Addenda la Istoria literaturii române contemporane
Un fenomen nemaiîntâlnit în istoria literaturii române îl reprezinta diluviul de carti proaste de dupa 1989. Bineînteles ca întotdeauna au existat autori netalentati sau inculti care, prin insistenta, prin pozitia sociala care le dadea autoritate, prin respectul de care se bucurau datorita realizarilor din alte domenii etc., îi convingeau pe editori sa le publice texte fara valoare, unele de-a dreptul ridicole. Dar niciodata pâna în vremea noastra falsa literatura nu a luat asemenea proportii.
Controlata cu strictete timp de peste patruzeci de ani, dorinta de a publica a erupt devastator imediat dupa prabusirea regimului comunist. Nu era vorba doar de o valorificare entuziasta a libertatii de expresie, ci de o placere orgiastica de a publica orice fel de carte, fara nicio restrictie. De la cele zece-douasprezece edituri existente s-a ajuns, în câteva luni, la zece-douasprezece mii!
Autori lipsiti de talent, respinsi în repetate rânduri de editori înainte de 1989, si-au înfiintat dupa 1989 propriile lor edituri, ca sa-si vada în sfârsit cartile tiparite. Altii nu si-au înfiintau edituri, dar le-au asaltat pe cele înfiintate de altii, oferind bani pentru a-si împlini dorinta veche si arzatoare de a trece drept scriitori si a da autografe, într-o librarie, pe o masuta, la umbra unei vaze cu flori.
Se publica anual sute de carti pe banii autorilor, din ratiuni nedescifrabile (sau doar partial descifrabile). Este greu de înteles de ce, pe de o parte, se afirma ca nimeni nu mai are nevoie azi de literatura, iar, pe de alta parte, mii de oameni vor neaparat, facând si sacrificii pentru atingerea scopului lor, sa fie considerati scriitori. Este ca si cum mii de oameni si-ar dori cu ardoare în zilele noastre sa fie recunoscuti ca producatori de roti pentru diligente.
Imensa majoritate a acestor carti publicate dintr-o stranie ambitie se remarca printr-o totala lipsa de valoare.
Practic, în paralel cu literatura (mai buna sau mai putin buna), se pune în circulatie ceva care doar seamana cu literatura. Nu este vorba, pur si simplu, de texte ratate, ci de o maimutarire hilar-grotesca a creatiei literare. Este ca si cum diavolul si-ar bate joc de arta scrisului înmuindu-si coada în cerneala si scriind cu ea ineptii pe foaia alba de hârtie.
Toata aceasta colectie de bazaconii este de un irezistibil umor involuntar, dar are si ceva terifiant, fiind, într-un fel, ecoul târziu al simulacrului de civilizatie pe care l-a impus regimul comunist în România timp de peste patru decenii. Înainte de 1989, Marea Adunare Nationala era ceva care doar semana cu un parlament, ridicarea mâinilor în semn de aprobare a unor hotârâri luate de altii era ceva care doar semana cu votul, întrecerea socialista era ceva care doar semana cu competitia dintr-o economie de piata, literatura realist-socialista era ceva care doar semana cu literatura. Deformarile produse în mintile oamenilor de o epoca a simulacrului se regasesc, într-o oarecare masura, si în productia de carti proaste de dupa 1989.
Dar mai bine sa privim situatia cu umor, sa nu o luam în tragic. În primul rând sa ne bucuram ca atât de multi oameni scriu, întretinând convingerea ca literatura reprezinta ceva important (în conditiile în care chiar reprezinta). Si, în al doilea rând, sa ne delectam cu umorul involuntar al falsei literaturi.
Avem, slava Domnului, dupa 1989, si o literatura propriu-zisa, n-o sa murim daca exista si una care nu exista.
*
În prefata la volumul „Cum te poti rata ca scriitor. Câteva metode sigure si 250 de carti proaste“, pe care l-am publicat anul trecut la Editura Humanitas, am facut o clasificare amanuntita a pseudoliteraturii, luând în considerare mecanismele de generare a ei. Reiau acum doar categoriile cele mai productive.
INADECVAREA REGISTRULUI STILISTIC. Inadecvarea consta, în cele mai multe cazuri, în utilizarea unui limbaj solemn-oficial pentru descrierea unor scene (sau imaginarea unor dialoguri) din viata de fiecare zi:
„Sa zicem ca din instinct el avusese tendinta sa-si arunce privirea în directia ei. Însa, pentru ca întotdeauna este de preferat exactitatea, ar fi de precizat ca ochii lui scormonitori se implicasera cu un interes nitel cam exagerat în tentativa de identificare cât de cât a formelor picioarelor ei.“ (Emil Dogaru);
„– Da, sunt nenumarate comori artistice ale omenirii – spuse Mioara sstând de vorba, la o cafea, cu prietena ei, Dana!t; daca n-ar exista teama ca într-o zi am putea disparea împreuna cu toate, ca nu ne-am vedea copiii asezati în viata, din cauza acestor arme mereu aglomerate pe planeta, am putea în fine sa gustam o viata bogata si fericita.“ (Georgeta Blendea Zamfir).
ENUNTAREA EMFATICÃ A UNOR ADEVÃRURI BANALE. Se remarca, în aceasta directie, autorii de aforisme, care redescopera, cu aerul ca traiesc mari revelatii, adevaruri descoperite de multi altii înaintea lor:
„De ce oare, de dimineata pâna seara, ne-om fi zbuciumând atât?“;
„Nimic nu se ia în mormânt! Goi-pusca am venit si cam tot asa o sa plecam!“ (Ionel Bandrabur).
„Sistemul legislativ determina ambianta într-o societate.“;
„Muzica, poezia, pictura etc. receptionate de tineri îsi lasa amprenta asupra formarii morale a tinerilor.“ (Valer Turcu-Iorga).
INCOERENTA. Elanul de a scrie se asociaza, în mod nefericit, cu o incapacitate de a controla imaginatia si construirea textului.
„Am visat cândva ca în loc de penis îmi crescuse un cap de gâscan care se tot agita, pentru a ma prinde cu ciocul de nas.“ (Virgil Panait);
„Ma bucuram ca ajunsesem la o etate când speram sa ma orientez asupra unei fete, cu avere, ce as putea sa maresc turma dintr-o data. Sa-l pot lasa pe tata cu oile mi-as fi dorit, si sa-l acopar pe muntele Moldoveanu cu turma, ca un cojoc pe un trup de femeie la ore târzii în noapte, când inima-i va bate în piept ca un racnet, alergând dupa dragostea pierduta.“ (Marin Cioranu).
OBSCURITATEA PROGRAMATICÃ. Autorii în cauza vor nu sa comunice, ci sa intimideze (asemenea acelor medici care scriu retete ilizibile):
„Cufundându-ne-n plenitudine/ reconstituim Principiul Logic al Noncontradictiei/ dintre Eu si Ego-ul dictator subtil,/ agonia nous-ului în Logosul inospitalier când/ întâietatea nocturnului intangibil e o metafizica,/ dezmeticindu-ma-n sens, desacralizez umanitatea:/ contopirea Eului cu Absolutul Moale,/ identificat cu undele transcendente ale Fiintei Vii/ pentru explorarea Abisului din EGO regenerându-l!“ (Ion Antoniu);
„Tantal morf în setea semnului./ Clavicula vis rupta patru antic./ Pana cu B./ Patind canossa sarpe latin./ Caudin-jug flamând în Arpia.“ (Roxana Gabriela Braniste).
ÎNFRUMUSETAREA REALITATII. Nu este vorba, din pacate, de o capacitate de a vedea frumusetea acolo unde altii nu o vad, ci de o înfrumusetare exterioara a existentei anodine, de o fardare grosiera a ei:
„Ma nasc sub curcubeul celor sapte culori,/ Care-mi pune în palma lumina purpurie,/ Pe malul calm, albastru, întins ca o câmpie,/ Al marii ce ma cheama spre viata noua-n zori./…/ Destinul ma leagana-n lanturi de coral./ Ma-ndepartez pe valuri spre noul ideal. (Maria Marin);
„Silvia iesi în ulita cu albia doldora cu rufe subsuoara, cu scaunelul pentru laut deasupra si îsi desfata câteva clipe sufletul cu splendorile zilei ce purta vesmânt de azur, împodobit cu frunze de smarald si petale de matase, ale caror culori, fie alb, roz, violet sau galben, straluceau ca niste briliante sub valul sclipitor al maretului astru.“ (Stela Brie).
EXHIBAREA MIZERIEI, FÃRÃ O JUSTIFICARE ESTETICÃ. Este greu de stabilit daca autorii în cauza vor sa-i socheze pe cititori, pentru a se face remarcati, sau daca nu cumva simt nevoia, de fapt, sa se defuleze dupa ce, multa vreme, au suportat cu greu interdictia de a folosi în public cuvinte licentioase:
„sub pasi trotuarul devine de scârna/ în gura în loc de cuvinte am viermi (…) craniul îmi e un tucal puturos/ inima cârpa îmbibata cu menstra“;
„toamna se uita ca proasta la mine/ duc mâna la fermoar e închis/ poate-mi curg mucii“;
„Iisus Cristos/ se scarpina în cur si râde/ babele fac spume la gura/ în fata icoanelor cu martiri de cacat“. (Ovidiu Bajan);
CÃUTAREA ORIGINALITÃTII CU ORICE PRET, chiar si cu acela al devierii de la sensul originar al mesajului. Este ca si cum, la un concurs de tir, cineva ar trage în afara tintei ca sa nu-i imite pe concurentii dinainte:
„Sigur, totul a pornit de la punctul zero al starii de înghet sufletesc, de la o scrisoare trista si expediata Planetei de un muribund întelept ca mai toti cei ce reusesc sa ramâna lucizi si cu lumânarea aprinsa în mâna.
Atunci cred ca am auzit primul pocnet în inima si-n teasta. Cordul crestea, creierul împingea, punea în functiune zona aceea cu celule în plus, pe care contam în ziua ce vine vijelioasa.“ (Melania Cuc).
ÎNTELEGEREA POEZIEI CA PERFORMANTÃ REBUSISTICÃ. Respectând cu strictete reguli pe care ei însisi le stabilesc, unii autori siluiesc poezia, conform unor exigente care sunt rebusistice, nu literare:
„Distrugere dementa detracare/ Orgie onanism oligofren/ Matol matoala mofturi mistocare/ Indiferenta ins ipochimen/ Nu ne negam nesocotind natura?/ Iluziile isca isterii?/ Cu ce curaj comanda corcitura/ Denaturând divine datorii?/ Indu ispita iederii ilare/ Amplifica-i alura alarmant/ Mizeria musti-va mult mai mare/ Asupra ahtiatului actant.“ (Dominic Diamant).
UTILIZAREA LIMBII DE LEMN. Apar în continuare versuri triumfaliste, propagandistice, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic în 1989:
„Sub razele placute,/ La Piatra, Savinesti,/ Pamânturi renascute,/ Zidiri ca în povesti./ Bacaul din câmpie/ Cu ale lui gradini,/ E plin de veselie,/ De munca în uzini.// Bârladul si Galatul/ Ne cânta imnuri noi,/ Marastii-ntinde bratul/ Cu bravii lui eroi./…/ Pe Trotus e amploare/ Sosele, sonde, fum,/ Termocentrala, soare,/ Ce n-au fost pân-acum.“ (Petre Boroianu)
Dar limba de lemn nu este numai aceea a documentelor oficiale din timpul comunismului. Exista o limba de lemn a presei de azi, a versurilor puse pe muzica în anii nostri etc. Exista, chiar, una a eseurilor filosofice, forma degradata si caricaturala a limbajului creat de Constantin Noica:
„– ceva anume l-a ademenit pe om – devenirea, spun unii, temporalitatea si inconsistenta hedonica, spun altii –, de parca nu se mai poate smulge astazi din mrejele acestei ademeniri“. (Constantin Mitra).
EXCESUL DE INTERPRETARE. Este practicat de unii eseisti, care cred ca fac hermeneutica atribuind sensuri oculte unor texte literare:
„În «Povestea lui Harap Alb», fata împaratului Ros se ascunde întâi «în dosul pamântului, tupilata sub umbra iepurelui» (Pamântul, Infernul), apoi «în vârful muntelui, dupa stânca aceea» (muntele Purgatoriului), si în final «dupa luna» (Paradisul, Cerul), remarcându-se drumul ascensional spre prea-înalturi. Pe de alta parte, în «Capra cu trei iezi», iedul cel mare (Corpus) se ascunde dupa usa (cercul exterior, Pamântul), iedul mijlociu (Anima) sub covata (cercul mijlociu, Vazduhul), iar mezinul (Spiritus) în horn (inima, Cerul, Centrul, hornul fiind simbolul Axei Lumii).“ (Mircea A. Tamas)
CONFUNDAREA LITERATURII SF CU FOLOSIREA OSTENTATIVÃ A TERMINOLOGIEI STIINTIFICE (de fapt, a unei pretinse terminologii stiintifice):
„– Ia uite, a zis cu voce înabusita nr. 7, acesta este sau pare a fi chiar protouniversul concentrat într-un microquasar, comprimat într-o sfera, cu toate nuantele cromatice dintotdeauna…
– Aiurea! l-a bruscat nr. 4. Nicidecum nu poate fi o replica a Universului infinit. Probabil, vrei sa zici, mai mult în sens pur teoretic, ca e o sinteza a ratiunii si energiei…“ (Gr. C. Bostan).
IMITAREA MODULUI CUM VORBESC COPIII. Multi autori de literatura pentru copii (ca si multi parinti) cred în mod gresit ca trebuie sa vorbeasca pe întelesul copiilor (pe care îi subestimeaza).
„Când simt ca n-am încotro,/ Si sa nu pierd vreun tempó,/ Cu bagheta, pac si jap!,/ În… cinelul de pe cap.“; „Posturi de radio-tv/ Tot ce e mass-medie“; „Pâna-n Oslo, La Valetta,/ Caracas si Budapesta“; „Far-un franc, fara pfennig/ – D-euro ce sa mai zic!-)“ (Daniel Tei).
Adevaratii autori de literatura pentru copii, de la Andersen la Saint-Exupéry, se exprima clar si nuantat, nu se chinuiesc sa adopte acest stil caraghios-peltic, prin care atâtia veleitari de la noi îsi închipuie ca îi cuceresc pe cei mici. Sunt cazuri când copiii refuza asemenea carti (ca si alintaturile deplasate ale parintilor) declarându-le… copilaresti.