Lista e lungă şi deschisă. Îi cuprinde pe cei care, de douăzeci şi cinci de ani, sunt consideraţi că pun piedici naţiei în drumul ei spre, cum se numeau cândva, culmile progresului şi civilizaţiei. Cum azi aceste culmi se confundă cu Europa, Statele Unite, NATO, oligarhia financiară internaţională, neoliberalismul şi mondializarea, vinovăţia celor ajunşi pe listă e cu mult mai mare şi de neiertat. O pronunţată nostalgie pentru vremurile trecute, un naţionalism şi patriotism asumate, o intoleranţă manifestă pentru derapajele morale, o convingere ideologică de stânga sau de extremă dreaptă, un talent particular al polemicii politice şi şansele de acceptare şi, cel mai adesea, de supravieţuire socială sunt nule. Când natura îşi face datoria de a-i chema la ea, cum i s-a întâmplat de curând celui care ar fi întrupat toate defectele unui duşman declarat şi tenace al binelui capitalist al plebei, spiritele alese exultă şi briza unui elan moralist şi iluminist mătură ţara. Emulii în formare ai mentorilor oficiali, trepăduşii oportunişti, „acoperiţii“ de pe ici, pe colo care ţin societatea în frâu, îmbuibaţi cu literatură şi filme în care binele, bunii, frumoşii triumfă cu focuri de revolvere, au respirat adânc briza vestitoare de o nouă răbufnire de ură, gustul sângelui le-a umplut gura şi umflat muşchii; le întunecă orizontul, îi sufocă, îi nevrozează, le strică somnul şi digestia cei care ar mai trebui să moară şi întârzie s-o facă pentru ca România să se transforme în sfârşit în paradisul capitalist visat. Luaţi de apa aceleiaşi dispariţii regretată de poporul mărunt, profitând şi de contextul proaspetelor ostracizări ideologice, doi-trei senatori anonimi s-au repezit să ceară interzicerea prin lege a „propagandei comuniste“, total absentă de alfel în ţară de douăzeci şi cinci de ani.
Tot de douăzeci şi cinci de ani s-au inventat şi listele condamnărilor la moarte şi îndemnurile mai mult sau mai puţin voalate de a se lăsa cu execuţii publice. N-au murit intelectualii, cum îşi mai aminteşte din când în când câte unul, tremurând din toată carnea, că şi-ar fi dorit minerii într-un moment de haotică răscruce a societăţii româneşti. A murit, în schimb, clasa muncitoare. A fost, de fapt, ucisă cu sânge rece, programat, cu migala şi cu fanatismul ideologiei fascizante a ştergerii tuturor urmelor unui trecut brusc renegat şi în ceea ce a lăsat ca bună moştenire: industria, complexele agricole-industriale, învăţământul, sistemul de sănătate, cultura pentru toţi, o anumită etică a existenţei, pentru a face loc capitalismului sălbatic. Morţi, într-un fel pentru ţară, sunt şi cei, milioane, pe care sărăcia, aventurismul, banii, ticăloşia, deseori şi neghiobia, i-au pus pe drumuri fără întoarcere. Curând, dacă nu cumva s-a şi întâmplat sub asaltul câtorva latifundiari, vor muri şi ţăranii, „fermierii“ din discursurile politicienilor şi din jargonul presei. Pe cadavrele lor reale sau simbolice s-au căţărat, au prosperat şi prosperă jefuitorii, politicienii, intelectualii oportunişti, lingăii, slugile, gloriile culturale încoţopenite în ultimii zece ani cu iluzia eternităţii. Aşa s-a întâmplat că, într-un fel, oferită pe tavă predatorilor neaoşi şi străini, transformată de la un an la altul în colonie a Europei neoliberale şi în bază militară a Statelor Unite, a murit chiar România.
Printr-o bizară, dar atât de românească răstălmăcire a realităţii, fiecare destructurare a Statului, fiecare abandon al identităţii naţionale, fiecare decădere în şi mai multă sărăcie, în şi mai adâncă promiscuitate şi în mizerie politică, socială, culturală, morală, au fost salutate cu emoţie şi entuziasm de către spiritele alese şi de tinerei hulpavi şi hotărâţi să răzbească oricum şi cu orice preţ în viaţă. Odată trecutul „comunist“ utopic rescris pentru a-l opune ideologiei dominante care guvernează prin cifre, reduce cetăţenii doar la condiţia de consumatori, iar democraţia la un regim al cererii şi al ofertei, şi viitorul încredinţat forţelor pieţii, lumea care-i aranjează, în care s-au cuibărit cu voluptate levantină, a rămas doar cea a prezentului. Dacă mai strâmbă din nas la exhibiţiile unui îmbogăţit, o fac numai pentru că-l găsesc neam prost, agramat, lipsit de eleganţă şi de savoir-vivre. Când tot un bogătan ajuns nu se mai ştie cum le ţine în viaţă publicaţiile dilematice se uită în altă parte, bat câmpii despre apetitul nemăsurat al prostimii pentru politica de trei parale făcută la televizor, deosebirile dintre adjective şi substantive, răscolesc în amintirile bucolice ale copilăriei sau se miră ca proasta-n târg că şmecherul de prim-ministru nu vrea şi pace să demisioneze. Pentru că au şi ei şi le consideră câştigate pe merit, nu-i deranjează nici privilegiile celor puţini şi nici, e de-a dreptul înduioşătoare această slăbiciune de muritori de rând pentru cei ajunşi mari şi tari, cele pe care şi le-a făcut cadou fostul profesor de fizică şi primar trimis la Cotroceni să păstreze linişte în ţară. De unde şi convingerea care le întreţine vigoarea ideologică şi vehemenţa ostracizării duşmanilor reali şi închipuiţi că oricine poate reuşi în viaţă şi deveni chiar important dacă acceptă fără să crâcnească sistemul inegalitar ce s-a împământenit şi are în faţa lui zile mult mai frumoase. Visul, orizontul lor, combativitatea lor nu trec dincolo de perspectiva apropiată în care România va fi definitiv îngropată în magma indistinctă a mondializării şi identitatea naţională spulberată pentru totdeauna de un internaţionalism variabil în funcţie de interesele economice şi geopolitice ale Europei şi Statelor Unite. Îi mai necăjeşte plebea primitivă şi apetenţa ei superficială pentru civilizaţia ce i se bagă pe gât la televizor, dar ceea ce-i supără cumplit, ceea ce le mai încurcă socotelile, le strică bucuriile ideologice şi le bagă uneori şi frica în oase sunt cei care se pun de-a curmezişul în calea mersului triumfal al noului capitalism financiar care domină lumea, cei care n-au murit la timp, s-au încăpăţânat să rămână în viaţă sau, pur şi simplu, a venit rândul altora, mai tineri, să fie trecuţi pe listă.
P.S. În Japonia douăzeci şi şase de universităţi au anunţat că închid facultăţile de ştiinţe umane şi sociale pentru a favoriza, la cererea ministrului Educaţiei, „disciplinele care servesc mai bine nevoile societăţii“. Circulă, de asemenea, în lume ideea de a încredinţa politica experţilor şi pieţei. S-a văzut, de altfel, în cazul Greciei şi se vede în cazul valurilor de migranţi că e posibil.