Toată lumea este convinsă că ştie să citească perfect. Poate pricepe, adică, o carte, poate descoperi intenţia autorului. Deci, fiecare dintre noi crede că este (cel puţin) un cititor bun (foarte bun, luminat, fericit, preafericit, perfect). Dacă n-am crede ferm asta, de ce-am mai citi? Dacă n-am spera
să accedem în cele din urmă, pe calea abducţiei (şi a intuiţiei), la sensul ultim, copleşitor al Divinei comedii, ne-am opri din citit şi, poate, am renunţa la acest obicei din ce în ce mai bizar (pentru ceilalţi).
Ajuns aici, îmi amintesc subit că Roland Barthes a avut modestia (şi îndrăzneala) să afirme (într-un interviu) fără ironie că este un cititor cât se poate de rău („un mauvais lecteur“, spune), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ.
Dar dacă privim astfel lucrurile şi-l considerăm bun şi eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi un cititor propriu-zis, cu excepţia lui Harold Bloom şi a celor care preferă, dintr-un dispreţ vădit faţă de literatură (nu este cazul lui Bloom), să aplice „speed reading“ oricărei cărţi, indiferent de subiect. Cititul presupune (e obligatoriu!) şi momente de reflecţie (este sau ar trebui să consiste dintr-o reflecţie răbdătoare), iar gânditul ia timp.
Altfel spus, identificarea sensului unei cărţi nu reprezintă niciodată un fapt mistic, este o strădanie îndelungată, continuă şi fără sfârşit în această viaţă. Eu mai gândesc şi acum la unele afirmaţii din romanul lui Hermann Hesse, Narcis şi Gură-de-Aur şi mă întreb (fără a găsi un răspuns convingător) dacă viaţa activă a lui Goldmund preţuieşte mai mult decât o viaţă de contemplaţie şi asceză, precum aceea a lui Narcis. Nu îndrăznesc să propun un răspuns.
Aşadar, nu aprob întru totul umilinţa lui Barthes şi nu cred că proceda greşit, când citea încet şi meditativ, ar fi procedat rău doar dacă s-ar fi rezumat la o listă de câţiva autori clasici, cum fac re-cititorii înverşunaţi, oamenii de care se temea până şi Thoma de Aquino („timeo hominem unius libri“), chiar dacă sensul frazei latineşti, pentru Thoma, era diferit de acela atribuit acum de mine. Dar asta nu are importanţă măcar în contextul de faţă, când căutăm fără succes definiţia cititorului bun / rău / perfid.
Din acelaşi punct de vedere (şi numai din acest punct de vedere), numitul Ambroise-Paul-Toussaint-Jules Valéry (n-am ţinut minte niciodată toate prenumele acestui înţelept) a fost un cititor şi mai rău, şi mai abil. Nu numai că evita să-i citească pe ceilalţi contemporani, dar se mândrea cu asta. Era, din câte observ, mai îndrăzneţ dec#t Roland Barthes.
Pe lângă o cuvântare despre Anatole France (în care nu spune nimic despre Anatole France), a rămas de pomină articolul din La Nouvelle Revue française (ianuarie 1923) despre Proust. După ce face câteva observaţii acute despre universul proustian,Valéry afirmă că nu prea l-a citit pe Proust, pentru motivul temeinic că În căutarea timpului pierdut recomandă pur şi simplu o lectură pe sărite şi, în unele cazuri, nu recomandă nici măcar acest minim efort.
Marcel devine scriitor, dar nu vrea să fie citit.
Şi eseistul adaugă senin că numai acestă lectură îi face dreptate lui Proust, prozator care în sinea lui, pretinde Valéry, îşi dorea nespus să nu fie citit, ceea ce este cât se poate de fals, nu este nevoie să insist. Noi, care nu prea ne-am omorât cu Proust în tinereţe (şi nici mai târziu), îl vom aproba, poate, imediat şi cu satisfacţie pe Monsieur Teste-Valéry. Nici noi nu citim toate cărţile în întregime, sărim unele pasaje şi îndeosebi descrierile (preferăm dialogul) sau, dacă suntem foarte curioşi cu privire la sfârşitul acţiunii, sărim direct la final şi uităm restul, întrucât am descoperit enigma şi am aflat cine l-a ucis pe Roger Ackroyd.
Cât despre Valéry, înclin să cred că era un cititor mai degrabă capricios şi lipsit cu totul de inhibiţiile omului de rând. Când nu ne place o carte, Trei tigri trişti, de exemplu, sau Copilăria lui Iisus, nu avem curajul să recunoaştem acest amănunt esenţial şi credem ingenuu că este numai şi numai din vina noastră. Nu ne-am ridicat la înălţimea viziunii scriitorilor. N-am sesizat măreţia ei. Am fost orbi. În schimb, Ambroise-Paul-Toussaint-Jules Valéry proclamă adevărul (şi numai adevărul), mai şi glumeşte, ce-i drept (se adresa, de altfel, unor snobi, voia să-i sfideze), acolo unde umanitatea în întregul ei armonios minte, fiindcă aşa a învăţat încă de la şcoală: este greşit să mărturiseşti că nu-ţi place o carte, ori că n-ai dus-o până la capăt, ai un defect ruşinos…
Nu voi spune, Doamne fereşte, că Proust nu trebuie citit de la primul şi până la ultimul rând, nu dai dovadă de înţelepciune dacă urmezi exemplul lui Valéry, naratorul lui Proust nu îndeamnă pe nimeni să străbată În căutarea timpului pierdut pe sărite (sau deloc), asta este o invenţie de cititor arbitrar şi, în bună parte, neserios. Un cititor priceput (ca oricare dintre noi, altminteri) va şti s-o scoată la capăt cu romanul lui Proust, chiar dacă va întâlni adesea şi secţiuni care nu-i plac sau îi plac mai puţin. Totul este să ai tăria şi să străbaţi fără a crâcni şi astfel de momente. Lectura nu este o plăcere perpetuă, ca să ajungi la plăcere trebuie, uneori, să plăteşti.
Un cititor şi mai precar, şi mai capricios decât Valéry, a fost, din câte-mi amintesc, bunul Michel Eyquem de Montaigne. Avea două însuşiri foarte căutate printre savanţii de azi: mai întâi, îi lipsea răbdarea să citească mai mult de un ceas, era un agitat, un hiperactiv, cum s-ar zice în jargonul psihologilor, şi, al doilea, uita foarte repede. Într-un eseu, spune decis că a parcurs cu multă atenţie cutare tom, dar n-a reţinut absolut nimic din paginile lui nemuritoare. Dacă ai citit o carte şi, peste o vreme, nu-ţi mai aminteşti mare lucru din ea, nici măcar că ai deschis-o într-un moment de distracţie (ori de inconştienţă), nu poţi fi un cititor foarte bun, chiar dacă acea carte nu era una memorabilă. Scopul lecturii, în opinia multora, este să ne lărgească brusc (şi definitiv) erudiţia şi să ne iuţească mintea. Inteligenţa lui Montaigne a fost întotdeauna mai iute şi mai vie decît memoria lui.
Am uitat să spun, cititorul normal mai are un defect major, printre multe alte vicii: este întotdeauna ipocrit, adică nu-l preţuieşte pre cât s-ar cuveni pe poet, poetul fiind, desigur, Charles Baudelaire. Citez din poemul Au lecteur: „C’est l’Ennui…
Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat,
– Hypocrite lecteur, – mon semblable, –
mon frère!“
Închei această notă printr-o mărturisire gingaşă: nici eu nu sunt un cititor foarte brav (ori mai breaz dec#t ceilalţi). Dar asta nu poate constitui, pentru nimeni, o mare surpriză…