De curând, Sudanul de Sud a devenit un stat liber si independent. Este, fara indoiala, o binemeritata victorie a eroicului sau popor. Urmând un acord politic negociat de SUA in 2005, care a pus capat la doua decenii de razboi civil, populatia teritoriului, in majoritate crestina, a votat in ianuarie, cu o covârsitoare majoritate, in favoarea secesiunii fata de teritoriul de Nord, care este arab musulman.
Cu toate acestea, marile sarbatoriri din capitala Juba a noii tari nu pot sa ascunda o realitate destul de dura: construirea unui stat nou functional va lua decenii intregi de munca intensa. Si, daca resonsabilitatea cade in primul rând pe Sudanul de Sud, Statele Unite si comunitatea internationala nu sunt mai putin de implicat in acest proces. John Voll, profesor de istorie islamica la Universitatea Georgetown, afirma ca unul dintre motivele esentiale pentru care Sudanul a atras atât de mult de-a lungul anilor atentia opiniei publice mondiale este faptul ca conflictul intern a fost redus in mod simplificator la o schema maniheista: africanii, cei mai multi dintre ei crestini, au fost oprimati si zdrobiti de arabii musulmani. Un scenariu cu ecouri de Cruciada. Dar, in fapt, e mult mai mult decât atât. Regiunea are probleme extrem de complexe. Sa luam, de pilda, numai conflictul din Darfur. Aceasta regiune din vestul Sudanului a explodat in 2003 in urma atacurilor rebelilor impotriva fortelor guvernamentale. Guvernul a raspuns inarmând militanti arabi care au distrus sate, au masacrat civili si au dislocat mai mult de doua milioane de persoane de pe teritoriul lor natural. Aproape toti locuitorii Darfurului sunt musulmani, asa ca, in acest particular caz de genocid, nu e nici urma de Cruciada. Interesele erau altele.
Fapt este ca, la ora actuala, cel de-al 54-lea stat al Africii se afla la fundul gramezii din punctul de vedere al dezvoltarii social-economice. Mare parte din populatie traieste din mai putin de un dolar pe zi. Mai bine de 10 la suta din noii nascuti nu ajung sa depaseasca vârsta de 5 ani, iar peste 75 la suta dintre adulti nu stiu sa citeasca. In acelasi timp, pericolul unor viitoare conflicte intre Nord si Sud nu ar putea decât sa mareasca haosul intr-o tara deja profund afectata de cele doua decenii de razboi civil care s-au soldat cu peste doua milioane de morti.
Sudanul a fost prima tara din lume care sa recunoasca noul stat. Presedintele acestuia, Omar Hassan al-Bashir, autorul moral al genocidului din Darfur, a asistat la festivitatile din Juba. Pe de alta parte insa, tot el a declarat ca va continua conflictul militar impotriva fortelor loiale Sudului intr-o regiune petrolifera extrem de bogata, la sud de Kordofan, care se afla sub controlul guvernului de la Khartum. In plus, decizia lui al-Bashir de a ordona retragerea fortelor ONU cu misiunea de pace in zona nu face decât sa creeze tensiune si ingrijorare in opinia publica internationala. Suntem, asadar, destul de departe de a considera ca, odata cu proclamarea independentei noii tari, problemele ar fi rezolvate.
Se mai adauga la toate acestea faptul ca multe dintre elementele majore ale tratatului de pace din 2005 sunt inca nerezolvate. Iata doar câteva dintre ele: cine va avea control asupra bogatei regiuni petrolifere Abey, unde conflictul armat a izbucnit deja; protejarea minoritatilor prin acordarea de cetatenie; trasarea unor granite ferme, clare intre cele doua state; cum vor fi impartile veniturile rezultate din petrol (Sudul are 70 la suta din rezerve). Este limpede pentru oricine ca cele doua tari depind in mod intrinsec una de cealalta. Sudanul de Sud are nevoie de conductele nordului pentru a-si putea pune petrolul pe piata. Sudanul, la rândul sau, are nevoie de banii proveniti din petrol pentru a-si mari venitul national. Amândoua tarile au nevoie de investitii straine si de o perioada de gratie pentru a-si putea plati datoriile externe. E clar ca aceste doua state au sanse considerabil sporite ca sa cucereasca sprijin international doar daca intre ele este o pace solida.
In semn de incurajare, Statele Unite si partenerii lor au propus convocarea unei conferinte internationale pentru Sudanul de Sud in luna septembrie. Aceasta ar permite si incuraja liderii noului stat sa-si prezinte agenda si planurile atât de necesarelor investitii private. Washington-ul a dat guvernului de la Juba 300 de milioane de dolari pentru dezvoltarea invatamântului, a constructiei de locuinte si a promis ca va da si mai mult in viitor. Asistenta internationala si investitiile nu pot insa sa mearga mai departe fara garantia unei paci de durata, a unei relatii constructive si mutual benefice intre Sudanul de Sud si Khartum.
In mod corect, administratia Obama nu a scos Sudanul de pe lista tarilor teroriste si nu isi va normaliza situatia cu guvernul de la Khartum pâna când acesta nu isi va indeplini promisiunile de coexistenta pasnica si nu va incheia conflictul din Darfur. In acest sens ar fi bine ca si China – principalul investitor in petrolul sudanez, partener in comert si furnizor de arme catre Sudan –, sa transmita un mesaj asemanator lui Omar Hassan al-Bashir, impotriva caruia Curtea Criminala Internationala a lansat un mandat de arestare pentru genocid, in loc sa-l primeasca, cum s-a intâmplat de curând, la Beijing cu surle si tobe, promitându-i noi contracte pentru petrol!
Ceea ce va urma nu poate fi de bun augur pentru cel mai tânar stat al lumii decât daca ambele parti, de comun acord si cu incurajarea comunitatii internationale, se vor stradui sa evite razboiul si sa treaca la construirea unui viitor prosper pentru Sudanul de Sud ca si pentru Sudan.
Autor: DUMITRU RADU POPAApărut în nr. 334