Convorbiri cu Dan C. Mihailescu

Cartea româneasca

Sa spunem cititorilor nostri ca v-ati fi dorit un plan sistematic de discutie, seturi intregi de intrebari puse dintr-odata. Curios: tocmai dvs., care m-ati numit un gospodar al criticii literare, ati fi vrut acum o „metodica“  a dialogului. Nu cumva, sub aparenta de risipire a activitatilor si de divergenta a proiectelor in care ati fost angrenat, exista un anumit mod interior de coagulare? Eu cred ca v-ati exprimat in n registre, dar valorile in care ati crezut au ramas aceleasi. Sunteti oare mai consecvent decât dati impresia? V-ati schimbat in mod fundamental, din septembrie 1972 pâna in septembrie 2009?

Ce-i drept, m-as fi simtit mai confortabil daca mi-ai fi dat din capul locului setul de intrebari, astfel incât sa stiu de la inceput cum sa-mi dramuiesc raspunsurile. Ceva de genul: o treime chestii personale si de familie, o treime destinul profesional, o treime despre critica, teoria si istoria literara s.a.m.d. Asa cum facem acum, intrebare-raspuns, asta ma dezorienteaza. Nu stiu incotro si pe care drum mergem, nu stiu in ce masura sa raspund acum la subiectul cutare, daca nu cumva relatarea cu pricina s-ar potrivi mai degraba in alt context, la alta intrebare, daca nu cumva articulatia de aici merita alta configuratie etc. Pe de alta parte, modul meu de lucru este aidoma fiintei mele. Precipitat, imprevizibil, in salturi si prin jeturi, nicidecum  masurat, pe portiuni, calm si calculat. Daca as fi avut azi o suta de intrebari, intr-o saptamâna cartea ar fi fost gata, chiar daca mi s-ar fi cerut trei sute de pagini. Asa cum lucram acum, cu o intrebare pe saptamâna, totul va dura un an, ceea ce nu e grav. Grav, adica riscant, e ca umorile mele sunt schimbatoare si sensibile ca puful papadiei. Daca as fi avut toate intrebarile inainte, mi-as fi pliat starile, impulsurile si capriciile in functie de merchezul lor, astfel incât sobrietatea ar fi avut parte de seriozitate, ludicul de ghidusii, aluzivul de franchete si tot asa.
Dar, ma rog, ia sa lasam lamentatiile si sa ne facem fiecare treaba potrivit propriei vointe.
Cum am mai spus nu o data (cer iertare cititorilor cât de cât familiarizati cu subiectul, dar intr-o carte de acest gen este inevitabil sa repeti ce ai mai declarat deja, partial, de-a lungul anilor, in varii interviuri), firea mea este esential scindata. In afara de ciclotimia banala (care ma face caragialian dimineata si cioranian seara, pesimist resemnat azi si optimist frenetic mâine), eu am avut dintotdeauna porniri bicefale, de intensitati egale. Cu disjunctii flagrante, dar complementare in cele din urma. De-o parte, jumatatea lirica, romanticoasa, insul sentimental, feminoid, sangvin si feeric, axat pe intuitii, nu pe deliberari echilibrat calculate. Jumatatea cealalta e bine rânduita, aproape taraneste, cumpanind bine totul, venerând coincidenta contrariilor, ordinea, disciplina.
Totul se explica genetic, iar cazul meu e cât se poate de obisnuit si explicabil pentru cel care nu dispretuieste chiar de tot psihanaliza si care cunoaste biografia scriitorului român. Pe linie materna, urbana, de mahala bucuresteana, cu seminte de cataoni de pe malurile Borcei, mi-au venit istericalele pitoresti, nastratinismul, hedonismul hâtru, patima negotului cu vorbe, apetitul amfitrionic, nestatornicia, risipitorismul efervescent, nepasarea, alintul feminin, mofturile, schimbarile derutante, nervul, nacafaua. Dimpotriva, dinspre tatal nascut la Contesti-Dâmbovita, fiul notarului liberal Petrache Mihailescu, mi s-au varsat in genom tactul gospodaresc, legatura totala cu fortele pamântului, bunul egoism, respectul legii si al echilibrului, al autoritatii morale si religioase, cultul ethosului, nationalismul.
La urma de tot, pâna si zodia, Sagetator cu ascendentul in Balanta, devine cu ambivalenta si complementaritate: jumatatea de jos infipta bine cu copitele-n pamânt, in cele trupesti, pacatoase, iar cea de sus – cu arcul si sageata catre ceruri incerte, fantasme inaripate, aiureli utopice. De la o vreme, imbatrânind, ma scobor tot mai des in pivnita ADN-ului, hipnotizat de amestecurile teribile. Imi inventariez cu un soi de masochism jubilativ asasinii sinucigasi din familie, dementele, straniile subterane care duc din Ferentari in Marginimea Sibiului, de la Calarasi la Titu si de la Bacau inspre foiala balcanica a machedonilor, prefir cele cinci casatorii ale maica-mii, facute anume ca sa nu murim de foame, dar cu barbati care nu aveau nici un talent de parinte si care m-au torpilat pe viata cu vointele lor umilitoare, uneori de o salbaticie incredibila si, oricum, inutila.
Stai, ca m-am departat prea tare. Ce spuneai? Consecventa, in cazul meu?!? Peste poate! E tot ce poate fi mai strain firii mele. Sigur, o „unitate in diversitate“, cum se spune la manual, exista. Mai precis, moralmente, sufleteste, am ramas aceeasi plamada efervescenta – pufoasa, credula, romantioasa, insetata de puritate, azururi si dumnezeire – fascinata de fiinta si creatia lui Ioan Alexandru din 1968, când l-am vazut intâi, pâna prin 1978-80. Da, cum bine spui, valorile fundamentale mi-au ramas aceleasi, de la fidelitate la iubirea românismului, trecând prin cultul binelui, al slujirii, solidaritatii si creativitatii. Intelectual, insa, si mai cu seama profesional, am mers efectiv din gard in gard, lasându-ma adeseori in voia apei, dependent de hotarârile celorlalti, de capriciile destinului, subrezenia dosarului, vointa familiei.
Pai fa-ti idee. La 17 ani voiam sa dau la teologie, dar mi s-a spus ca o adevarata cultura teologala se face in laicitate si ca, temperamental, mai bine sa ramân afara, la aer, pe lânga biserica, si nu intre boltile si firidele ei. De la 18 la 23 de ani am scris poezie in nestire, ba chiar aveam pregatite doua volume pentru tipar, unul prefatat de Ioan Alexandru (textul, insotit de câteva mostre, l-am tiparit in Scrieri de placere. Mi-am promis sa le public când – adica daca – voi implini 60 de ani). In acelasi timp, desi singuratic, retractil si dospind de complexe de inferioritate, atras de mistica si de mirajul bibliotecii (nimic nu m-a hipnotizat mai deplin in viata decât seria fabuloasa a volumelor din Patrologia lui Migne, insirate in camera de lucru a lui Ioan Alexandru de pe Belgrad nr.5!), am suferit dintotdeauna de nesatiul publicistic. Aceeasi manie a presei care a devastat – si devasteaza – nouazeci la suta din energiile scriitorului român. Am debutat la 11 ani in Scânteia tineretului cu un articol despre gastile tiganesti din jurul cinematografului „Flamura“  de pe Soseaua Giurgiului. Asta, dupa ce raspunsesem tot acolo la o ancheta (mi-au dat si poza!) despre singuratatea adolescentina. In liceu, din 1969 in 1972, Gheorghe Sovu, pe atunci director la „ 39“  – un om care a avut o influenta decisiva in destinul meu – m-a plantat secretar de redactie la revista Pe-un picior de plai, unde am facut de toate, ca-n orice ucenicie, de la editorial, reportaje, poezii si proze stupide, la machetare, paginare, perierea spalturilor, stat lânga corectori, zetari, linotipisti, legat cu sfoara ramele paginii de plumb, carausie si abonamente in scoala.
Aceeasi ambivalenta mi-a framântat anii de facultate: intre folcloristica si eminescologie, intre gazetarie si poezie, eseistica si istorie literara, recluziune livresca si activism politic. Citeam poezie eseniana la cenaclul lui Crohmalniceanu, dar faceam secretariat la cercul de istoria dramaturgiei si comunicari la sesiunile nationale Eminescu. Publicam in Analele Universitatii jucarioare despre Cantemir si Budai-Deleanu, dar am ajuns recenzent saptamânal la Luceafarul. Pe urma, am avut marea sansa a vietii mele profesionale sa intru prin concurs la Institutul „G. Calinescu“ , in 1980, când doamna Busulenga mi-a spus solemn ca „gata cu gazetaria, Danutule“ , ceea ce, fireste, m-a facut sa plonjez bezmetic intr-un harem publicistic intru care inot nesmintit si in ceasul de fata. Schizoidie pura: diminetile stateam la Biblioteca Academiei, bagat pâna la gât in veacul 19 sau in arcanele generatiei ’27, iar seara scriam de ultimele aparitii, asta când nu traduceam Odele lui Claudel (!), sau nu-mi chinuiam prietenii in cenaclul de casa numit „Calaretul nins“  (câtiva ani am scos si o revista-samizdat cu acelasi nume, de unde si incruntarile Securitatii, devoalate mai târziu in volum).
De unde consecventa, daca la toate raspântiile carierei se ivea matematic un nod indracit? Când sa ma-nham la poezie, am intrat in redactii. Când sa fac etnologie si profesorat, am devenit traducator-dactilograf la Mecanoexportimport. Când sa devin cronicar la Luceafarul, am fugit mâncând pamântul si am devenit cercetator la Institutul de istorie si teorie literara. Când sa scriu „enciclopedia lumii românesti prin viata si opera lui I.L. Caragiale“ , am luat cronica lunara in Transilvania si mi-a furat Dumnezeu mintile cu propunerea doamnei Busulenga de bursa IREX in SUA. Daca plecam atunci, in 1987, sigur ca mi s-ar fi coticit definitiv traseul profesional. Evident ca n-as fi ramas in „State“ , dar mai mult ca sigur ca intâlnirile cu Virgil Nemoianu, Cristina si Ilinca Zarifopol, Sanda Golopentia, Vladimir Tismaneanu, Stefan Stoenescu s.a. m-ar fi reorientat catre teoria literara sau politologie, as fi studiat la Hoover istoria Dreptei europene s.a.m.d. Dupa trei luni de America nu te poti intoarce cum ai plecat, nu?
Insa daca regret enorm ceva sunt exact acei ani de sfârsit ceausist, din 1985 in 1989, când trebuia sa-mi fi scris cele doua sinteze mult visate si atât de fezabile: „ Caragialele“  si Povestea generatiei ‘27. Asta n-am sa-mi iert câte zile oi avea. Atunci ar fi trebuit sa pun punct publicisticii, sa lupt cu blazarea si sa-mi dau masura, cum se zice. Macar daca m-ar fi prins libertatea cu un volumas despre Cioran! L-as fi putut scrie intr-o luna, dar, venind 1989, a venit rubrica data de Ulici in Luceafarul, apoi suplimentul Litere, arte, idei, traducerile din Revel, apoi cinci ani topiti cu traducerea teatrului ionescian, alti zece irositi intr-o crunta zadarnicie in calele DGLR-ului…
Nici macar doctoratul n-am ajuns (si nici n-o sa ajung) sa mi-l dau, fiindca – santajat profesional de Dan Grigorescu – dupa ce facusem toate demersurile, luasem referatele, trecusem probele initiale si urma redactarea, am plecat in 2003 de la Institut si am redevenit ceea ce fusesem, de fapt, dintotdeauna: un slujbas al gazetariei culturale.
Pentru ca acuma, uita-te si matale: in loc sa scriu – la 37 de ani dupa – o alta versiune a cartii lui Al.Sandulescu Literatura epistolara, prefer sa public autonom câte un capitol anual! Iar in momentul de fata, in loc sa-mi termin respectivul capitol, Cioranul, m-am apucat de cartea asta de convorbiri….
Pai sa nu dai cu caciula dupa câini?!?