura») sunt mai „serioase“ decât sute de articole aparute în reviste româneste «cotate», în care singurele fragmente interesante sunt cele plagiate“ (pp. 17-18). E clar ca, de prea multe ori, „profilul“ revistei determina nejustificat clasificarea produsului.
Revin la una dintre întrebarile precedente, reformulând-o. Preferând canalele externe de manifestare intelectuala, nu pierdem contactul cu mediul academic românesc? Cred ca raspunsul se gaseste în ambalajul cartii de fata. Este o traducere, realizata si cu intentia de a populariza câteva delimitari, ipoteze si rezultate. Seria reorientarilor profesionale nu se opreste în cazul sau. Cea mai importanta consta în renuntarea la cronica literara de prin 2009, când definitiva monografia „G. Calinescu: a cincea esenta“.
E deja un cliseu sa discutam despre retragerea criticilor douamiisti din foiletonistica, preferând rigoarea cercetarii academice finantate. Însa altul este obiectivul pe termen lung pe care si l-a propus Andrei Terian. Îl întâlnim voalat în ultima interventie, intitulata „Istoria literaturii române în epoca globalizarii“. Proiectul propus are caracter individual. Insinueaza totusi o mutatie în privinta competitivitatii autorului: „prototipul criticului român pare sa fie acela al Demiurgului sau al nomothetului, capabil sa legifereze în domeniul istoriei literare cu aceeasi lejeritate cu care o face în recenziile de carte si care vede astfel în acest gen academic forma suprema de consacrare sau de verificare a autoritatii pe care si-a dobândit-o în timp. (…) Ca asa stau lucrurile chiar în momentul actual, o dovedeste, de pilda, faptul ca o «istorie» improvizata, scrisa de un jurnalist cultural mediocru precum Alex. Stefanescu, e mult mai citita (si chiar mai citata) decât constructia riguroasa a unui Mircea Scarlat, care a intrat în ultimii ani într-un nemeritat con de umbra, explicabil în mare parte prin aceea ca autorul ei nu a scris niciodata cronica literara“ (p. 283). O singura nuantare as propune. Cronica literara nu prea ajuta cercetarea. Însa, practicata cu regularitate, organizeaza factologia în cadre istorice.
Practici de lectura
Un prim merit esential din „Critica de export“ este atentionarea asupra confuziei între incapacitatea literaturii române de a se impune în afara granitelor si inabilitatea criticii româneste de a promova perspective la nivel mondial. Pentru Andrei Terian, literatura nu reprezinta principala piedica a exportului. Disfunctia ar rezulta din „retardul metodologic al criticii noastre“. Argumentul ramâne imbatabil. I s-ar putea reprosa ca nu pune la socoteala si cauzele întârzierii, ca nu chestioneaza contextul receptorului. Probabil, decalajul a intervenit odata cu întreruperea, dupa 1989, a programului de traduceri girate de Editura Univers. Insist asupra cauzelor si a receptorului, dat fiind ca D. Popovici („La Littérature roumaine à l’Époque des Lumières“) si Paul Cornea („Originile romantismului românesc“) au asezat, la temelia cercetarii, motivele pentru care difuzarea curentelor respective s-a produs. De aceea, nu as bagateliza pasivitatea si indolenta strainilor (p. 15). Desigur, e o prejudecata în fond, dar o discernere a factorilor defavorizanti ar aduce lamuriri extrem de utile.
În al doilea rând, Andrei Terian sugereaza o modalitate de cercetare permeabila în Occident. Sistemul lui se concentreaza asupra notiunii de „lectura“. Tema devine avantajoasa pentru ca, din punct de vedere cognitiv, are înteles vag. Proces general valabil, dispune de multiple contextualizari. Practicarea ei, înteleasa ca tip de interpretare, ajuta la determinarea relatiei literaturii cu toate elementele din sfera puterii. În plus, lectura întemeiaza „imaginarul critic“, concept teoretizat si particularizat cu referire la G. Calinescu si
I. Negoitescu (p. 62-74). O problema care ma preocupa este în ce raporturi se afla „imaginarul critic“ cu suprainterpretarea sau cu eroarea de interpretare. Eu ma mentin adeptului ideii ca o lectura eficace îndeamna la cultura. Altminteri, am avansa numai terminologii („protocronismul“, de exemplu). Dar parerea mea se aplica exclusiv în cea mai buna dintre lumile posibile si implica autonomia obiectului. Andrei Terian nu analizeaza neaparat lectura ca pe o activitate care instaureaza valori, ci mai mult ca pe un proces ulterior stabilirii – politice si intelectuale – a unui set de indicatori (extra)estetici. Asadar, lectura creeaza, la ananghie, o realitate paralela, adaptând la terenul minat surse prestigioase din laborator, ca „Structura liricii moderne“ (Hugo Friedrich): „acest mod de lectura a reprezentat mai degraba o întreprindere subversiva, menita sa deconstruiasca retorica national-comunista“ („Modernismul întunecat. Note despre lectura poeziei în perioada ceausista“, pp. 171-172).
Mi-as dori ca, peste un deceniu, sa recuperam „Critica de export“ ca pe începutul unei traditii. Nu m-ar deranja nici daca majoritatea importatorilor ar fi cercetatori români. Avem oferta. Asteptam comertul. Ar fi o revansa nemaipomenita luata împotriva perioadei când Nicolae Ceausescu trimitea peste granita numai bunurile materiale. Am vinde tot ca sa achitam niste datorii.