Ce se intampla cu patrimoniul romanesc?

Unul dintre cele mai impresionante fenomene culturale ale anului trecut nu s-a petrecut nici în salile de spectacol, nici în cele ale muzeelor, ci pe strazile Bucurestiului si ale câtorva alte mari orase ale tarii. Demonstratii masive si insistente au adus în arena publica tensiuni si dileme mult timp neglijate cu privire la patrimoniul cultural si natural al României: cine este proprietarul patrimoniului, cine-i poate decide soarta, este dezvoltarea conditionata de distrugerea acestui tezaur irecuperabil, cum poate primi trecutul o noua valoare si cine are mijloacele sa-i estimeze importanta?
Ceea ce facem astazi cu mostenirea culturala si naturala este o parte importanta din proiectul nostru pentru societatea viitoare. Ce ne lipseste pentru a gasi raspunsurile cele mai bune la aceste dileme? Fara îndoiala, lipsesc foarte multe lucruri, de la mijloacele economice la vointa politica. O dezbatere din cadrul Universitatii din Bucuresti, deschisa la mijlocul anului trecut, pune lucrurile si într-o alta perspectiva: lipsa educatiei sistematice si carentele procesului de formare initiala a unui corp de specialisti în domeniul patrimoniului fac ca protectia si valorificarea, chiar identificarea acestuia, sa fie în sine o amenintare pentru viitorul trecutului nostru comun.
Care este, asadar, rostul studiilor de patrimoniu, care sunt progresele conceptuale si metodologice facute în lumea universitara internationala pe acest teren si cum ar putea România sa recupereze timpul pierdut? Acestea sunt întrebari la care i-am invitat sa raspunda pe câtiva dintre initiatorii proiectului de constituire a Studiilor de Patrimoniu în învatamântul superior românesc.
Dosar coordonat de Cãtãlin Sturza

 

Categorii ale patrimoniului si rolul
specialistilor în patrimoniu

Ecaterina Lung
Profesor universitar la Universitatea din Bucuresti, Departamentul de Istorie Antica, Arheologie si Istoria Artei, directorul Centrului de Studii Medievale al UB

Când vine vorba despre patrimoniu, foarte multa lume nu se gândeste decât la artefacte cu valoare artistica (precum cladirile de patrimoniu atât de vulnerabile astazi în fata rechinilor imobiliari) sau istorica (de exemplu, patrimoniul arheologic). Sunt putini cei care îsi dau seama ca în categoria patrimoniului intra si natura, sub diversele ei aspecte, si poate si mai putini realizeaza importanta patrimoniului etnografic, redus si acesta, cel mai adesea, doar la aspectele sale materiale, palpabile, concrete sau la muzica numita populara.

Pierderea patrimoniului,
distrugerea traditiilor
România se confrunta astazi cu o criza profunda în ceea ce priveste atitudinea fata de patrimoniu, indiferent de tipurile acestuia. Problemele patrimoniului natural au aparut în presa si în dezbaterile din societatea civila, în variate forme, mai ales în legatura cu Rosia Montana sau Pungesti. Un scandal relativ recent este legat de intentia de a permite vânatoarea zimbrilor dintr-o rezervatie, sub pretextul numarului lor prea mare (vreo 50!!!), în conditiile în care aceste animale, disparute în România, au fost reintroduse din Polonia, cu imense cheltuieli si eforturi.
Problemele puse de patrimoniul etnografic au intrat recent în atentia publica în contextul discutiei iscate de controversata intentie de comasare a Muzeului Taranului Român cu Muzeul Satului. Reactia intelectualitatii si a societatii civile a fost prompta, si nu putem decât sa speram ca aceasta a sensibilizat autoritatile în legatura cu caracterul distructiv al proiectului de comasare. Faptul ca o asemenea idee a putut aparea, si ca a beneficiat de sprijin din interiorul diferitelor ministere (daca este adevarat ca fusesera obtinute mai multe avize pe proiectul de Hotarâre de Guvern) ne arata ca exista un foarte mare deficit de constientizare a specificitatii patrimoniului etnografic.
Autoritatile care au putut imagina comasarea Muzeului Taranului cu Muzeul Satului repetau, speram noi ca fara sa fie constiente, masura decisa în 1978 de Nicolae Ceausescu, prin care colectiile Muzeului de Arta Populara erau unificate cu cele ale Muzeului Satului, într-o unica institutie, cu consecinte extrem de daunatoare pentru ambele muzee si pentru obiectele din patrimoniul lor.
Inapetenta lui Nicolae Ceausescu pentru traditiile românesti este binecunoscuta, si reflecta, pe de o parte, obsesia comunistilor pentru stergerea oricarei mosteniri care poate da specificitatea unui neam, dar si, trebuie sa o recunoastem, o anumita atitudine mai raspândita în societatea româneasca. Este vorba despre un adevarat mit al modernizarii care nu se poate face altfel decât negând valoarea propriului mod de viata si a propriilor traditii. A fost si este nevoie de o actiune permanenta de trezire a constiintei, pentru a salva si a face sa existe în continuare o serie de elemente ale patrimoniului etnografic pe cale de disparitie în contextul unei modernizari care nu poate fi evitata, dar care nu trebuie sa duca, automat, la pierderea tuturor traditiilor si valorilor.
Rapirea din Serai
Pentru multi dintre noi, carpetele cu Rapirea din Serai reprezinta chintesenta kitschului din societatea româneasca, dar în spatele prezentei lor care urâteste atâtea interioare se afla o poveste destul de trista. În satul românesc traditional, dar si în orasul care-i este continuator direct, peretii erau împodobiti cu scoarte sau covoare tesute în casa, cu motive ancestrale sau mai recente, dar toate filtrate printr-o sensibilitate estetica indiscutabila. Celebrele carpete îndeplineau în vremea comunismului aceeasi functie de podoaba a interiorului, de aceea au fost vazute ca un înlocuitor satisfacator al vechilor scoarte, si ca un simbol al dobândirii unui nou statut, chiar o modalitate de exhibare a nivelului de civilizatie. Scoartele vechi de zeci, poate si de peste o suta de ani au fost exilate la tara, în lazile mamelor care le dadusera ca zestre fetelor, si acolo si-au gasit, cele mai multe, sfârsitul, distruse de molii si mucegaite. Neîntelegerea lui Ceausescu fata de importanta conservarii traditiilor populare si dispretul românilor pentru obiectele mostenite din batrâni erau reflexul aceleiasi lipse de educatie si de sensibilitate pentru patrimoniul etnografic.
Din nefericire, aceasta atitudine de neîntelegere era mai veche, si se manifestase si în perioada interbelica, având, desigur, radacini mult mai adânci în timp. Echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti descopereau, la sfârsitul anilor ’30, în satul Nereju din Vrancea, un obicei pe cale de disparitie în contextul condamnarii sale constante de catre biserica, scoala si autoritati. Era vorba de un priveghi cu caracter foarte arhaic, presupunând muzica si dansuri cu masti în jurul focului, în ograda celui care parasise aceasta lume. Cercetatorii au intuit valoarea extraordinara a ritualurilor pe care comunitatea rurala nu le mai întelegea si la care era pe cale sa renunte, sub presiunea modernitatii. Atitudinea atât de pozitiva a „domnilor de la Bucuresti“ fata de obiceiul pe care mai toti începusera sa-l considere „pagânesc“ (în realitate, aceasta si era, o supravietuire precrestina) a facut comunitatea sa-si reconsidere atitudinea fata de acesta si sa continue sa-l performeze. Sfârsitul priveghiului de la Nereju a fost adus de comunism, desi cercetatori etnografi în anii ‘70 au încercat si au reusit, prin interesul aratat ritualului, sa-l resusciteze pentru înca o perioada (conducând însa la transformarea lui într-un spectacol folcloric interpretat pe scena).
O istorie la fel de trista, chiar daca mai putin faimoasa, este cea a jocului Cucilor, consemnat în documente înca de prin secolul al XVII-lea. Raspândit azi doar în localitati izolate de pe linia Dunarii si asociat, în special, cu comunitati de bulgari sau de sârbi, jocul Cucilor pare sa fi fost o realitate caracteristica si comunitatilor românesti, din interiorul carora a disparut însa mai de timpuriu. Este vorba de un obicei agrar, de primavara, care urmarea sa asigure comunitatii protectia fata de boli si de alte nenorociri. Cei care asigurau aceasta protectie erau flacaii si tinerii însuratei, care, în prima zi de luni a Postului Pastelui, se costumau în femei, îsi puneau masti aviforme si loveau trecatorii cu un bici având în capat o opinca. Pe cale de disparitie la Branesti, si acest obicei a fost resuscitat de catre cercetatorii etnografi, prin anii ‘70-’80, dar cu pretul unor interpretari ideologizante. Pretul salvarii sale a fost, ca si la Nereju, transpunerea sa scenica si transformarea sa într-un soi de sceneta în care Cucii satirizau relele naravuri ale comunitatii, si în primul rând furtul din averea CAP-ului. Astazi, Cucii de la Branesti sunt un soi de carnaval si de ocazie de reglare de conturi prin batai în toata regula între diferite grupuri de tineri, sau între tinerii localnici si politie.

Educatia prin si
pentru patrimoniu
Aceste doua cazuri ilustreaza diferitele fatete ale interventiei specialistilor în evolutia unor obiceiuri care tin de patrimoniul imaterial. Disparitia unor elemente de civilizatie este inerenta, pentru ca umanitatea se schimba în permanenta, si nu putem cere comunitatilor sa continue sa trãiasca si sa se comporte ca în urma cu câteva sute de ani, respingând orice achizitie a modernitatii. Este însa necesar ca toti membrii comunitatilor, fie ele rurale sau urbane, sa fie sensibilizati în legatura cu valorile materiale si spirituale ale acestor comunitati, si aceasta trebuie facuta prin educatie.
Educatia prin si pentru patrimoniu a început sa-si faca aparitia în programele scolare ale ciclurilor primar si gimnazial, au aparut si primele manuale destinate elevilor din preuniversitar. Ceea ce lipseste însa este un domeniu universitar al studiilor de patrimoniu. Desigur, nu ne putem imagina ca, în momentul în care patrimoniul va fi studiat în universitatile românesti, o sa dispara de la sine exploatarea gazelor de sist, cianurarea, împuscarea zimbrilor si desfigurarea traditiilor si institutiilor care încearca sa le pastreze. Cei ce vor urma programe universitare de studii de patrimoniu nu vor fi prea multi, dar constituirea acestor programe va atrage atentia unui numar din ce în ce mai mare de români cu privire la existenta unor probleme si la necesitatea cautarii unor solutii si va duce, într-un viitor înca previzibil, la constituirea unui corp de specialisti care sa îsi revendice statutul si rolul social, spre binele patrimoniului colectiv.

Studierea Patrimoniului:
cât de înapoiata e România?

DANIELA ZAHARIA
Istoric, lector univ. dr. la Universitatea din Bucuresti, directorul Departamentului de Istorie Antica, Arheologie si Istoria Artei

Studiile de Patrimoniu – ceea ce în lumea larga poarta denumirea de „Heritage Studies“, „Beni Culturali“, „Préservation des biens culturels“ etc. – sunt în plina dezvoltare în mediul universitar european si dincolo de acesta, de mai mult timp. Domeniul si-a câstigat în ultimele doua-trei decenii un fundament teoretic tot mai elaborat, care pune în evidenta atât progresele facute pe terenul conceptelor, cât si efectul unei conectarii tot mai profunde a studiilor numite umaniste cu tehnicile specifice stiintelor experimentale ale naturii.
Sub lumina tehnicii
Survolând variatele programe, putem identifica traditii si tendinte, am spune chiar etape, care au fost parcurse în mediul academic international. Conceptul însusi de patrimoniu (heritage, consacrat ca atare de aportul masiv al literaturii anglofone de specialitate) a evoluat, îndepartându-se treptat de viziunea consacrata în secolul al XIX-lea, în care era asociat aproape exclusiv cu situri si obiecte cu valoare artistica, istorica sau sacra, apreciate ca fiind exceptionale de catre elite si consacrate ca obiecte de patrimoniu prin decizia politica. Democratizarea deciziei, acompaniata de democratizarea cunoasterii si a consumului, de valorizarea unui set mai amplu de contributii culturale s-a asociat cu dezvoltarea stiintelor sociale. Antropologia, cu deosebire, prin consacrarea unui nou sens al conceptului de cultura, a conferit si patrimoniului cultural o semnificatie mai cuprinzatoare, care trece dincolo de ceea ce elitele produc, valorizeaza si conserva, pentru a include aspecte mai variate ale culturii.
Este ceea ce a determinat includerea perspectivelor arheologiei publice, ale antropologiei si sociologiei culturii în general în programele traditionale de tipul beni culturali sau museum studies, asa cum o arta structura curriculara a programelor de la universitatile din Florenta, Bologna, Ferrara, Ca’Foscari din Venetia, Pisa, Stockhlom, Brighton, Manchester, Liverpool etc. O alta evolutie în heritage studies este generata de abandonarea interpretarii culturii în opozitie cu natura, de întelegerea ei în asociere cu mediul, viziune pe care se bazeaza programe precum „Natural and Cultural Heritage Management“ de la University College of Northern Denmark.
Schimbarile cele mai vizibile le-a adus, însa, în domeniul studiului patrimoniului, integrarea perspectivelor si „mai ales“ a mijloacelor de investigare ale stiintelor experimentale. Interdisciplinaritatea pe trenul stiintelor socio-umane, între care oricum nu exista limite impermeabile, este deja usor de acceptat, chiar daca în mediul intelectual românesc întelegerea este mai mult declarativa decât efectiva. Interventia instrumentelor epistemologice ale stiintelor exacte pe terenul studierii culturii, sau invers, este însa departe de a fi primit la noi chiar si o acceptare de forma si superficiala. În fapt, foarte putini sunt cercetatorii si universitarii care cunosc mizele acestor asocieri, chiar si mai putini cei care au experienta directa a unor astfel de demersuri.
Universitati care au alte traditii ofera de mult timp programe specializate în stiintele patrimoniului, fie sub forma tehnica de tipul celei de la Universitatea din Ferrara (Scienze e tecnologie per i beni culturali, program intitulat astfel desi este oferit de Departamentul de Studii Umaniste), fie în variate care echilibreaza mai bine cunoasterea umanista traditionala a siturilor si obiectelor de patrimoniu cu aportul stiintelor experimentale, cum este cazul la Sorbona (Préservation des Biens Culturels) sau Milano (Scienze dei Beni Culturali).
Ce se întâmpla în România? Confuzie si conservatorism
Studiile de patrimoniu nu sunt unicul domeniu cu predilectie sensibil în fata investigatiei cu mijloace fizico-chimice, a utilizarii aplicatiilor si tehnicilor ingineresti. Arheologia a devenit în ultima jumatate de secol o stiinta care, desi prin problematica ramâne în spatiul demersului socio-umanist, la nivelul metodelor de lucru se apropie tot mai mult de domeniile tehnice. Bioarheologia, arheometria, teledetectia, variate aplicatii ale geologiei, topografiei si informaticii fac parte de mult timp din formarea universitara a arheologilor, înca din primul ciclu de studii, în toate universitatile semnificative din lume. Nu se întâmpla astfel si în România, decât foarte rar, în buna masura din cauza confuziei epistemologice persistente în mediul academic românesc între arheologie si istorie, mai exact a convingerii nechestionate a unora dintre decidentii administrativi din domeniu conform careia arheologia ar fi o stiinta auxiliara a istoriei.
Traditiile academice dominante în lume asociaza, însa, arheologia cu antropologia (în traditie anglo-saxona, cu deosebire americana) sau cu istoria artei (în spatiul francofon), eventual cu studiile clasice pentru arheologia epocii respective. Acest statut de disciplina autonoma, cu propriile mize, optiuni metodologice si formatoare, a permis arheologiei în plan international sa integreze cunoasterea tehnica specifica stiintelor naturii si celor ingineresti – sub forma aplicatiilor relevante –, ceea ce explica în buna masura relatia privilegiata pe care o au studiile de patrimoniu cu arheologia în multe universitati occidentale. Este o relatie deja fireasca, prin faptul ca arheologia studiaza cultura privind-o din perspectiva materialitatii sale.
Înrudirea dintre arheologie si heritage studies pe terenul nevoii de-a apela la instrumentele si metodele stiintelor naturii a accentuat în mod decisiv rolul arheologilor în constituirea programelor de studiere a patrimoniului în mediul universitar international. Programele de heritage studies, organizate la nivelul licentei, masterului sau chiar doctoratului la universitatile din Leiden, York, Leicester, Durham, Worchester, Sheffield, Trinity Saint David (Wales), Oxford sau University College London sunt asociate în mod direct cu studiile de arheologie si implica invariabil o pregatire interdisciplinara complexa, care depaseste sfera studiilor socio-umane. Impactul stiintelor asupra studierii patrimoniului este atât de important, încât a condus si la regândirea unor programe care se bazeaza pe asocierea mai traditionala cu istoria artei sau arhitectura, a caror enumerare ar putea fi la fel de lunga si de prestigioasa ca si în cazurile pomenite mai sus.
Heritage studies
Ultimul deceniu si jumatate a adus dezvoltari noi, pornite de aceasta data direct din contactul cu realitatea, cu practica sociala, politica si administrativa. Globalizarea si fenomenele socio-politice pe care le implica au impus o adâncire a reflectiei asupra definirii patrimoniului.
Pe de o parte, pe fondul criticilor aduse UNESCO privind ceea ce a fost considerat de catre multi o manifestare a europocentrismului în constituirea listei obiectivelor patrimoniului universal, interesul pentru heritage studies s-a extins în lumea academica non-europeana, unde a fost îmbogatit cu interesul pentru integrarea patrimoniului culturilor traditionale locale. Aceasta este miza intelectuala si socio-politica pe care se bazeaza nu numai multe programe din universitati australiene, canadiene, asiatice si africane, ci si unul dintre elementele de coagulare a Asociatiei Internationale pentru Critical Heritage Studies, în 2012. Faptul ca organizatia are drept co-sponsori Universitatea din Göteborg si Australian National University (Canberra) si include peste 500 de specialisti, din 47 de tari, ilustreaza semnificatia mondiala pe care o au deja Studiile de Patrimoniu, precum si faptul ca mizele sale devin din ce în ce mai mult conectate cu o varietate de asteptari ale societatii.
Un alt impuls a fost dat de nivelul distrugerilor pe care le-a suferit patrimoniul universal aflat în zonele de conflict din ultimele doua decenii. Nu numai nevoia de specialisti a devenit mai acuta, dar si tipul de pregatire de care acestia au nevoie a evoluat rapid sub presiunea acestei realitati. Salvarea siturilor în primejdie, recuperarea obiectelor de patrimoniu cazute victime traficului ilegal, administrarea unor proiecte ample în care expertiza tehnica trebuie sa se asocieze cu cea manageriala si adesea cu abilitatile de comunicare interculturala, a impus noi evolutii ale studiilor în domeniu.
Pe de o parte, heritage studies au început sa fie din ce în ce mai mult asociate cu studiile de arie, cu deosebire celor dedicate civilizatiilor orientale, iar universitatile din Statele Unite, Marea Britanie si Germania sunt principalele promotoare ale acestei tendinte. Pe de alta parte, multe universitati au ales sa accentueze caracterul universal al pregatirii în studii de patrimoniu, constituind programe în world heritage studies, precum Brandenburg University of Technology, Birmingham sau Minesotta, ilustrând în felul acesta la tendinta de internationalizare a studiilor universitare.
Pregatirea în management este cea mai recenta directie adaugata în structura programelor de studiu al patrimoniului. Nu toate universitatile au integrat-o deja, dar lista celor care fie includ pregatirea manageriala în programele pentru licenta în heritage studies, fie dedica programe de master pentru pregatirea specifica în acest domeniu, cuprinde zeci de universitati de toate dimensiunile si din întreaga lume: Linnaeus si Stockholm în Suedia, Boston University, universitatile din Kent, York, Newcastle, Hong Kong, Torino, Leiden, University College London, Waterford Institute (Irlanda), Universitatea Korvinus din Budapesta, University of Malta s.am.d.
Un decalaj tot mai accentuat
Privind la aceasta diversitate de probleme si de solutii prin care lumea academica internationala contribuie la gestionarea patrimoniului cultural si natural, devine cu atât mai evidenta absenta unui astfel de aport venit din partea universitatilor românesti. Conservatorismul definirii programelor, generat în primul rând de conservatorismul epistemologic, risca nu numai sa adânceasca decalajul dintre progresul international al domeniului studiilor de patrimoniu si capacitatea mediului academic românesc de a le organiza. Ceea ce este înca si mai grav este impactul pe care îl are aceasta întârziere asupra situatiei patrimoniului însusi: România risca din nou sa piarda ani importanti înainte de a întelege ca trebuie sa mearga înainte, sa integreze o conceptie noua despre patrimoniu si ca trebuie sa profesionalizeze domeniul cât mai repede si cât mai bine cu putinta.
Nevoia pe care societatea româneasca o are în aceasta privinta este evidenta si o putem constata în mod cotidian. O tara care a pierdut atât de mult patrimoniu în perioada comunista, care înca mai pierde, zilnic aproape, ceea ce a mai scapat de catastrofele anilor ’80, nu îsi mai poate permite sa continue fara programe serioase si moderne în acest domeniu. Eforturile societatii civile, care a aratat în aceste ultime luni o exceptionala capacitate de mobilizare în apararea patrimoniului, nu vor fi suficiente pe termen mediu si lung pentru a salva ceea ce ne mai ramâne si pentru a pune bazele unei nou proiect cultural, care sa includa acest patrimoniu istoric.
Presiunea societatii civile, care îsi revendica pe buna dreptate drepturile asupra patrimoniului cultural si natural ca bun public, mizeaza în cele din urma tot pe vointa politica pentru a lua deciziile necesare. Dar vointa politica nu se poate manifesta si nu poate actiona asa cum ne-am dori, în mod constant, în absenta unui fond de valori si cunostinte pe care societatea, nu numai elitele sale de diverse tipuri, sa le împartaseasca. Iar patrimoniul nu poate supravietui numai prin vigilenta societatii civile, de la o criza la alta. În cele din urma, aceasta stare de continua alarma va deveni obositoare si îsi va pierde suflul daca opinia publica majoritara nu va fi convinsa prin mijloace directe, pragmatice si sistematice de valoarea patrimoniului pentru propria sa prosperitate, materiala si spirituala. Este nevoie de educatie (începuta timpuriu si organizata sistematic), de proiecte care sa asocieze filosofia conservarii cu cea a dezvoltarii, de o legislatie si de politici gândite si aplicate profesionist, iar pentru toate acestea este nevoie de un corp de specialisti calificati.
Se poate, pe buna dreptate, remarca faptul ca programele universitare au nevoie de timp pentru a avea impact social, dar tocmai din acest motiv reactia univesitatilor românesti nu se mai poate lasa asteptata. În definitiv, nici una dintre marile universitati nu uita sa vorbeasca în discursurile de autoprezentare despre responsabilitatea pe care si-o asuma, de a dezvolta cunoasterea, de a forma specialisti, de a contribui la dezvoltarea societatii.

Cine are nevoie
de studii de patrimoniu?

ANDREEA GRECU
Manager cultural, doctor în stiinte economice

Într-o buna zi, într-o societate normala, cu o piata functionala a cererii si a ofertei, o astfel de întrebare se poate dovedi legitima pentru o initiativa cu perspective si rezultate pe termen mediu si lung, cu un necesar de investitii serios si cu o imagine de construit pentru proaspetii doritori de instruire.
Mizele discutiei
despre patrimoniu
Într-o societate ancorata în capitalismul primitiv, mai precis axata pe acumularea capitalului prin orice mijloace pentru un unic scop – îmbogatirea fara scrupule si fara priviri retrospective, fara remuscari si fara procese de constiinta – întrebarea are cu totul alta greutate, asa cum o are si imaginea ei în oglinda din piesa lui Timberlake Wertenbaker, pusa în scena în anii ’90 de Andrei Serban pe scena Nationalului bucurestean sub titlul „Cine are nevoie de teatru?“.
Prima miza tine de echilibrul valorilor, cele oficiale si cele personale, ramas în suspensie de peste 24 de ani: ce este si ce nu este reprezentativ, cine suntem si ce ne dorim sa (re)devenim, ce este permis si ce devine nepermis.
Înfiintarea unei facultati care sa se ocupe de studiile de patrimoniu ar fi poate semnalul binevenit al unei reorientari, repozitionari fata de subiectul central al curriculei, si anume patrimoniul – un semnal care sa permita evitarea transformarii sale într-o limba moarta, alaturi de latina si de greaca veche, si ele obiecte de studiu academic aflate în pericol.
Vom ajunge oare peste alti 24 de ani sa studiem si sa discutam despre patrimoniu în lipsa cvasitotala a acestuia? În ritmul în care sunt distruse sistematic cladiri, zone, descoperiri arheologice, este un scenariu posibil.
Mai presus de toate aceste considerente, exista unul pe care cu obstinatie îl sustin ca necesar si esential pentru întreaga societate româneasca: asumarea unei responsabilitati concrete, reale, pertinente fata de o problema pe care o regasim pe agenda de lucru a tuturor autoritatilor, decidentilor, oamenilor politici, dar nu si în plan concret, manifestata prin actiuni hotarâte si consecvente.
În cele din urma, probabil ca acesta este punctul sensibil despre care ar fi necesar sa se discute: lipsa de consecventa. Este oare o maladie autohtona pierderea imediata a interesului pentru un subiect si expedierea lui în directia lazii de gunoi a istoriei? De peste 20 de ani se dezbate problematica patrimoniului, se organizeaza mese rotunde, conferinte, ba chiar suntem martorii unor ample miscari de solidaritate pentru prezervarea mostenirii culturale. Însa – întotdeauna apare un însa – nu suntem martorii unor finaluri fericite. Si ma întreb, cu toata seriozitatea, care sa fie explicatia plauzibila a acestei chestiuni?
Cum prima mea formare de economist ma determina sa folosesc argumente precum masa critica, ma încumet sa afirm ca în 2013 s-a atins preaplinul rabdarii societatii civile si s-a atins si masa critica necesara semnalizarii acestui preaplin si acestei nemultumiri, pe parcursul mai multor luni. A doua formare de lingvist ma îndeamna la o analiza la rece a unei afirmatii recent publicate a unui distins istoric român, care dadea un exemplu legat de întârzierea pe care o avem de recuperat în zone ale manifestarii civice si societale, ale educatiei, ale construirii unor grupuri formatoare de opinie.
Argumente si argumente
Un argument politicos si neutru în argumentarea mea îl poate reprezenta si evidenta recuperare a unor teme pe care regimul comunist le-a ascuns cu mare fermitate opiniei publice, ba, mai mult decât atât, le-a distrus fizic, pentru a distruge în fapt esenta morala si identitatea unui popor: în 2013 s-au împlinit, de exemplu, 25 de ani de la demolarea mânastirii Vacaresti, peste fundatiile careia s-a construit, în buna traditie postdecembrista, un mall.
Sau, dimpotriva, un argument taios si deloc confortabil îl constituie asumarea unei responsabilitati în lupta împotriva distrugerii, în continuare, a identitatii nationale, cu fiecare cladire ce dispare, cu fiecare santier arheologic ras de pe suprafata Bucurestiului si acoperit cu o parcare, cu fiecare decizie ce acorda mai multa importanta banilor, îmbogatirii, interesului personal, conjuncturii, imediatului, jocului de-a îmi dai, îti dau.
Desigur, miza este mare, necesita timp, iar rezultatele demersului nostru vor fi vizibile peste un numar de ani. Însa efortul educational are si altfel de roade, cele care reconforteaza, motiveaza dascalii sa îsi continue framântarile: ceea ce se construieste cu dificultate si în timp persista în a-si arata beneficiile în deceniile ce vor urma, prin oameni care iau decizii întelepte, ies în strada, scriu articole, devin formatori de opinie, spun nu jocului traumatizant al distrugerii, recompensat pecuniar si pe moment cu laurii efemeri ai gloriei politice.
La educatie toata
lumea se pricepe
Fara îndoiala, fiecare îsi alege calea convins de valabilitatea argumentelor sale. Asa cum circula butade conform carora românii se pricep cu totii la fotbal sau mai nou la analize economico-sociale, tot astfel, si în materie de patrimoniu, se fac auzite voci si discursuri variate.
Un lucru este cert: pe masura ce societatea noastra considera ca a parcurs etape ce îi permit acum sa se declare europeana, la curent cu mersul lucrurilor, apta sa ia pozitie, sa emita opinii si judecati de valoare, observ, purtând cu mine nostalgia anilor ’90, când înca se facea scoala, pentru a ma exprima colocvial, ca nimeni nu pare preocupat de un lucru insidios, evident, demoralizant si trist: toata lumea se pricepe la educatie, dar putini sunt cei care lupta sa o transforme într-o pârghie cu ajutorul careia sa schimbe în bine societatea româneasca!

Despre prezent, trecut si patrimoniu

Carol Capita
Arheolog, lect.univ.dr. la Universitatea din Bucuresti, Departamentul de Istorie antica, Arheologie si Istoria Artei.

O discutie lansata relativ recent, la mijlocul anului trecut, despre utilitatea unei formari academice autonome pentru specialistii din domeniul patrimoniului ridica o serie de probleme care depasesc cadrul circumscris al politicilor educationale sau al problemelor de ordin administrativ. În fapt, mizele ridicate de o astfel de initiativa pun sub semnul întrebarii un tip particular de acceptare a realitatii ce pare sa domine societatea noastra. Ea ofera ocazia sa ne întrebam la ce foloseste o astfel de directie de formare si ce oportunitati de cariera li se ofera viitorilor specialisti. Mai mult, ne face sa chestionam structurile academice în uz, sa vedem în ce masura acestea mai asigura sau nu o racordare a cercetarii si a formarii universitare la evolutiile spatiului intelectual european. Pe de alta parte, poate ca cea mai importanta întrebare este legata de felul în care publicul se mai poate racorda la istorie-ca-lectura-speciala-a-trecutului.
Amplificarea conceptului
de patrimoniu
Patrimoniul, ca domeniu de reflectie si de actiune umana, este în continua expansiune. Ceea ce se poate observa, cel putin pentru ultimele trei-patru decenii, este amplificarea conceptului. De la reconstituirea monumentului (fie el fortificatie sau statuie, manuscris sau tablou) s-a trecut la reconstituirea contextului acestuia (restaurarea Varsoviei este un bun exemplu, ca si situl viking de la Jorvik), apoi la reconstituirea modurilor de viata articulate în jurul monumentului de, sa spunem, peisaj urban (primaria orasului Denver a angajat o trupa de actori profesionisti care sa reconstituie, într-o zona restaurata, modul de viata al locuitorilor orasului de secol XIX). În sfârsit, categoria de monument de peisaj capata tot mai multa semnificatie în contextul în care preocuparile de conservare a mediului ambiant sunt tot mai pregnante.
Desigur, exista si reconstituiri în care categoria de monument ca parte a patrimoniului poate avea un înteles ambiguu – este cazul reconstituirii liniei frontului occidental din Primul Razboi Mondial sau al monumentelor care sunt un obiect/artefact în sine (corabia Wasa sau crucisatorul Arizona). De aici a derivat si efortul de a reconstitui si conserva elemente care tin de un patrimoniu imaterial, caci obiceiurile se modifica si se pierd, la fel ca si obiectele sau cladirile. Rezumând, tot ceea ce da identitate si face parte dintr-un proiect de societate este patrimoniu. Globalizarea, numele mai pretentios dat unei forme mai brutale de standardizare, a adus cu sine si dorinta de recâstigare a identitatii – locale, regionale, etnice, profesionale. Sa nu uitam faptul ca în spatele luptelor pentru denumirile controlate (de la „cognac“ si „parmegiano regiano“ la „magiun de Topoloveni“) se afla si problema identitatii, a dorintei de a fi altfel într-o lume cam uniforma. Patrimoniul este forma mai mult sau mai putin materializata a identitatilor subiective, a unor identitati care, fiind astfel, sunt mult mai puternic resimtite de toti oamenii. Problema este aceea a selectiei dintre aceste identitati care sunt, uneori, conflictuale (sa ne aducem aminte de recentul scandal legat de un colind de la un post de televiziune – în sfârsit un colind autentic, dar care reusea sa demonstreze si aspectele mai putin acceptabile, macar în cheia contemporaneitatii, ale traditiilor rurale românesti).
Heritage studies: o abordare transdisciplinara
Pentru a putea selecta acele elemente de patrimoniu care sunt relevante pentru identitatea actuala si trecuta, care sa construiasca solidaritati utile pentru viata cotidiana, avem egala nevoie de împartasirea sociala a unui sentiment al proprietatii si apartenentei precum si de cunoastere specializata, o cunoastere care se bazeaza atât pe variate tipuri de cunoastere ale trecutului, cât si pe cunoasterea societatii contemporane. Altfel spus, capacitatea de a identifica o „piesa“ de patrimoniu presupune elemente legate de un orizont profesional foarte circumscris: identificarea elementului care poate fi integrat unei categorii specifice de patrimoniu, cercetarea acestuia, conservarea si sau restaurarea acestuia, punerea în valoare prin integrarea în contexte muzeale si turistice locale, crearea de instante de valorificare în favoarea comunitatilor locale (economice si educationale) si a comunitatilor mai ample (nationala si europeana) si mai ales integrarea lor în existenta cotidiana a comunitatii si în proiectele sale de viitor.
Corespunzator acestei perspective, ne putem gândi ca aceste cunoasteri, organizate ierarhic si cu grade de generalitate crescânde, pot fi relevante pentru angajatii din muzee, din administratiile locale si regionale, din ministere, dar si pentru firmele care au responsabilitati legate de activitati care pot afecta patrimoniul (firme de constructii si de arhitectura, firme de export/import, firme din sfera turismului si a serviciilor), sau pentru firmele de avocatura (identificarea obiectelor de patrimoniu si a legislatiei legate de acesta poate fi uneori determinanta în procese – sa ne gândim la felul în care cladiri istorice au ajuns sa fie demolate sau modificate).
Lista posibilelor domenii ocupationale care au de câstigat de pe urma unor studii coerente de patrimoniu indica un element la fel de semnificativ. Formarea monodisciplinara – impusa la noi dupa reforma din 1948 – este în defensiva peste tot în lume; mai mult, traditia sistemelor universitare de succes este axata pe o formare fie foarte individualizata (studentii au libertatea de a-si crea propriul traseu de formare pornind de la un nucleu dur disciplinar), fie centrata pe doua discipline (una dominanta si una conexa), ambele modele asigurând o flexibilitate mai mare în raport cu o piata a muncii în care solicitarile sunt mai degraba pragmatice si dinamice decât formulate în termenii disciplinelor academice. Multe universitati, între care Freie Universitat Berlin, Princeton University, Dartmouth College, pentru a da numai câteva exemple, deja au constituit sectiuni speciale pentru programele sau structurile academice interdisciplinare în prezentarea pe care o ofera publicului. Nevoia unei abordari transdisciplinare în heritage studies este cu atât mai necesara cu cât studiile de patrimoniu sunt greu de circumscris unui singur domeniu de cunoastere. Abandonarea, acum aproape un deceniu, a directiilor duble de licenta a dus chiar la reducerea posibilitatii de a acomoda astfel de domenii inter sau transdisciplinare în structurile traditionale de formare.
Posibilitatea cea mai realista, care ar raspunde satisfacator relatiei dintre continutul academic si limitarilor administrative, este aceea a unei structuri noi, gândita de la început ca o forma de profesionalizare autonoma de domeniile traditionale existente în peisajul academic actual. Felul în care spatiul academic românesc raspunde acestor noi solicitari poate fi un semn al felului în care acesta este dispus sa recupereze distanta creata de-a lungul perioadei comuniste. Faptul ca universitatile occidentale au evoluat prin acumularea de formule organizatorice (colegii, facultati, scoli, departamente si catedre, institute, unitati de cercetare) contrasteaza cu rigiditatea si standardizarea structurilor prezente la noi, caci cunoasterea nu este atât de usor de segmentat, iar logica unui domeniu risca sa devina disonanta cu logica administrativa.
O discutie despre educatie si despre valori
Dincolo de considerentele de ordin administrativ, felul în care este asigurata o formare solida si dinamica tinerilor care vor trebui sa se ocupe de problematica patrimoniului este, cred eu, mult mai complexa decât simpla relatie a acestuia cu istoria (fie ca vorbim despre istoria-trecut sau istorie ca investigatie stiintifica). În functie de specializare, un tânar ar trebui sa posede cunoasteri legate de geologie si geografie, de tehnici GIS si de sedimentologie; de restaurare a pieselor de arta sau de conditionalitatile restaurarii monumentelor de for public; de legislatia arheologica sau a circulatiei obiectelor de arta; de abordari recente legate de cercetarea patrimoniului ca preocupare a societatilor actuale si ca produs cultural; de piata de arta si de integrarea patrimoniului în viata cotidiana (de la obiectivele turistice la peisajul urban si influenta acestuia asupra starii de confort psihic si fizic a locuitorilor unei comunitati). Iar lista poate continua. Estre greu de crezut ca un astfel de curriculum poate fi acomodat în paradigma intelectuala a unei facultati monodisciplinare.
Pe de alta parte, este momentul unui efort academic care sa testeze în ce masura o abordare transdisciplinara (directie care, aproape ironic daca tinem cont de opozitia fata de acest proiect, este precizata si în legea educatiei) este sustinuta de structurile academice actuale, de felul în care este definita relatia formarii initiale cu formarea continua – de care se pare ca este nevoie, daca ne gândim la frenezia cu care dispar cladirile si monumentele istorice din orasele noastre, sau la rapiditatea cu care Codrii Cosminului au fost transformati în cherestea – si de felul în care societatea româneasca se simte solidara si responsabila (în termeni morali si materiali) cu un trecut frecvent invocat si arareori asumat.
În cele din urma, o discutie despre patrimoniu este o discutie despre educatie si despre valori. Ceea ce considera o societate ca facând parte din patrimoniu, deci din propria sa identitate, tradeaza multe despre felul în care aceasta priveste crizele prezente si provocarile viitoare, felul în care se defineste prin antagonism sau prin solidaritati constructive. A avea un corp de specialisti care sa sustina educatia pentru patrimoniu este aproape cosubstantial cu a avea un corp de profesionisti ai implicarii civice. A cerceta, pune în valoare si proteja patrimoniul material si imaterial este sinonim cu protejarea si valorificarea solidaritatilor culturale si civice. Aceasta presupune profesionalizare, caci studiul patrimoniului este, pentru a folosi o formula poate limitativa, partea actionala a racordarii cu trecutul, partea de intrare în cetate cu arme si bagaje.