Totul e ascuns, în cel mai recent film al regizorului italian Giuseppe Tornatore. Daca ar fi putut, scenaristul si regizorul italian ar fi folosit motivul disimularii si în modelul de pe sosetele protagonistului interpretat de Geoffrey Rush, sau în felul în care acesta merge sau tuseste: mai pe sleau spus, i-ar fi ascuns ceva si-n nas. Virgil Oldman (Rush) îsi vopseste parul, încercând sa-si ascunda vârsta. Oldman si complicele lui, Billy (Donald Sutherland), conspira pentru a maslui licitatiile de obiecte de arta pe care le organizeaza, ascunzând faptul ca sunt prieteni de când lumea si ca lucreaza în echipa. Obiectele pe care cei doi pun mâna sunt ascunse într-o camera secreta, situata îndaratul unui dulap cu manusi (manusi de care Oldman are nevoie pentru a se proteja împotriva germenilor, altfel spus, pentru a se ascunde). Într-o banala placa de lemn înnegrita se ascunde o opera de arta, pe care anii au acoperit-o. Automatul umanoid pe care Virgil vrea sa-l recompuna continea initial un compartiment ascuns, în care intra un pitic, de aici vocea aparatului (da, exista si un pitic în acest film italian!). Claire Ibbetson se ascunde într-o camera din care nu vrea sa iasa nici în ruptul capului. Camera în care se ascunde Claire Ibbetson e separata de un perete pe care e pictat un trompe l’œil. Virgil se ascunde dupa o sculptura pentru a o putea vedea pe Claire Ibbetson, care, de altfel, nici macar nu e Claire Ibbetson.
Dupa prima licitatie trucata a filmului, Billy se lanseaza într-un expozeu. „Mai tii tu minte, Virgil draga, cum am facut noi si-am dres acum nu stiu câti ani?“ Sigur ca tine minte, dar asta nu înseamna ca-i sare mustarul si ca îsi pune prietenul la punct, asa cum ne-am fi asteptat („Îmi amintesc, ca doar nu-s bolnav de Alzheimer. Mi-as dori sa pot spune acelasi lucru despre tine“, cam asa ar fi sunat replica lui). Inutil de zis, pricepusem furtisagul si rezistenta lui în timp fara sa mi le arate cineva cu degetul. Acelasi lucru se poate spune si despre plot twist-ul final.
Aparent, motorul actiunii este Virgil. Acesta este pus în fata unui dublu mister (misterul casei, dar mai ales al lui Claire, fantomatica ei ocupanta), la a carui rezolvare se înhama plin de elan. Toate merg struna, si acesta este si motivul pentru care devine evident ca întregul mister e de fapt o abila punere în scena, una care oglindeste mica înselatorie a lui Virgil si Billy, cea care deschide filmul. Modul în care fiecare descoperire e un câstig si duce la un nou pas facut catre victoria finala bate la ochi. Nu e greu sa banuiesti ca, de fapt, Virgil nu descopera nimic, ca e lasat sa le descopere pe toate si ca aceste mici câstiguri care se tot acumuleaza nu sunt deloc în interesul lui.
Virgil îsi abandoneaza teritoriul, putin câte putin, si o face bucuros: mai întâi înceteaza sa-si vopseasca parul, apoi renunta si la manusi; curteaza o femeie cu care se comporta cât se poate de necaracteristic lui, apoi o lasa pe acea femeie sa îi intre în casa. E evident cât se poate de timpuriu ca falsa Claire Ibbetson va reusi, mai devreme sau mai târziu, sa intre si în încaperea secreta plina cu tablouri de valoare si sa o goleasca, asa ca asteptarile noastre sunt ca 1. acest lucru sa se întâmple într-un mod cât se poate de umilitor pentru Oldman si 2. raspunsul acestuia sa fie pe masura. În primul caz, asteptarile noastre sunt confirmate, apoi eroul se resemneaza, si urmeaza genericul final. Asadar, avem doua motive de a ne simti înselati: un plot twist care nu ia prin surprindere pe nimeni si un final care vine prea repede. Singura scuza a lui Tornatore ar putea fi un sequel („The Wrath of Virgil Oldman“, iata un posibil titlu); din câte îmi dau eu seama, nu e cazul.
În sfârsit, doar pentru ca procesul de canire a parului este acompaniat de muzica clasica, iar picturile maestrilor sunt pe fiecare perete, nu înseamna ca filmul însusi e o opera de arta numai buna de expus în muzee. Sunt sigur ca „The Best Offer“ trece drept un film de calitate în ochii foarte multora, tocmai pentru ca în el joaca doi actori respectabili (Rush si Sutherland), actiunea se petrece în ceea ce banuiesc a fi Italia, si lumea în care suntem introdusi este cea a artei si a restaurarii. Daca în rolul principal ar fi jucat un actor mai tânar de la Hollywood, sa zicem Bradley Cooper, daca Virgil n-ar mai fi fost expert în arta, ci în spart seifuri, daca si-ar fi dus zilele în Bronx si daca hip hop-ul ar fi înlocuit viorile, aceleasi persoane ar fi considerat ca e nedemn sa fie vazute intrând în cinematograf la un asa film. N-ar avea motive: indiferent de unde provine, vara, cea mai buna oferta nu e neaparat una grozava.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 430