Eliezer Palmor, Convergenţe diplomatice şi culturale,
Editura Presa Universitară Clujeană, 2002
Am primit şi am citit cu întârziere această carte a unui strălucit diplomat israelian originar din România. Ea reprezintă un adevărat tratat despre evoluţia mondială a diplomaţiei, o lectură interesantă pentru orice om care a avut tangenţe cu acest domeniu special, dar mai ales utilă, chiar obligatorie, pentru tinerii care încearcă să se apropie şi să pătrundă în sistem.
Dar înainte de a intra în substanţa volumului, socotesc necesar să prezint datele biobibliografice ale autorului: „Eliezer Palmor s-a născut în satul Craidovolţ, situat între Carei şi Satu Mare, sub numele Izrael Pollák. În 1949 a terminat liceul la Oradea, după care a studiat filosofia şi cultura rusă la Cluj, absolvind facultatea în 1956. În 1956 devine cercetător la Institutul de Istorie al Academiei RPR, Filiala Cluj, secţia de Filosofie. Se stabileşte în 1960 la Ierusalim, unde urmează studii de doctorat în Universitatea Ebraică din capitala Israelului (1960-1964). Este admis, prin concurs, în corpul diplomatic, devenind, în 1964, asistent pentru Direcţia Europei de Răsărit din cadrul MAE al Statului Israel. Între 1969-1973 este secretar prim la Ambasada Statului Israel din Bruxelles, apoi consilier (însărcinat cu afaceri ad interim) la Oslo, după care revine la Ierusalim, unde ocupă funcţia de director-adjunct în cadrul Direcţiei Europei de Răsărit din cadrul MAE al Statului Israel (1975-1977). Între 1983-1984 a urmat Institutul de Apărare Naţională din Tel Aviv. I se încredinţează apoi alte misiuni în străinătate: ministru consilier la Buenos Aires (1980-1982), ministru plenipotenţiar la Paris (1984-1987), ambasador extraordinar şi plenipotenţiar la Montevideo, şeful delegaţiei permanente (cu rang de ambasador) al Statului Israel la UNESCO, Paris (1991-1994). Eliezer Palmor a publicat numeroase articole de filosofie şi politică internaţională în presa de specialitate din România, Israel, Belgia, Norvegia, Argentina, Franţa, Uruguay etc. Este autorul articolelor despre relaţiile dintre Israel şi ţările Europei de Est din Encyclopedia Judaica (Ierusalim, 1971) şi Encyclopedia Judaica Year Book (1977). A publicat mai multe volume: Prietenia la încercare, Editura Carmel, Jerusalim, 1998; François Mitterrand şi conflictul israelo-palestinian, Editura Institutului de Relaţii Internaţionale «Leonard Davis», Universitatea Ebraică, Ierusalim, 1999; Afacerea Lillehamer. Pagini din jurnalul unui observator involuntar, Editura Carmel, Ierusalim, 2000“.
După o asemenea experienţă de viaţă şi de publicistică, nu m-am mirat deloc de reuşita deplină a volumului apărut la Cluj, oraşul în care a urmat, imediat după mine, Facultatea de Filologie.
Primul capitol, Contribuţii la caracterizarea diplomaţiei profesioniste la sfârşitul secolului XX, se ocupă, mai întâi, de repercusiunile schimbărilor pe plan internaţional din a doua jumătate a secolului XX asupra diplomaţiei, încadrate într-o privire istorică asupra înjghebării evoluţiei diplomaţiei profesioniste, pentru a decela elementele definirii profesiei de diplomat, ca să conchidă cu rolul diplomaţiei la sfârşitul secolului trecut. Tema se desfăşoară pe aproape 50 de pagini şi este însoţită de titlurile celor 31 de izvoare bibliografice. Un merit deosebit îl găsesc în faptul că folosindu-se, în mod firesc, de experienţa diplomaţiei statului Israel, toate concluziile importante sunt formulate în spiritul experienţelor universale, examinate critic şi aduse la zi.
Sunt multe pagini admirabile despre menirea şi profilul unui diplomat veritabil şi multe replici date oamenilor politici care nu ştiu să preţuiască şi să pună în valoare experienţa corpului diplomatic al fiecărei ţări. De reţinut aceste precizări: „Dacă astăzi diplomatul conduce numai rareori o negociere (de obicei în cadrul multilateral) şi aproape niciodată nu negociază soluţionarea unei situaţii critice, cum ar fi lichidarea unui conflict vital, această carenţă nu înseamnă că profesiunea de diplomat este acum vidată de substanţă. Protejarea şi promovarea interesului naţional nu se referă doar la eliminarea conflictelor majore şi menţinerea unui climat de pace şi dorinţa de cooperare, ci şi la o multitudine de elemente care formează evantaiul relaţiilor economice, comerciale, ştiinţifice, culturale, consulare şi altele, între popoarele care alcătuiesc comunitatea internaţională. Promovarea şi protejarea acestor interese, precum şi efortul constant, pe de o parte, de a interpreta politica naţională în contactele cu autorităţile locale şi de a ţine guvernul propriu informat asupra situaţiei ţării de acreditaţie, iar pe de altă parte, ceea ce nu este mai puţin important, de a menţine integră imaginea de marcă a propriei tale naţiuni în ţara de destinaţie, toate aceste elemente compun acel ansamblu care constituie astăzi obiectul diplomaţiei profesioniste“.
Deşi ar merita toată atenţia, trec peste capitolul dedicat relaţiilor diplomatice dintre Israel, Uniunea Sovietică şi ţările din Europa de Răsărit, socotite de autor ca un antimodel de relaţii normale între state suverane (excepţie făcând relaţiile cu ţara noastră) ca să ajung la capitolul Participarea evreilor originari din România la naşterea şi consolidarea naţiunii israeliene. Pasionat şi bun cunoscător al istoriei, Eliezer Palmor schiţează evoluţia prezenţei evreilor încă de pe pământul Daciei în calitate de legionari romani, apoi în Evul Mediu (pe vremea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, îngrijit de medici evrei), ca să ajungă la istoria frământată a timpurilor mai noi, a intoleranţei, antisemitismului şi prigoanei legionare, a deportărilor devastatoare. Autorul notează: „În treacăt fie spus, evreii români care s-au salvat de la exterminare îşi datorează viaţa unui complex de împrejurări prielnice, şi anume: dificultăţi tehnice în organizarea transportului evreilor care se aflau deja concentraţi în centrele judeţene, presiuni exercitate de către unele puteri occidentale cu reprezentanţă la Bucureşti, precum şi de către Casa Regală şi îndeosebi de Regina Mamă Elena, dar şi de către Preşedintele Comunităţilor Evreieşti, dr. W. Filderman, fost coleg de liceu al lui Ion Antonescu, şi, nu în ultimă instanţă, calculul Mareşalului, îndeosebi când, în 1943, devenise evident că Germania este pe cale de a pierde războiul, după care evreii urmau să servească drept «capital politic» în negocierea viitorului tratat de pace“.
Pilduitoare sunt datele despre primii pionieri ai reconstruirii bazelor renaşterii naţionale evreieşti plecaţi din Moldova, la 1863 întemeind două importante aşezări agricole. Dar, continuă autorul: „Pe urmele primilor pionieri vor veni în mod treptat, de-a lungul anilor, valuri de imigranţi şi, în mod deosebit, în anii de după cel de al doilea război mondial, imensa majoritate a evreilor originari din România, numărul celor veniţi din această ţară ajungând, între 1919 şi 1995, la un total de 315.062 de suflete. Precizăm că numărul evreilor din România, care au supravieţuit Holocaustului a fost de 428.312 de suflete, fiind incluşi în acest număr supravieţuitorii originari din Transilvania de Nord. Însă Comunitatea Evreilor din România număra, la sfârşitul anului 1995, nu mai mult de 13.400 de suflete“.
O altă precizare importantă: „Este adevărat că în orice societate constituită din valuri de imigranţi s-a constatat că există tendinţa de apariţie a unor situaţii de discriminare sau care sunt percepute ca atare, în mod subiectiv. Însă evreii originari din România au asimilat manifestările acestui fenomen în tăcere, consacrându-se mobilizării resurselor de energie de care dispuneau, pentru a găsi soluţii pragmatice la problemele vitale care se iveau în sfera carierelor lucrative, aparţinând evantaiului complet al activităţilor profesionale. Aşa se explică faptul că foştii imigranţi din România se găsesc astăzi pretutindeni, integraţi în toate ramurile de activitate – economie, ştiinţă, tehnică şi arte – ca ingineri, medici, avocaţi, profesori universitari, actori, muzicieni şi alte profesiuni practice. În schimb, deşi pare bizar, a fost remarcat faptul că evreii originari din România s-au îndepărtat de domeniul politicii naţionale; prezenţa lor în conducerea partidelor politice, în Parlamentul şi Guvernul ţării a fost şi rămâne infimă, dacă nu chiar inexistentă“. Şi mai interesantă este ştirea despre cei 25 de diplomaţi cu rang de ambasador (unul chiar la Washington), ca şi despre faptul că în anii ’80 ai secolului trecut, colegiul de conducere al MAE era compus, în majoritate, de diplomaţi originari din România.
O analiză specială ar merita bineînţeles şi ultimele două capitole ale volumului: Observaţii privind participarea evreilor la instaurarea regimului comunist în România şi Ambasada în acţiune – instrument de diplomaţie practică, dar din lipsă de spaţiu mă resemnez a concluziona că volumul ambasadorului Eliezer Palmor este într-adevăr deosebit prin multitudinea şi pertinenţa adevărurilor reliefate ce nu-şi pierd actualitatea.